Institutiile bisericesti si noi

Gabriel Baicu

Participarea la activitatea instituţiilor bisericeşti este doar o etapă în parcursul nostru spiritual şi nu cea mai importantă. Facem parte cu toţii, la începutul drumului nostru în credinţa creştină, din una sau din altă instituţie bisericească. Suntem fie Ortodoxi, Romano Catolici, Protestanţi, Reformaţi, Baptişti, Evanghelişti, Penticostali, etc. Cu toate acestea, nu această participare ne defineşte, ci ceea ce este definitoriu, pentru credinţa noastră creştină, este chiar această credinţă a noastră, adică credinţă personală şi în nici un caz credinţa oficială a instituţiei bisericeşti, de care aparţinem. Nu suntem mântuiţi în baza credinţei, manifestată şi exprimată public, de către o Biserică instituţională sau alta, ci suntem salvaţi prin credinţa noastră proprie, personală, care de multe ori, nu se suprapune perfect peste nici o doctrină sau sistem de dogme, ale nici unei instituţii bisericeşti. Trebuie să ne bazăm pe credinţa noastră proprie căci credinţa noastră ne mântuieşte, nu credinţa vreunei Biserici instituţionale, oricare ar fi aceasta. (Luca 17; 19)

Cea mai importantă parte, a vieţii noastre spirituale, este edificarea noastră individuală, făcută prin studiu, meditaţie, rugăciune şi mai ales legătură personală cu Dumnezeu. Experienţa personală, viaţa de fiecare zi cu Cristos este determinantă, ea echivalează cu viaţa personală pe care o avem, spre exemplu, în familie. Suntem o familie cu Isus (Iisus), deci cu Dumnezeu şi viaţa în comun ne ajută să ne cunoaştem mai bine. Experienţa cu Dumnezeu este în primul rând personală şi numai în al doilea rând colectivă. Din acest motiv, instituţiile bisericeşti pot fi în acelaşi timp şi prietenii, dar şi adversarii creşterii noastre spirituale. Prietenii, până în momentul în care ne ajută să înţelegem, prin intermediul experienţelor celor mai experimentaţi în credinţă şi duşmani în momentul în care încearcă să ne acapareze şi să ne domine, să ne impună ce trebuie să credem şi ce nu, ţinându-ne la un nivel mediocru de credinţă. Într-un anumit fel, Bisericile instituţionale sunt ca unii părinţi naturali, care au o metodă de educaţie greşită. La un moment dat, aceştia încearcă să impună copiilor lor, care au crescut şi au devenit maturi, ceea ce ei trebuie să creadă cu toate că poate copii, nu pot să creadă decât liber, adică numai cea ce experimentează personal şi ceea ce rezultă din căutările lor proprii. Impunerea credinţei se practică pe multe planuri, dar viaţa în comunităţile creştine ar trebui să fie doar un cadru care să dea posibilitatea fiecărui individ să experimenteze, în mod personal, credinţa creştină. Părinţii şi comunităţile creştine ne pot orienta corect sau poate câte odată greşit, dar scopul lor autentic nu poate fi decât unul singur şi anume acela de a ne permite să îl cunoaştem personal pe Dumnezeu.

   Cea mai importantă parte a credinţei noastre se întâmplă în interiorul nostru, în conştiinţa noastră în ascensiunea noastră către înălţimile spirituale. Pe acest drum nu ne putem lăsa împiedicaţi de nimeni şi de nimic. Chiar cei mai bine intenţionaţi ne pot încetini drumul, dacă învăţătura lor nu este una cu adevărat duhovnicească, ci este bazată doar pe obligativitatea unor reguli, tradiţii, doctrine şi dogme creştine. Fiecare crede că ştie mai bine decât noi, ce trebuie să facem şi cum trebuie să ne comportăm chiar noi, fiecare încearcă să ne domine şi să ne impună modul său de a gândi. Chiar dacă intenţiile sunt bune, efectele pot fi devastatoare. Este important pe cine ne bazăm credinţa, pe învăţăturile oamenilor, pe doctrinele şi dogmele lor sau pe experienţa proprie cu Dumnezeu. O credinţă, care nu este bazată pe relaţia personală cu Isus (Iisus), este slabă şi poate oricând să se năruie. Cei din jurul nostru ne iubesc, în felul lor, dar competiţia între oameni rămâne, atâta vreme cât încă natura noastră umană îşi mai spune cuvântul. Această concurenţă ascunsă, de multe ori foarte bine, ne poate face mult rău dacă nu parcurgem drumul nostru propriu în credinţa creştină, încercând fiecare să ajungem cât mai departe, în cunoaşterea şi înţelegerea lui Dumnezeu. Aceasta presupune câteodată chiar despărţirea de o instituţie bisericească sau alta sau poate chiar despărţirea de sistemul instituţional în ansamblul său, niciodată însă nu înseamnă despărţirea de oamenii lui Dumnezeu, indiferent de Bisericile instituţionale, din care aceştia fac parte şi chiar dacă aceştia nu fac parte din nici o instituţie bisericească. Adevărata dragoste creştină este posibilă numai între Creştinii regeneraţi spiritual, adică născuţi din nou.