Deoarece am abordat tematica inspiraţiei textelor Bibliei şi în special a N.T. am să dezvolt această temă, de data aceasta folosind cât mai multe materiale bibliografice, care să poată să fie consultante şi de cititori. Acest lucru mi se pare necesar, pentru a elimina orice confuzie, în legătură cu acest subiect şi a exclude orice concluzie greşită sau răuvoitoare a unora care nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă cât de ataşat sunt de principiul inspiraţiei de către Dumnezeu a învăţăturilor N.T. Singura deosebire, una esenţială, este aceea că eu consider că Dumnezeu a inspirat pe scriitorii N.T. turnând în inima lor dragostea spirituală şi arătându-le esenţa Creştinismului, pe care aceştia au exprimat-o apoi cu cuvintele lor. Unele instituţii bisericeşti însă preiau textele N.T. mecanic, literal, făcând abstracţie de contextul istoric şi lingvistic în care au fost scrise şi pun accentul mai mult pe expresiile literale folosite, decât pe spiritualitatea pe care o conţin. O interpretare normativă, literală şi nu una autentic spirituală duce la efecte la care chiar N.T. a făcut referire şi a încercat să ne avertizeze asupra lor, atunci când afirmă că litera omoară pe când Duhul dă viaţă. Am să dau mai jos un extras dintr-un material mai larg pe care îl puteţi găsi pe Internet la adresa: www.scientia.ro/forum/index.php?topic=3037.5;wap2
„Am văzut că în istorie inspiraţia a fost concepută ca o conlucrare între Dumnezeu şi om. Insă cât este contribuţia lui Dumnezeu şi cât a omului în acest proces? Răspunsurile la această întrebare s-au grupat în jurul a trei poziţii, în funcţie de importanţa pe care o acordă celor implicaţi: lui Dumnezeu sau omului.
A) Am văzut că unii apologeţi şi scriitori creştini din primele veacuri au susţinut că Dumnezeu a dictat autorilor conţinutul cărţilor biblice. Sf. Irineu o afirmă între părinţii orientali, iar Augustin susţine ideea între cei din Apus. Teoria potrivit căreia Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt din textul biblic autorilor se numeşte inspiraţia verbală. In timp ce Augustin o susţinea, contemporanul său, Fer. Ieronim, un remarcabil filolog şi cunoscător al ebraicii, şi-a dat seama că teoria nu poate fi susţinută, cel puţin cu privire la Vechiului Testament. Textul ebraic original nu conţinea vocale, acestea fiind adăugate mult mai târziu. Ori vocalele pot schimba sensul unui cuvânt în ebraică. De exemplu, aceleaşi litere ebraice (rbd), pot să însemne şi „cuvânt” (dabar) şi „ciumă” (deber), în funţie de vocalizare. Ori Dumnezeu, dacă ar fi dictat fiecare cuvânt, nu şi-ar fi permis o asemenea inexactitate. Inspiraţia verbală a fost susţinută şi de unii reformaţi (Luther, Calvin).
B) Mai rezonabilă este însă teoria despre inspiraţia
reală. Dumnezeu nu a dictat cuvânt cu cuvânt un text, ci
a descoperit doar ideile, pe care fiecare autor le-a
îmbrăcat în cuvinte, potrivit individualiăţii sale. Este
mai acceptabilă această concepţie fiindcă ţine cont de
libertatea umană. Dumnezeu nu îl sileşte pe om, ci îi
lasă loc pentru a-şi exprima propria personalitate.
Astfel, avem 4 Evanghelii canonice, deşi propovăduirea
lui Hristos a fost una. Sf. Ioan Gură de Aur face
analogia între inspiraţie şi unirea ipostatică a celor
două naturi –divină şi umană - în Hristos. Inspiraţia
este un act teandric, divino-uman, şi e practic
imposibil să se precizeze punctul de întrepătrundere
între lucrarea divină şi cea umană. Inspiraţia rămâne o
lucrare tainică, ale cărei elemente nu pot fi deplin
cuprinse cognitiv.
Un corectiv la învăţătura despre inspiraţie impus
de progresul ştiinţelor biblice.
Câteva probleme ridicate de cunoştinţele mai noi
despre apariţia textelor biblice impun o reevaluare a
învăţăturii despre inspiraţia biblică. Concepţia
potrivit căreia fiecare carte a fost scrisă de cel care
îi poartă numele e depăşită. Cercetările în tărâmul
teologiei biblice au arătat că textele Bibliei sunt
rezultatul unui proces complex. Până la forma ei
actuală, o carte biblică a cunoscut de obicei mai multe
etape de redactare. In unele cazuri se poate
reconstitui procesul de formare a unei cărţi, de la
redacţia finală, trecând prin prelucrările succesive,
până la primele sursele scrise sau orale. Procesul de
formare a unei cărţi a putut dura şi mai multe secole
(ca în cazul Pentateuhului sau a cărţii Isaia). Textele
au fost transmise şi prelucrate din generaţie în
generaţie. Se poate vorbi de un proces de tradiţie în
cadrul cărţilor biblice, de o tradiţie în Scriptură.
