Ce sunt instituțiile bisericești? Mai întâi trebuie clarificată problema de a stabili ce sunt instituțiile în general și după aceea de a vedea ce specific au instituțiile bisericești. Instituțiile sunt organe sau organizații (de stat) care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc. Ele pot de asemenea să fie forme de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate;[1] Alte definiții posibile ale instituțiilor ar fi următoarele:

1.     Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în moduri particulare. Pentru ca un set de reguli să fie instituție cunoașterea acestor reguli trebuie să fie împărtășite de o parte relevantă a comunității sau societății.

2.     Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme de comportament moral și etic desemnate să constrângă comportamentul indivizilor cu scopul de a maximiza avuția sau utilitatea principiilor.

3.     Instituțiile sunt văzute ca un sistem de norme care reglementează raporturile reciproce ale indivizilor; ele definesc cum trebuie să fie raporturile dintre indivizi.[2]

În prima definiție instituțiile sunt privite mai degrabă ca fiind niște organizații reglementate prin lege, pe când în cel de al doilea grup de definiții instituțiile sunt privite mai mult ca fiind seturi de reguli, care reglementează anumite reporturi sociale. În acest articol și în toate articolele postate de mine, eu folosesc noțiunea de instituție, în principal, cu sensul de set de reguli, sens care nu trebuie confundat cu noțiunea de organizație de un tip sau altul. Orice organizație are statutul și regulile ei, dar nu toate impun aceste reguli prin autoritatea lor proprie. Multe organizații impun regulile lor prin autoritatea statelor. Specificul activității religioase este implicarea în cadrul raporturilor sociale, reglementate de o anumită instituție și a elementului divin. Bisericile instituționale susțin că ele sunt realități divino-umane, dar eu susțin că ele sunt realități umane, care implică și un element divin. Ce sunt instituțiile bisericești? Ele sunt un set de reguli, de tradiții sau de norme morale a căror aplicabilitate practică este asigurată prin intermediul unor organizații religioase, pe baza unei autorități, pe care aceste organizații afirmă că au primit-o de la Dumnezeu. Instituțiile bisericești în sine nu pot avea o dublă natură, divină și umană, deci Bisericile instituționale au doar o natură tipic instituțională, specifică oricărei organizații umane, devenită instituție. Aceasta se întâmplă deoarece Dumnezeu nu locuiește în interiorul instituțiilor bisericești, ca și organizații religioase, ca și sisteme organizatorice, care nu au, în ele însele, în structurile lor religioase, suflet, inimă sau conștiință. Dumnezeu locuiește doar în interiorul ființelor umane individuale, în inima și în conștiințele lor. Unii indivizi credincioși fac parte și din structuri organizatorice religioase, dar numai ei pot avea o dublă natură, după nașterea de sus, după nașterea din Dumnezeu, prin care primesc și natura Lui, care este reprezentată de Duhul Sfânt, prezent în om. O dată cu Duhul Sfânt, care locuiește într-o persoană credincioasă, apar și darurile și roadele Lui și această prezență conferă omului o dublă natură. 

Instituțiile bisericești sunt deci reguli, tradiții și norme obligatorii a căror respectare este impusă prin autoritatea organizațiilor religioase, numite Biserici. Toate organizațiile religioase, care impun reguli, tradiții sau norme morale obligatorii, în baza învățăturilor  lui Isus (Iisus) Cristos, așa cum le interpretează ele, sunt Biserici instituționale sau instituții bisericești. Mai trebuie adăugat un element important și anume despre conținutul credinței profesate prin intermediul acestor instituții bisericești, înțelese ca și set de reguli, conținut care este sistematizat în cadrul unor doctrine sau dogme religioase. Numesc instituție bisericească, în sens primordial, acel set de reguli prin intermediul căruia se promovează și se impun anumite doctrine sau dogme religioase cu un anumit conținut al credinței creștine, asupra unei colectivități, și a căror profesarea devine obligatorie. În sinteză, instituțiile bisericești sunt seturi de reguli, tradiții și norme morale care au ca scop definirea și impunerea conținutului credinței colective asupra membrilor unor organizații religioase și a căror respectare este asigurată prin autoritatea internă a acelor organizații. Este vorba în principal de opinii legate de existența și natura lui Dumnezeu și de norme morale, care în mod normal nu sunt impuse în societate, prin metode de constrângere. Diferența dintre lege și normă morală, în societate, este aceea că aplicarea celei dintâi se face prin forța de constrângere a statului dar cea de a doua nu beneficiază de astfel de garanții. Cea din urmă este lăsată la aprecierea celui sau celei în cauză și este sancționată doar indirect, prin intermediul opiniei publice, care într-un sistem politic democratic tinde să își piardă orice influență concretă. Cu alte cuvinte, prin intermediul Bisericilor instituționale, normele morale dobândesc un statut mai ferm și sunt impuse prin metode de constrângere specifice colectivităților creștine. Ceea ce apare însă ca un element mai semnificativ este aspectul legat de impunerea unor opinii, sistematizate în doctrine și dogme religioase, privitoare la existența și natura lui Dumnezeu, asupra membrilor unei anumite comunități creștine de către conducerea ierarhică a acestora. Papă, Patriarh, episcopi, preoți, pastori, diaconi, comitete de conducere sau Concilii bisericești veghează la păstrarea purității credinței creștine și fiecare prezintă această puritate în mod diferit față de membrii celorlalte confesiuni. 

