înapoi la cuprins!

În legătură cu semnul „fiarei” se pune întrebarea ce reprezintă acesta. Acest semn reprezintă, fără îndoială, emblema unei puteri, întrucât el este un simbol care exprimă o autoritate, căreia oamenii vor fi forţaţi să i se supună. Ce înseamnă 666 este foarte limpede, adică autoritatea umană, care i-a locul celei divine. Nici unei autorităţi umane pur politice, sau administrative, dar nu şi religioase, nu i-ar trece niciodată prin minte să ceară oamenilor să i se închine, în sens religios. Nici chiar Hitler, sau reprezentanţii regimurilor comuniste, dictatoriale, nici Mao Tzedun, în China, în timpul revoluţiei culturale, nici reprezentanţii huntelor militare, în America Latină, sau Pol Pot, conducătorul Khmerilor roşii, care a interzis folosirea banilor şi relaţiile de prietenie, sau dragoste între oameni, în Cambodgia, nu au avut astfel de pretenţie, adică nu au cerut ca popoarele lor să li se închine ca unor zeităţi. Nici nu aveau cum să pretindă aşa ceva atâta vreme cât toţi cei menţionaţi au fost reprezentanţii unor regimuri care au profesat ateismul, ca şi ideologie. Numai o putere cu o ideologie religioasă poate fi înclinată să emite o astfel de cerinţă. 

Ar fi destul de trist, după părerea mea, dacă întreaga istorie s-ar sfârşi aici. Numai că, pentru cei care sunt fii şi fiicele lui Dumnezeu, istoria continuă şi va continua la nesfârşit. Urmează un episod excepţional, care este redat printr-o parabolă deosebit de relevatoare. În antiteză cu femeia imorală din capitolele 17-18 se află “soţia lui Cristos”, adică adevărata Sa Biserică.

„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: <<Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.>> – (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)” [(Apocalipsa lui Ioan 19: 6-8); ref. 40 în Biblia Ortodoxă]

Concluzii asupra prezentului capitol

înapoi la cuprins!

Înainte de a trece în revistă alte argumente, prezentate de Biblie, în legătură cu unicitatea Bisericii, o scurtă recapitulare a fundamentului Biblic, pe care se bazează afirmaţia că a existat, există şi va exista o singură Biserică, şi nu mai multe şi că aceasta este o realitate spirituală, nu instituţională, cred că este bine venită. În primul rând, Isus (Iisus) Cristos s-a rugat pentru unitate şi toate rugăciunile făcute de El au fost ascultate. (Ioan 11: 42; 17: 21-23) În al doilea rând, apostolul Pavel afirmă, fără nici un echivoc, că există un singur trup al lui Cristos şi descrie cu claritate acest trup (Efeseni 4: 3-6) În al treilea rând, în cartea Apocalipsa se vorbeşte despre o Biserică apostaziată şi despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu în termeni foarte diferiţi (Apocalipsa lui Ioan 17: 1-8; 19: 6-8) La acestea se adaugă numeroase texte ale N.T., de unde rezultă limpede că Isus (Iisus) nu a intenţionat să iniţieze mai multe Biserici ci doar una singură.

Cristos nu a vorbit niciodată la plural despre Biserică, ci totdeauna s-a referit la aceasta ca la o entitate unică. În evanghelia după Matei, în mod manifest, Isus (Iisus) s-a referit la Biserica Sa ca la o realitate singulară şi specială.

Isus (Iisus) Cristos nu a vorbit de nenumărate Biserici instituţionale, răspândite în toată lumea, într-o extraordinară diversitate de confesiuni creştine. El a vorbit de Biserica Sa una şi indivizibilă. Dacă Petru a fost considerat temelia ei să nu uităm, totuşi, că el nu era decât un urmaş a lui Isus (Iisus) Cristos şi nicidecum piatra din capul unghiului, adică Isus (Iisus) (1 Petru 2:6). Să nu confundăm piatra care a fost Petru cu piatra care a fost Isus (Iisus). Totuşi, Isus (Iisus) l-a desemnat pe Petru, când acesta a primit un mesaj direct de la Tatăl prin Duhul Sfânt, prin care Isus (Iisus) a fost recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Petru a fost ales de Tatăl pentru a primi acest mesaj, dar acest lucru nu ne arată decât faptul că Biserica lui Isus (Iisus) Cristos este întemeiată pe Duhul lui Dumnezeu, care descoperă membrilor acesteia tot ceea ce trebuie să ştie, în legătură cu El. De altfel, la distanţă de numai cinci versete, s-a întâmplat un lucru neaşteptat:

Petru nu prea a avut timp să se bucure de extraordinara onoare care i s-a făcut, de a fi piatra de la temelia Bisericii, întrucât imediat după aceea a aflat că, în realitate, este o piatră de poticnire pentru Isus (Iisus). De fapt, Biserica confesională care pretinde că a fost zidită pe piatra care este Petru, cu sediul la Roma, a fost o piatră de poticnire pentru Isus (Iisus) Cristos şi gândurile ei s-au dovedit de multe ori că nu sunt gândurile lui Dumnezeu. Biserica instituţională a făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut şi Petru, adică după ce a primit autoritatea de la Isus (Iisus), a încercat să se ridice deasupra Lui, în cazul lui Petru, luându-l la o parte şi începând să-l mustre.

Atâta vreme cât Petru a transmis mesajul Duhului Sfânt el s-a dovedit a fi o adevărată piatră de temelie pentru Biserica lui Cristos. Când a vorbit însă de la el cu îngâmfare, încercând să îl înveţe pe Isus (Iisus) ce avea de făcut, atunci a devenit o piatră de poticnire, în sensul că a încercat să devieze misiunea şi până la urmă mesajul Lui. Acelaşi lucru îl fac, în vremurile noastre, nenumărate Biserici instituţionale, vorbesc de la ele, nu direct de la Dumnezeu şi înlocuiesc autoritatea Tatălui Ceresc cu autoritatea lor. Primii care au făcut acest lucru au fost chiar cei care se revendică a fi urmaşii direcţi ai lui Petru şi apoi toţi cei care au moştenit, conştient sau nu, tarele sistemului instituţional. În momentul de faţă, multitudinea de instituţii bisericeşti şi diviziunile dintre ele sunt o piatră de poticnire pentru îndeplinirea misiunii lui Isus (Iisus), aceea de salvare a umanităţii. Atâta vreme cât prin gura lui Petru a vorbit Duhul Sfânt, el a fost o „piatră de temelie la fundaţia Bisericii,” când însă a început să vorbească doar din interiorul naturii sale umane, el a devenit o piatră de poticnire. În zilele noastre, Bisericile confesionale sunt tot mai mult o piatră de poticnire, în calea acelora care vor să îl cunoască pe Dumnezeu, pentru că ele reflectă mai mult natura umană decât natura lui Dumnezeu. Natura morală a lui Dumnezeu este dragostea spirituală, pe care instituţiile bisericeşti o reflectă foarte puţin.

În orice caz, adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu va fi biruită de porţile locuinţei morţilor, chiar dacă în Apocalipsa lui Ioan ni se spune că i s-a dat fiarei să facă război cu sfinţii şi să îi biruiască (Apocalipsa lui Ioan 13: 7) Toţi membrii Bisericii Spirituale Unice, care sunt biruitori prin El, vor fi cu Isus (Iisus) Cristos în veşnicie. Această biruinţă le va permite să stea cu Isus (Iisus) pe scaunul lui de Domnie. (Apocalipsa lui Ioan 3: 21)

Isus (Iisus) Cristos ne-a informat, de asemenea, că Biserica Sa nu este formată dintr-un complex de instituţii bisericeşti care numără împreună aproape două miliarde de membrii, ci doar dintr-o turmă mică.