Creşterea textului a implicat aşadar oameni din diverse
generaţii, locuri şi cercuri teologice.
In mod firesc se ridică atunci întrebarea: cui trebuie să i se atribuie inspiraţia? Doar redactorului final? Sau numai autorilor surselor literare? Trebuie să reducem inspiraţia la procesul scrierii? Cum rămâne cu cei care au păstrat şi transmis sursele orale? Au fost ei inspiraţi sau nu? In faţa dificultăţii de a identifica doar un singur beneficiar al inspiraţiei, pare mai potrivit să vorbim de inspiraţie ca un proces colectiv. Inspiraţia se răsfrânge asupra tuturor celor implicaţi în apariţia textelor biblice. Ea implică nu numai indivizi, ci şi colectivităţi de credinţă. In cazul scrierilor Noului Testament, ideea se impune în mod firesc: scrierile NT s-au născut în Biserică, Inspiraţia lor este o harismă a Bisericii, nu numai a unor indivizi.
Poate tocmai cunoştinţele noi despre apariţia
textelor biblice şi dificultăţile pe care le implică au
făcut ca în teologia biblică apuseană să se constate un
regres al interesului pentru problema inspiraţiei
Scripturii, mergând până la evitarea sau ignorarea ei.
Sunt manuale recente de introducere în VT protestante
şi catolice care nu conţin un capitolul pe tema
inspiraţiei biblice.
Problema infailibilităţii sau a lipsei de greşeli
a Scripturii.
Am văzut mai sus că, potrivit învăţăturii clasice despre inspiraţie, Dumnezeu îl şi asistă pe autor în procesul scrierii pentru a-l feri de greşeli. De aici rezultă că Biblia nu poate cuprinde greşeli. Dacă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu e cu neputinţă să se afle în ea vreo greşeală, căci Dumnezeu nu poate să înşele, nici să se înşele. Problema care s-a pus de multe ori este dacă inspiraţia se extinde doar asupra afirmaţiilor dogmatico-morale ale Sfintei Scripturi – astfel că doar acestea sunt ferite de greşeli -, sau şi asupra afirmaţiilor istorice şi a celor care ţin de ştiinţele naturii din Biblie.
Lipsa de greşeli a Bibliei e cea mai delicată chestiune legată de inspiraţia Scripturii şi speculată de cei care neagă autoritatea Bibliei pentru omul modern. In Biblie există locuri care conţin afirmaţii contradictorii, în ciuda încercărilor de a le armoniza constatate de-a lungul istoriei, în iudaism, la părinţii şi scriitori Bisericii, la scolastici sau la primii reformatori. A le pune pe seama greşelilor de copiere poate fi o soluţie, însă nu în toate cazurile. Dar nu putem postula din astfel de situaţii caracterul failibil al Scripturii, chiar dacă principiile logicii ne-ar îndemna să o facem.
Astăzi ştim că asemenea contradicţii sunt un indiciu că textul are mai mulţi autori sau e compus din mai multe surse care îi conferă o diversitate literară şi conceptuală. Biblia mai conţine apoi concepţii care astăzi nu mai pot fi susţinute din motive ştiinţifice sau socio-morale. Aici se încadrează viziunea geocentrică a cosmosului din Facerea 1, în care pământul e fix şi astrele se deplasează pe cer. Ştiinţa a dovedit demult contrariul. De asemenea, sunt legi în VT care favorizează sclavagismul, sau prin care se fixează un statut inferior pentru femeie. Dar nici aici nu avem voie să scoatem aceste afirmaţii din contextul în care au fost făcute. Ar fi fost total deplasat şi sigur inaccesibil destinatarilor din mileniul 1 î.Hr un referat biblic al creaţiei care să prezinte teoria „big-bang”-ului, sau altă teorie cosmogonică modernă. Referatul biblic e formulat potrivit nivelului de cunoaştere de atunci, atestat şi în scrierile mesopotamiene. Iar în ceea ce priveşte sclavagismul sau statutul inferior al femeii, acestea erau realităţi ale întregului Orient antic şi ele subzistă mascat şi în lumea democratică de astăzi. Apoi legislaţia mozaică reprezintă un progres umanitar faţă de practica din Vechiul Orient în ambele domenii amintite.”
Vă invit să vizitaţi
www.scientia.ro/forum/index.php?topic=3037.5;wap2