Ce deosebire există deci între organizații și instituții? În principiu, răspunsul l-am dat în paragraful anterior. Ce este o organizație? Aceasta este o grupare de oameni reuniți pe baza unui regulament sau a unui statut în vederea desfășurării unei activități în comun.[3] Dacă instituțiile sunt regulile de funcționare a unor organizații religioase și orice organizație, inclusiv cele religioase, au astfel de reguli, înseamnă la prima vedere că cele două sunt legate, în mod indestructibil. Cu toate acestea, nu orice organizație religioasă este și o instituție bisericească, deoarece nu toate impun un anumit conținut obligatoriu al credinței, formulat în conținutul unor doctrine sau dogme religioase. Sunt și organizații religioase care permit o diversitate de opinii și un conținut divers al credințelor religioase ale membrilor lor. Oriunde însă avem de a face cu impunerea unui conținut obligatoriu al unei credințe creștine, acolo suntem în prezența unei instituții bisericești sau Biserici instituționale.

Nu trebuie să confundăm comunitățile creștine cu instituțiile bisericești. Uniformizarea conținutului credinței s-a realizat treptat, în istoria Creștinismului, în cadrul comunităților de credincioși. Primele comunități creștine au avut un caracter eterogen, din punctul de vedere al conținutului credinței membrilor lor. Unii, de exemplu, aveau principii iudaizante. Ei susțineau ținerea Legii iudaice și necesitatea de a fi ținută și de Creștini iar alții respingeau acest principiu. Pavel a pledat cu multă râvnă pentru a îi convinge pe Creștinii, proveniți din rândurile Evreilor, că nu mai este nevoie să practice circumcizia, pentru copii lor. A fost nevoie de o adunare a Bisericii din Ierusalim pentru a clarifica lucrurile. (Faptele Apostolilor 15; 1-29) Nu erau oare toți cei credincioși, inclusiv Evreii convertiți la Creștinism inspirați de către Dumnezeu? Dacă erau toți inspirați de El, de ce aveau păreri diferite, cu privire la elementele credinței lor? Răspunsul la această întrebare explică de ce în momentul de față avem atâtea confesiuni creștine și fiecare are păreri diferite față de ceilalți, în probleme de credință, păreri pe care le impune membrilor săi. În epoca apostolilor, în interiorul fiecărei comunități creștine, exista o mai mare libertate în formularea conținutului individual al credinței fiecărui membru. Apostolii aveau autoritate în mijlocul comunităților creștine, ca unii care îl cunoscuseră, în mod personal, pe Isus (Iisus), dar nici apostolii nu aveau toți aceleași păreri. Credincioșii împărțeau o credință comună în Isus (Iisus), dar nu se simțeau obligații să urmeze o singură părere și există destule exemple în N.T., unde se arată că Pavel nu s-a înțeles în opinii cu alți apostoli, de exemplu cu Barnaba. (Faptele apostolilor 15; 39) Cu toate că toți erau animați de Duhul Sfânt, totuși nu avea toți exact aceleași opinii.

Să luăm un exemplu concret. Iacov considera că o credință, care nu este însoțită de fapte, nu poate să mântuiască, dar Pavel susținea că este suficientă credința și mărturisirea acesteia pentru dobândirea mântuirii.

14 Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?

15 Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele,

16 şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?

17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.

18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”

19 Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!

20 Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? (Iacov 2; 14  - 20)

 9 Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus (Iisus) ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.