Caracteristica primordială, după care se poate cunoaşte adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este unitatea, care este dată de dragostea de natură divină. Isus (Iisus) Cristos s-a rugat pentru unitate şi aşa cum am arătat, toate rugăciunile sale au fost ascultate. Acolo unde nu este unitate, fie în interiorul confesiunilor, fie între ele, nu există adevărata Biserică a lui Dumnezeu. „Turma mică” se află într-o perfectă unitate spirituală în şi prin Isus (Iisus) Cristos. Este o unitate care, chiar dacă nu este vizibilă cu ochiul liber, adică nu se exprimă prin forme aparente, nu este cu nimic diminuată sau lezată. Dragostea de natură divină înseamnă că membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu se iubesc între ei aşa cum i-a iubit Isus (Iisus), căci numai prin aceasta se pot cunoaşte ucenicii Lui (Ioan 13: 34-35) În interiorul Bisericii Spirituale Unice nu există nici un fel de autoritate exercitată de factorul uman şi cel mai mare dintre membrii este slujitorul tuturor (Marcu 10: 43-44) Isus (Iisus) Cristos a venit ca unul care serveşte la masă nu ca unul care este servit.

Alte texte utile pentru a sublinia unicitatea Bisericii lui Dumnezeu sunt următoarele:

Este vorba de Biserica Domnului nu de Bisericile confesionale. Suma matematică a Bisericilor instituţionale nu dă Biserica Domnului, deoarece unitatea creştină nu este o operaţie de adăugare ci una de contopire. Unitatea este mai mult decât a număra împreună, este a simţi împreună, a comunica, a se sacrifica unii pentru ceilalţi, este dragostea spirituală ca legătură între cei aflaţi în unitate.

„Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus (Iisus), prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui” [(Efeseni 3: 6-7); ref. 47 în Biblia Ortodoxă]

„Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 10); ref. 47 în Biblia Ortodoxă]

Vrem să fim fideli adevărului sau tradiţiilor strămoşeşti? Adevărul ne face liberi, tradiţiile ne ţin captivi pentru eternitate. Avem o singură şansă a vieţii veşnice, nu avem voie să greşim. Mulţi merg pe calea pierzării fără să facă o alegere conştientă. Pentru a face o alegere conştientă, oamenii au nevoie să înţeleagă adevăratul caracter a lui Dumnezeu şi să aibă în vedere nu numai imaginea de stăpân, care este opera instituţiilor bisericeşti. Pentru a putea stăpâni asupra oamenilor, Bisericile instituţionale au nevoie să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe un stăpân absolut. În felul acesta, frica de Dumnezeu se transformă în teama de instituţii şi acestea îşi asigură dominaţia asupra umanităţii. În mod deliberat Bisericile instituţionale prezintă o imagine falsă despre Dumnezeu şi funcţionarii lor, care se auto definesc reprezentanţi ai Lui, beneficiază de această stare de fapt.

Esenţa lui Dumnezeu nu este autoritatea şi ierarhia ci este dragostea şi unitatea. La crucea Golgotei s-a putut vedea diferenţa între caracterul iubitor al lui Dumnezeu, care a jertfit pe Fiul său pentru noi şi caracterul lui Satana care a determinat pedepsirea şi răstignirea unei Persoane nevinovate. Dumnezeu nu trebuie văzut ca un stăpân şi pentru faptul că El a fost acela care s-a pus pe Sine în situaţia de rob, de condamnat, tocmai pentru ca oamenii să nu mai fie sclavi, supuşi necondiţionat unui stăpân atotputernic, ci una cu Dumnezeu. (Filipeni 2: 7-8) Isus (Iisus) Cristos s-a aplecat în faţa lui Petru şi a cerut să facă o muncă de slujitor şi anume să îi spele picioarele. (Ioan 13: 4-5)

