Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus (Iisus) va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus (Iisus) nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)
Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus (Iisus) le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.
În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:
„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)
Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:
„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> ... Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)
Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.
„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)
Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a două, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus (Iisus), ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.
„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus (Iisus) Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)
Isus (Iisus) a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.