10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,

11 după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.” (Romani 10; 9-11)

Primul text citat ne spune clar că o credință fără fapte nu este suficientă pentru mântuire, iar al doilea text ne spune că doar credința și mărturisirea acesteia este de ajuns pentru a fi mântuit. Este vorba despre două concepții radical diferite, deci doi apostoli ai lui Isus (Iisus), unul fiind chiar conducătorul Bisericii din Ierusalim și cel de al doilea fiind supra numit apostolul neamurilor gândeau diferit în ceea ce privește chiar condițiile dobândirii mântuirii. Pavel a insistat mult asupra variantei sale de mesaj și de multe ori autoritatea sa a fost pusă la îndoială, de exemplu în Corint. (1 Corinteni 1; 12) Multitudinea de opinii a rămas până în ziua de azi și cei mai mulți îi consideră pe membrii altor confesiuni creștine eretici sau chiar reprezentanții lui Antihrist. De altfel, eticheta de eretic și erezie a fost deseori aplicată în istoria Creștinismului și ea a vizat pe toți aceia care încercau să gândească și să pună întrebări incomode. Tot eretici erau considerați și oamenii de știință și în epoca feudală ei puteau ajunge chiar pe rug. După părerea mea, ușurința și frecvența cu care reprezentanții Bisericilor instituționale au aplicat și încă mai aplică formula ”eretic” dovedesc din partea lor o incapacitate de a răspunde problemelor reale ale Creștinismului. Fiecare se închide într-o ”carapace” doctrinală și dogmatică și aruncă cu săgeți, numai până unde ajunge, în orice caz, nu prea departe. Cât privește unitatea dintre Creștini, adevărata unitate este una a inimii și în viitor și a minții, atunci când vom ajunge toți la înălțimea plinătății staturii lui Cristos. (Efeseni 4; 11-15) Apostolii, prorocii, evangheliștii, păstorii și învățătorii etc. nu sunt niște funcționari bisericești, ci sunt toți Creștinii născuți din Dumnezeu, adică născuți din nou. Nu este posibil să fim copii ai lui Dumnezeu și să nu avem nici un har sau nici o însărcinare de la El.

Apostolul Iacov și apostolul Pavel erau ambii animați de puterea Duhului Sfânt, dar ei au avut moduri diferite de abordare a învățăturilor lui Isus (Iisus). (Iacov 2; 20; Romani 10;10) Chiar Petru și Pavel, câteodată au gândit diferit. (2 Petru 3; 15-16) De ce? Cu toate că cei doi se aflau sub aceeași inspirație, totuși, în anumite privințe, ei gândeau diferit. Cum se poate întâmpla acest lucru? Noi nu suntem doar niște executanți, ci suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. (1 Corinteni 3; 9) Modul nostru de percepție este diferit și gradul nostru de pregătire influențează prelucrarea informațiilor primite de la Dumnezeu. Apostolii din N.T. și profeții din vechime se deosebesc prin aceea că, în trecut, profeții primeau mesajul lui Dumnezeu, pe care îl transmiteau cuvânt cu cuvânt, pe când în N.T. apostolii își exprimă propriile lor convingeri și propria lor experiență spirituală cu Dumnezeu, în cuvintele lor. De exemplu, apostolul Pavel, nu folosea sintagma ”așa vorbește Dumnezeu,” după care să expună exact cuvintele Sale, ci aflat sub inspirația Lui, el folosea cuvintele proprii pentru a lămuri un aspect sau altul al vieții comunităților cărora se adresa, în epistolele sale. Apostolul Pavel, de asemenea, își expunea și propriile sale păreri, despre care mărturisea că nu sunt primite direct de la Dumnezeu. (1 Corinteni 7; 12) Despre ce este vorba? Apostolul Pavel, împreună lucrător cu Dumnezeu, a configurat credința creștină și a introdus în Biblia, ulterior canonizată, învățături, care nu vin direct de la Dumnezeu, ci de la el? Așa se pare. Din acest motiv, epistolele apostolului Pavel, cele scrise sau dictate de el, poarta amprenta apostolului, educației și experienței sale spirituale.