Spălarea picioarelor ucenicilor este, alături de crucificare, una dintre cele mai clare simboluri a ceea ce înseamnă Dumnezeu. El este dragoste şi singurul lucru care poate lipsi dragostei spirituale este cineva asupra căruia aceasta să se reverse. Ceea ce îl poate face nefericit pe Dumnezeu este imposibilitatea de a îşi exprima esenţa, adică faptul de a nu iubi. Dumnezeu nu poate exista fără dragoste pentru că El este dragoste. (1 Ioan 4: 16) El doreşte reciprocitate, adică să fie iubit în mod conştient de către fiinţe care l-au ales, în mod liber. În aceasta, Dumnezeu este foarte uman şi îşi arată „vulnerabilitatea.” Această tensiune dintre dimensiunea ontologică a lui Dumnezeu, o realitate infinită care dispune de puteri ne bănuite şi latura Sa sensibilă, afectivă, este aşa de extraordinară încât “aruncă în aer” orice doctrină care încearcă să sistematizeze natura lui Dumnezeu. Care este miza acestei discuţii? Este universul, poate multiversul, sau existenţa universală îndrăgostită de oameni? Aici este sensul existenţei umane şi natura sa morală. Infinitul este îndrăgostit de om în aşa măsură încât s-a făcut om pentru ca să poată cândva să locuiască împreună cu oamenii. Întreaga existenţă a luat o formă asemănătoare cu cea umană, deci, într-un fel, omul este însăşi esenţa existenţei universale. Omul se află în inima a tot cea ce există prin asemănarea cu Cel care există din totdeauna. Dincolo de Bigbang există Cineva care se aseamănă cu omul, pentru că omul este creat aseamănător cu El, există Dumnezeul infinit şi forma pe care a luat-o prin Isus (Iisus) Cristos. Existenţa infinită însăşi a luat o formă umană căreia îi este Tată şi nimic nu poate rămâne în afara înţelegerii omului, care este o imagine, o reproducere, a însăşi existenţei infinite, prin Isus (Iisus) Cristos.

Singura garanţie pe care o avem pentru ziua judecăţii este dragostea spirituală pe care o avem pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri. Dragostea desăvârşită izgoneşte frica. Aceluia care îi este frică, duce cu sine povara vinovăţiei, dar cel care serveşte adevărul nu poate greşi. Nu vom fi judecaţi de un stăpân absolut, care îi preferă pe cei docili, pe cei care nu ridică semne de întrebare, pe cei timoraţi care preferă să nu gândească decât să rişte să îl supere cu gândurile lor pe „şeful” lor, dar suntem cântăriţi de Cel care judecă atitudinile pentru că le cunoaşte şi le înţelege. Judecata va avea milă pentru cei care au avut milă, deci este o judecată făcută cu milă, nu doar cu dreptate. În fond, pentru Dumnezeu a fi drept înseamnă a iubi chiar şi pe vrăşmaşi. (Matei 5: 44)

 Ce este Biserica celor născuţi din Spirit şi de ce aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

De ce Biserica celor Aleşi? Cei aleşi sunt cei ce sunt cunoscuţi de Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii şi care sunt îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu prin sângele lui Isus (Iisus) Cristos vărsat pe cruce. (Efeseni 1: 4-12)

“Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” [(1 Petru 1: 17-19);  ref. 52 în Biblia Ortodoxă]

Toţi Creştinii născuţi din nou, formează, împreună, Biserica Celor înscrişi în Ceruri, din toate timpurile. Din aceasta fac parte credincioşii renăscuţi spiritual care trăiesc în prezent, care au trăit în trecut sau care vor trăi în viitor. (1 Tesaloniceni 4: 14) Apartenenţa credincioşilor aflaţi în această situaţie, la oricare denominaţiune creştină sau ne apartenenţa la nici una dintre ele, nu este determinantă pentru participarea lor la Biserica celor Aleşi şi de aceea nici nu reprezintă un obstacol pentru apartenenţa la această Biserică. Omul duhovnicesc este, din punct de vedere spiritual, deasupra instituţiilor religioase şi din acest punct de vedere nu poate fi judecat de nimeni în afară de Dumnezeu. Limita conştiinţei spirituale a omului este Dumnezeu.

