Nici un om pe pământ nu poate să nu mai păcătuiască atâta vreme cât încă este motivat de natura sa umană. De ce? Pentru că fiecare om este păcătos, în ochii lui Dumnezeu, tocmai datorită naturii sale umane. Păcatul locuieşte în noi, în genele noastre, în structura noastră ceea mai profundă. Nu este vorba aici de marile păcate, de infracţiuni, de la care fiinţa umană se poate abţine chiar şi atunci când este dinamizat de natura specific umană. Se poate demonstra fără greşeală că există destule persoane care nu au săvârşit niciodată în viaţa lor, fapte penale grave şi aceasta fără să aibă o credinţă religioasă deosebită, sau chiar fiind necredincioşi.

Mă refer în acest caz, în mod special, nu la păcate vizibile, ci la gândurile ascunse ale omului. Fac referire la răutate, la ipocrizie, la invidie, la lăcomie, la indiferenţă, la egoism etc. Este vorba aici de inima fiecăruia, de omul interior, invizibil, care nu este sesizabil, cu uşurinţă, de la primele aparenţe. Poate că o analiză atentă ar putea scoate la lumină atitudinile, adânc îngropate, în minţile şi inimile fiecăruia, dar astfel de analize presupun un contact personal de lungă durată. Prin urmare toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Nici nu se poate întâmpla altfel, atâta vreme cât omul este o fiinţă firească, adică atâta vreme cât o persoană este condusă de firea sa pământească. Nu putem să nu păcătuim atâta vreme cât trăim conduşi de firea noastră pământească. Oricât de mult ne-am strădui, rămânem păcătoşi, până când Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne naşte din nou. Orice om, care nu este născut din nou, adică regenerat spiritual, va continua să păcătuiască, indiferent de cât de multe ori se va duce la adunări creştine, de cât de mult se va ruga, sau de cât de mult va citi Biblia. Natura noastră umană produce păcatul aşa cum plămânii noştri produc respiraţia.

Avem nevoie de o nouă natură, adică natura lui Dumnezeu. Isus (Iisus) nu ar fi putut să nu păcătuiască, dacă ar fi fost numai om şi nu ar fi fost şi Dumnezeu. Isus (Iisus) suntem noi, fiecare din noi, atunci când trăim în natura Sa divină. Vreau să spun că devenim una cu Isus (Iisus) şi în felul acesta dispar orice bariere între noi şi El. Numai există graniţe, numai există diviziune. Isus (Iisus) este în noi, Isus (Iisus) suntem noi, prin aceea că numai trăim noi singuri în noi, ci Isus (Iisus) trăieşte în noi, cu noi, împreună cu fiecare dintre noi.El este prototipul omului renăscut spiritual, El este Fiul Omului, adică omul care are o dublă natură, divină şi umană, adică o natură umană regenerată. Devenim una cu Isus (Iisus) Cristos, devenim El, prin aceea că devenim ca El. Nu va exista nici o deosebire între noi şi Cristos, în Împărăţia lui Dumnezeu, stabilită pe noul pământ, vom fi una. Vom fi, în mod perfect, una. Suntem deja una cu Cristos, încă pe acest pământ şi în această viaţă, atunci când natura noastră umană şi natura divină, a Lui este una în noi. Ierarhia dintre noi şi Cristos, adică El şeful şi noi subalternii este o invenţie a Bisericilor instituţionale, pentru ca să ne facă să ascultăm de ele, pentru că ele se prezintă, direct, sau indirect, ca fiind înlocuitoarele lui Cristos pe pământ. Este vorba de toate instituţiile bisericeşti şi nu numai de Biserica instituţională Romano Catolică, aşa cum, în mod greşit, sunt prezentate lucrurile, de către confesiunile Protestante, Reformate, Neo-protestante, sau altele.  

Ce este de făcut ca să nu mai păcătuim? Un singur lucru se poate face şi anume să ne debarasăm de firea noastră pământească, adică de motorul instinctual, care dinamizează natura noastră umană. Oricât de mult ne-am lupta în natura noastră umană, ne regenerată spiritual, să nu mai păcătuim, nu o să reuşim până la capăt. De ce nu ni se explică acest lucru de către Bisericile instituţionale, de care aparţinem? Deoarece ele nu au nici un interes să facă acest lucru. Numai un om păcătos vine mereu şi mereu la adunările creştine, mereu şi mereu, pentru a cere iertare lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale obţin astfel o autoritate asupra noastră bazată pe imperfecţiunea noastră, tocmai ele care numai perfecte nu se poate spune că sunt. Ce s-ar face ele fără participarea noastră la activităţile lor? Ni se inoculează ideea că  noi cei păcătoşi avem nevoie de instituţiile bisericeşti ca să ne înveţe cum să nu mai fim păcătoşi. Ni se dă de înţeles că avem tot timpul nevoie de ele, căci ele sunt un îndrumător spiritual, care ne ţine pe linia corectă. Nu este aşa, dar aşa suntem învăţaţi să credem. În realitate, avem nevoie de Cristos, deoarece numai El regenerează natura noastră, în care se manifestă păcatul.

Numai că instituţiile bisericeşti nu ne învaţă ce trebuie să facem ca să nu mai fim păcătoşi, ele ne învaţă doar să facem apel mereu şi mereu la ele. Pentru a nu mai fi păcătoşi trebuie să fim născuţi din nou, să ne schimbăm natura umană, să trăim conduşi de Duhul Sfânt, nu de natura noastră pământească. Nici un om, care nu a parcurs o astfel de experienţă, nu poate să nu păcătuiască, oricât de mult s-ar strădui, dar orice om regenerat spiritual va tinde şi va reuşi să trăiască fără păcate. Personal, sunt convins că se poate trăi fără a săvârşi păcate dar pentru aceasta este necesară o motivare puternică, care vine din spiritul nostru regenerat, nu din instinctele noastre naturale. (Galateni 5; 16-17)

În zadar tună şi fulgeră liderii religioşi împotriva păcatelor, dacă nu sunt capabili să explice cum funcţionează sfinţenia. Nu mai păcătuiţi şi atât, nu este suficient. Mai întâi ar trebui să se explice nevoia naşterii din nou şi apoi sfinţenia vine în mod necesar. Dar instituţiile bisericeşti nu au nevoie de sfinţi, au nevoie de păcătoşi, de oameni care să se simtă mereu vinovaţi, care deci să revină mereu la Biserica instituţională de care aparţin şi care să se cutremure la orice vorbă şi la orice ameninţare venită din partea liderilor religioşi. Cei care nu mai păcătuiesc, care au înţeles sfinţenia, devin liberi, autonomi, independenţi, incomozi pentru Bisericile instituţionale, deoarece spun lucrurilor pe nume. Cum ar putea un lider religios să rămână lider dacă cei pe care îi conduce ar fi persoane mai spirituale decât el, sau decât ea? Ce nevoie ar mai avea, aceia care au devenit liberi, de conducere, de dirijare din partea preoţilor, pastorilor, sau altor funcţionari religioşi? Nu mai au nevoie de lideri religioşi, au nevoie de o singură Persoană, de Isus (Iisus) Cristos, care de fapt nici nu este un lider, este un prieten, un frate, un sprijin.