În N.T. nu mai suntem sub autoritatea nici unei instituții sau organizații religioase, suntem direct sub autoritatea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi, în parte și Lui îi dăm socoteală de ceea ce afirmăm sau negăm în public. Suntem frați și surori în Cristos și de aceea trebuie să fim gata să și murim, dacă este nevoie, unii pentru alții, dar nu suntem obligați să credem tot ce vor alții să credem, nici măcar ce vor frații și surorile noastre să credem. (Ioan 13; 34-35) De exemplu, eu îi consider pe Adventiștii de ziua a șaptea frații și surorile mele, dar nu mă simt obligat să cred la fel ca și ei, adică să cred că trebuie să țin sabatul evreiesc. Eu îi consider frații și surorile mele pe toți Ortodocșii, născuți din Dumnezeu, dar nu mă văd obligat să țin toate sărbătorile lor religioase. De asemenea, îi consider frații și surorile mele pe Penticostali sau pe Baptiști, dar nu cred în modul cum practică judecățile pentru păcat, în organizațiile lor religioase și nici faptul că pretind că fără rebotezarea la maturitate nu există șansa mântuirii. Acest lucru, este valabil pentru mine, raportat la toate Bisericile instituționale. Suntem una în Cristos prin aceea că ne respectăm opiniile unii altora și că suntem gata să murim unii pentru alții, în numele Lui. (Ioan 17; 21)      

Comunitățile creștine sunt un lucru foarte bun, eu nu propovăduiesc o credință izolaționistă, care să îi țină departe pe oameni, unul de celălalt. Pe de altă parte, sunt cu totul împotriva impunerii conținutului credințe, prin intermediul autorității organizațiilor religioase. Din acest motiv, eu consider că oamenii trebuie să formeze comunități care să le permită să își dezvolte convingerile lor și nu care să îi constrângă și să îi îngrădească. Nu cred că ne ajută cu ceva, în drumul nostru de a deveni ființe mai spirituale, dacă suntem obligați să credem exact la fel cum cred alții. Ce este de făcut? Mai întâi, de ce trebuie să îți impun eu ce să crezi? De ce trebuie să mă prevalez de o autoritate, pe care aș fi primit-o de la Dumnezeu, ca să te oblig să adopți exact aceleași convingeri religioase ca și mine? Numai dacă doresc să te domin și să te controlez, îmi propun acest lucru. Eu voi acționa conform convingerilor mele și tu vei acționa conform convingerilor tale și dacă acestea se potrivesc, atunci cu atât mai bine. Depersonalizarea nu este calea creșterii spirituale, ci este chiar reversul acesteia. Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism și nu lepădarea de personalitatea noastră. Nu suntem toți identici și nu avem experiențe identice. Unitate înseamnă ca noi să fim animați de același Duh Sfânt, adică să avem aceeași inimă, aceeași dragoste, nu înseamnă să ne repetăm unii pe alții sau să ne copiem unii pe alții și să ne luăm, unii după alții, ca și oile care se aruncă în prăpastie.

Comunitățile creștine nu sunt identice cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este unică, adică există o singură Biserică a lui Dumnezeu, nu mai multe. Comunitățile creștine sau Bisericile locale sunt formate din o multitudine de persoane și exprimă o pluralitate de interese. Este bine să aparținem de o comunitate creștină, până în punctul când această apartenență nu ne împiedică să facem parte și să ne dedicăm adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Această Biserică unică este o realitate spirituală, formată din toți aceia sau acelea care se află într-o relație personală cu Dumnezeu. Prin intermediul Lui, în El, adică prin intermediul Duhului Sfânt, care îi leagă, membrii Bisericii unice a lui Dumnezeu, comunică între ei, sunt în unitate spirituală și nu instituțională. Dacă suntem animați de același Duh Sfânt suntem în unitate, prin aceea că vom avea aceeași atitudine favorabilă unul față de celălalt. Ne vom iubi, așa cum ne-a iubit Cristos, căci acesta este semnul Creștinismului. (Ioan 13; 34-35) Nu vom avea păreri identice, așa cum nici apostolii nu au avut, căci suntem deosebiți. Deosebirile de păreri sunt justificate, dar intoleranța față de părerile spirituale ale altora și intoleranța între creștinii aparținând unor confesiuni creștine diferite este cu totul nejustificată. Tot atât de inacceptabilă este și intoleranța față de opiniile diferite, exprimate în interiorul aceleași comunități, de exemplu în problema raportului dintre știință și religie sau a înțelegerii naturii lui Dumnezeu, asupra modului de evoluție a istoriei Creștinismului, asupra unor aspecte abordate de doctrine sau dogme, etc. Nici o opinie personală, privitoare la viața spirituală nu ar trebui să fie condamnată de conducerea comunității, în care aceasta se exprimă. Chiar dacă avem păreri diferite, doctrine și dogme diferite, dacă nu reușim să ne ridicăm deasupra lor, nu vom înțelege unitatea creștină. Unitatea în Cristos este bazată pe recunoașterea relativității tuturor doctrinelor și dogmelor creștine și a parțialității adevărurilor noastre despre Dumnezeu, atâta vreme cât trăim în viața aceasta. Unitatea în Cristos presupune să ne dăm seama și să înțelegem valoarea secundară a ceea ce ne separă între noi, părerile noastre și valoarea primară a aspirației noastre și a credinței noastre personale în Dumnezeu. Intoleranța religioasă dovedește că nu suntem în același Spirit, că nu ne iubim, că ne luptăm pentru a nu impune fiecare ideile noastre.