Legăturile bazate pe convenţii umane sau pe tradiţii, nu pot determina unitatea şi omogenitatea specifică adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Chiar dacă respectăm aceeaşi tradiţie creştină, suntem totuşi oameni diferiţi, cu interese diferite şi nu avem cum să trecem peste sinele nostru, care, prin definiţie este egoist, până când nu suntem născuţi din Duh. Pe de altă parte, relaţia personală, unitatea individului cu Dumnezeu, garantează tuturor celor aflaţi într-o astfel de conexiune apartenenţa la o singură comunitate spirituală, care este Biserica Spirituală Unică. Indiferent de care denominaţiune creştină aparţine, credinciosul născut din nou, care este ancorat pentru veşnicie în Dumnezeu, „portul” lui de destinaţie, se află deja într-o unitate desăvârşită cu toţi ceilalţi credincioşi, renăscuţi spiritual. Ortodocşii, Romano-catolicii, Greco-catolicii, Protestanţii, Neoprotestanţii etc., sunt fraţi în Cristos, cu singura condiţie, de a fii ei înşişi în Cristos. Un Ortodox spiritual şi un Catolic spiritual sau un Catolic spiritual şi un Protestant spiritual sau un Protestant spiritual şi un Neoprotestant spiritual etc. au mult mai multe în comun, din punct de vedere spiritual, decât ar permite doar apartenenţa la aceeaşi instituţie bisericească. Aceştia sunt în unitate spirituală perfectă, lucru care nu se poate afirma despre cei care aparţin de aceeaşi confesiune creştină dar nu sunt născuţi din nou. Ultimii menţionaţi se află într-o unitate instituţională, adică au legături bazate pe o tradiţie creştină comună, dar nu se alimentează direct de la acelaşi izvor spiritual. Este adevărat că cei din urmă sunt aprovizionaţi cu aceleaşi doctrine de către aceleaşi instituţii bisericeşti, dar nu s-au racordat direct la „robinetul” care furnizează „apa vieţii” ci ei consumă împreună o „apă îmbuteliată,” de o calitate discutabilă, produsă de întreprinderile de „îmbuteliat” adevăruri spirituale, pe bandă rulantă, care sunt Bisericile confesionale. 

Acela care nu poate înţelege ce este această unitate în Cristos, sau se întreabă, ce are această unitate atât de deosebit, ce diferenţiază această unitate de o simplă relaţie de prietenie, să îşi amintească ce spunea Isus (Iisus) Cristos despre unitatea dintre El şi Tatăl ceresc. Eu şi Tatăl una suntem. (Ioan 17: 21-23) Tot ce are Tatăl este al meu. (Ioan 17: 10) Există un singur Dumnezeu şi o singură esenţă umană. Fiecare individ nu este decât o „hipostazis” a aceleiaşi esenţe umane. Omul este acelaşi, adică unul, cu foarte multe personalităţi dar atunci când este în Cristos, toţi oamenii au acelaşi sine, acelaşi interes, acelaşi proiect şi aceeaşi destinaţie. Unitatea teleologică conferă o „unitate de sine.” Unitatea între Creştinii renăscuţi spiritual exclude competiţia şi confruntarea deoarece toţi aceştia s-au „lepădat” de sinele egoist şi nu există decât un sine, acelaşi sine al omului şi al lui Dumnezeu.

Isus (Iisus) Cristos şi oamenii au acelaşi sine în Biserica Sa. Dacă ne gândim ce omogenitate presupune acest „sine”, acest „eu” comun, atunci avem o şansă să înţelegem ce înseamnă unitatea spirituală. Unitatea din interiorul Bisericii celor născuţi din nou este identică cu aceea din interiorul Trinităţii. (Ioan 17. 21)

Conştiinţa unităţii creştine este singura care se poate opune autorităţii ierarhice şi imaginii greşite, prezentate de instituţiile bisericeşti despre un Dumnezeu autoritar şi distant. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este imaginea lui Dumnezeu, pe când Bisericile instituţionale sunt doar oglinda lumii în care trăim. Dacă preoţii sau pastorii sau alţi funcţionari bisericeşti sunt câteodată necinstiţi sau lacomi, aceasta este pentru că aşa este şi lumea noastră, într-o măsură importantă, dar dacă cei menţionaţi sunt născuţi din nou aceştia vor reflecta caracterul lui Dumnezeu, generos până la sacrificiu de Sine.

Elementul uman, adică imperfecţiunea specifică omului nu dispare în totalitate, atâta vreme cât Biserica celor Aleşi este formată din oameni, numai că factorul uman nu are nici o pondere şi nici o implicare în decizia finală privitoare la conducerea, organizarea, sau stabilirea componenţei sale. Isus (Iisus) Cristos este Capul Bisericii, El i-a stabilit structura şi tot El a cunoscut pe fiecare membru al acesteia, încă înainte de întemeierea lumii. Capul Bisericii înseamnă că Isus (Iisus) Cristos a primit pe oricine face  parte din această Biserică, încă de la întemeierea lumii. Nu a făcut acest lucru în mod arbitrar, ci bazat pe deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi, în parte. (Efeseni 1: 12)  Undeva în proiectul lui Dumnezeu, în trecut şi undeva în viitor, noi am existat şi existăm deja. Pentru Dumnezeu trecutul şi viitorul sunt concomitente, deoarece El este deasupra timpului. Viitorul la care noi aspirăm, pentru Dumnezeu, există deja. El a hotărât o misiune, sau mai multe pentru fiecare membru al Bisericii celor înscrişi în Ceruri şi desigur un câmp de activitate de o complexitate proprie, în raport cu talentul şi competenţa fiecăruia. Cristos cunoaşte pe fiecare membru al Bisericii Sale în profunzime şi cunoaşte drumul fiecăruia în această lume, până acolo că El cunoaşte şi câte fire de păr pe cap are, fiecare din cei care sunt ai Lui. (Luca 12: 7) Este o exprimare metaforică, prin care Isus (Iisus) Cristos încearcă să ne spună că nimic nu este lăsat la voia întâmplării de către Dumnezeu, în ceea ce ne priveşte. El s-a sacrificat pe Sine pentru toţi aceia care sunt ai Lui, a suferit şi a murit pe cruce şi se aşteaptă ca toţi aceştia să fie capabili să facă acelaşi lucru unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35) Isus (Iisus) Cristos lucrează prin fiecare membru al Bisericii Sale şi în acest scop dă fiecăruia daruri spirituale care să fie utile celorlalţi.

“Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 6: 1); ref. 57 în Biblia Ortodoxă]

Despre învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri

înapoi la cuprins!

Fiecare credincios născut din nou are posibilitatea de a ajunge, în mod liber, să îşi formuleze credinţa personală şi părerile care diferă se pot datora gradului diferit de cunoaştere şi analiză a doctrinelor, sau a nivelului diferit de pregătire intelectuală. Nu există o doctrină unică sau dogme de credinţă obligatorii ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Fiecare membru este mântuit în baza credinţei sale proprii şi a modului personal în care l-a înţeles pe Dumnezeu şi învăţăturile Lui. Sunt mai multe texte de referinţă, în legătură cu acest aspect, din care am ales textul din Matei 9: 29. Învăţăturile morale ale Bibliei sunt percepute, discernute şi asimilate numai în şi prin experienţa personală a fiecărui credincios în parte. Cunoaşterea în profunzime a Bibliei tipărite este o caracteristică a Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Principiul fundamental al Bibliei, dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea desinteresată, până la sacrificiu de sine, pentru aproapele, sunt înscrise cu „litere de sânge” în inima fiecărui membru al Bisericii celor născuţi din nou. Aceasta este „Biblia înscrisă în inimă,” sau natura lui Dumnezeu în om. 

Parcursul cunoaşterii lui Dumnezeu ne se termină o dată cu intrarea în Biserica Spirituală Unică şi este de conceput un decalaj în cunoaştere între membrii ei. Unitatea Bisericii celor Aleşi presupune formarea convingerilor proprii fără constrângere din afara conştiinţei. Experienţele spirituale nu trebuiesc confundate cu rigoarea raţionamentelor şi a logicii, care sunt instrumentele intelectuale pentru cunoaştere. Renaşterea şi transformarea morală nu înseamnă şi dobândirea, în acelaşi timp, a tuturor cunoştinţelor despre Dumnezeu. Unitatea Bisericii celor născuţi din Dumnezeu este dată de dragostea spirituală şi nu de cunoaştere.