Adevărul absolut nu există încă pe pământ. Îl reflectăm în parte, în noi. Vom vedea abia la sfârșit cine a avut dreptate și cine nu, în probleme spirituale. Vom vedea abia la sfârșit, adică după ce va veni Cristos, câtă dreptate a avut știința și câtă nu a avut. Trebuie să comunicăm între noi și să ne expunem părerile, toți avem de câștigat din aceasta. Nu trebuie însă să ne impunem unii altora părerile noastre și valoarea unei păreri este dată de argumentele care o însoțesc. Confirmarea oricărei păreri auzite de noi, este în noi înșine. Dacă Dumnezeu, care locuiește în noi, ne luminează atunci vom vedea clar valoarea unei opinii auzite și dacă o infirmă ne va ajuta să înțelegem punctele ei slabe. Nu avem dreptul și legitimitatea să pedepsim pe aceia sau acelea, care nu cred la fel ca și noi și nici să îi numim eretici. Nu avem dreptul să pedepsim pe nimeni pentru păcat și de aceea statul și Biserica trebuie să fie două entități separate. Când se amestecă între ele puterea seculară și puterea religioasă, atunci se produce un dezastru social și lucrul acesta s-a întâmpla adeseori în istorie. Nu trebuie să fim obligați să fim Creștini sau membrii altor religii. Vom fi ceea ce Dumnezeu ne cheamă, în mod personal să fim.

Instituțiile bisericești au un caracter istoric. Ele au apărut la un moment dat în istorie și vor dispare la un alt moment dat. Dacă prin instituție bisericească am înțeles, în principal, impunerea conținutului unei credințe spirituale, asupra altora, atunci se impune să remarc faptul că acest gen de forțare nu a existat, de la început, în cadrul comunităților creștine. La începutul Creștinismului, Creștinii credeau conform convingerilor lor personale, fiecare fiind ghidat direct de Duhul Sfânt. Desigur că existau și convenții și principii de comun acceptate și că viața în colectiv avea regulile ei. Desigur că exista o autoritate morală a apostolilor în comunitățile creștine, dar care nu se aseamănă cu nimic din autoritatea impusă din zilele noastre.  În Creștinismul timpuriu, oamenii nu făceau nimic fără acordul și ghidarea Duhului Sfânt, când era vorba de a lua decizii, în legătură cu existența comunității. În zilele noastre comunitățile creștine își fac propriile lor reguli, aprobate de consiliile lor de conducere.

Regula pusă de Isus (Iisus) este slujirea celor din jurul nostru, regula pusă de oameni este aceea de a sluji instituțiilor bisericești și organizațiilor religioase. Caracterul istoric al instituțiilor bisericești se vădește și prin aceea că ele vor dispare, la un moment dat, în viitor. Isus (Iisus) se adresează Bisericii locale din Laodicea spunându-i că a va vărsa din gura Sa. (Apocalipsa 3; 14-16) Aceasta reprezintă, în mod simbolic și ultima fază istorică din evoluția Bisericilor instituționale și ea se finalizează prin despărțirea definitivă între Isus (Iisus) și tot ceea ce înseamnă religie organizată. Când va fi aceasta? În viitor. Când în viitor? Atunci când sistemul religios și instituțiile bisericești vor fi cu totul apostaziate și când Anticristul va prelua puterea. Până atunci este bine să rămânem în interiorul colectivităților creștine, de care aparținem, dar trebuie să refuzăm orice credință sau atitudine care nesocotește libertatea noastră de conștiință. Oamenii nu au dreptul să ne impună ce trebuie să credem și nu ne pot trage la răspundere pentru justețea credințelor noastre spirituale. Orice altă atitudine, din partea Bisericilor instituționale este un abuz. Trebuie să respectăm colectivitățile spirituale de care aparținem, dar avem toți un drept egal de exprimare a propriilor noastre experiențe și certitudini.