 Cunoaşterea lui Dumnezeu pe pământ este parţială, cunoaştem în parte, cum spune Pavel şi din acest motiv cunoaşterea noastră este relativă şi nu absolută. Cunoaşterea intelectuală este inferioară cunoaşterii spirituale directe adică cunoaşterii naturii lui Dumnezeu a cărei esenţă morală este dragostea spirituală. Cea mai sigură cale de cunoaştere a lui Dumnezeu este participarea la natura Sa, adică părtăşia cu dragostea Sa. Apostolul Pavel prezintă dragostea ca fiind cea mai bună cale.

„Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” [(1 Corinteni 12: 31); ref. 61 în Biblia Ortodoxă]

Cunoaşterea a ceea ce înseamnă agape, dragostea spirituală, este o adevărată ştiinţă şi se obţine prin experienţa practică în raporturile cu cei care ne înconjoară, pe baza gândurilor insuflate de Duhul Sfânt. În cunoştinţele noastre teologice despre Dumnezeu putem greşi, dar în cunoaşterea a ceea ce înseamnă agape, devenim una cu El, avem acceaşi motivaţie ca şi El şi înţelegem  ce l-a determinat pe Isus (Iisus) Cristos să acţioneze, în modul în care a făcut-o şi să accepte în mod voluntar crucea. Credinţa însăşi lucrează prin dragoste (Galateni 5: 6) Cunoaşterea lui Dumnezeu este foarte importantă este chiar esenţa vieţii veşnice, numai că ea este trecătoare. (Ioan 17: 3; 1 Corinteni 13: 8)  După un timp mai îndelungat, petrecut cu Dumnezeu, în împărăţia Lui, vom cunoaşte totul despre El şi ceea ce va rămâne este dragostea. (1 Corinteni 13: 8) Întrucât în timpul existenţei noastre pe pământ nu putem avea o cunoaştere intelectuală completă a lui Dumnezeu, dar putem experimenta plinătatea dragostei Lui, pe care o avem în Isus (Iisus) Cristos ceea ce este complet şi deplin este mai mare decât ceea ce este parţial. (1 Corinteni 13: 13) În Cristos şi în jertfa lui pe cruce avem plinătatea iubirii lui Dumnezeu la care toţi credincioşii sunt chemaţi.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 65 în Biblia Ortodoxă]

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu, însă, ne protejează şi ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcţionare. Ea este o stare psihologică, în acelaşi timp naturală şi supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne înveţe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc unii pe alţii? Isus (Iisus) Cristos nu ne propune ceva nou şi neobişnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea. Fiecare om ştie ce este dragostea, fără chiar să fie Creştin. Oamenii se iubesc unii pe alţii de milenii, cu mult înainte de venirea lui Isus (Iisus) Cristos pe pământ. Ceea ce face deosebit Cristos, este că ne vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că şi Dumnezeu este, într-un fel, la fel ca şi noi, că El încearcă aceleaşi trăiri ca şi noi. Isus (Iisus) ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus (Iisus) Cristos a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte.

 În dragoste, noi şi Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei. (Ioan 10: 34-36) Cine iubeşte oricare fiinţă umană, simte ceea ce simte şi Dumnezeu. Trebuie să ajungem să simţim şi să gândim ceea ce simte şi gândeşte Cristos, căci în felul acesta devenim una cu El şi ajungem la înălţimea plinătăţii staturii lui. (Efeseni 4: 13) Scopul este să ajungem ca El. Aceasta este puterea şi frumuseţea Creştinismului şi nu nesfârşitele lupte pentru întâietate. Isus (Iisus) Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 4: 8) Dragostea este cea mai bună conştiinţă a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conştiinţa care ne arată ce este bine şi ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată şi nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecţie, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creştină nu ne iubeşte, ea ne organizează după regulile ei şi după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Consider că oamenii au tot dreptul să aleagă una sau cealaltă dintre interpretările posibile ale Bibliei, dar înţelegând că toate aceste interpretări sunt relative, aceiaşi oameni ar trebui să pună dragostea de natură divină mai presus decât orice deosebire de păreri. Creştinismul este religia mântuirii prin dragoste, adică cine iubeşte ca şi Cristos, acela va fi salvat. Poţi greşi în aprecierea unui amănunt tehnic, al unei doctrine sau păreri despre un anumit aspect al credinţei, deoarece oamenii nu sunt salvaţi prin cunoaşterea doctrinelor Bibliei, nici măcar prin cunoaşterea completă a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ci sunt salvaţi prin dragoste. Credinţa în Dumnezeu se bazează pe recunoaşterea dragostei Sale pentru noi şi nu pe faptul că avem dreptate în părerile noastre despre El. Părerea mea este că în viaţa aceasta, oricât de mult ne vom apropria de cunoaşterea lui Dumnezeu, nu vom şti, în orice caz, decât într-o mică proporţie, ceea ce este El. Putem, însă, aprecia ce dragoste a avut Dumnezeu pentru noi, dacă a venit pe pământ, a luat un chip de om şi s-a supus tuturor vicisitudinilor condiţiei umane, pentru a da fiecăruia şansa vieţii veşnice. Pe de altă parte, a cunoaşte cât mai multe despre Dumnezeu, este tot o formă de dragoste, deoarece, dragostea presupune dorinţa de a îl cunoaşte, cât mai bine, pe Cel iubit şi în felul acesta, suntem în măsură să îl facem cunoscut omenirii.

Instituţiile bisericeşti nu funcţionează după principiul dragostei, ele funcţionează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalţi. Pericolul este confuzia între ceea ce se vede şi ceea ce se află dincolo de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui şi instituţiile bisericii ascund Biserica Spirituală Unică. Universul ascunde Spiritul lui Dumnezeu, dar Biserica celor născuţi din Spirit este trupul lui Isus (Iisus) Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au şi trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce şi nu trupul.

Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine

Să ne imaginăm, însă, că un credincios, doritor de a înţelege mai bine pe Dumnezeu, studiază învăţăturile mai multor culte şi denominaţiuni şi în felul acesta ajunge să îşi formuleze propria doctrină. De remarcat este faptul că un astfel de credincios creştin se află „între confesiuni”, adică nu se conformează perfect cu nici o doctrină creştină existentă. Bariere doctrinare, de ne trecut, adevărate ziduri religioase ale Berlinului, au fost create între Creştini şi în perimetrul trasat de acestea şi-au asigurat bunăstarea reprezentanţii instituţiilor bisericeşti, care apără aceste bariere ca pe propriile lor metereze. Aceste frontiere artificiale ar trebui să devină permeabile şi să permită credincioşilor să gândească cu propria lor minte şi să hotărască singuri, ce pot să creadă şi ce nu pot să creadă şi în nici un caz să nu li se impună ce se creadă.

Prin urmare, un alt element al instituţionalismului este impunerea conţinutului unor doctrine asupra credincioşilor, cu ajutorul autorităţii instituţiilor religioase. Individul trebuie să creadă ceea ce crede organizaţia bisericească de care aparţine şi nu ceea ce crede el sau ea, urmându-şi convingerile proprii. Individul nu este stimulat să cerceteze şi să formuleze propria sa credinţă şi să îşi găsească, în acest mod, identitatea sa spirituală. Apare un element de oprimare ideologică şi represiune a gândirii libere. Inspiraţia lui Dumnezeu devine monopolul organizaţiilor religioase creştine şi capacitatea de a o recepta nu mai este recunoscută fiecărui credincios, în mod individual.

Este util de precizat următorul aspect, legat de inspiraţie. Orice doctrină religioasă creştină care există în momentul de faţă, este bazată, la originile ei, pe opiniile unor persoane. Acestea au fost la fel de inspirate ca şi oricare alt credincios născut din nou, care trăieşte în prezent. Astfel de persoane credincioase, nu au beneficiat de „o cale scurtă” pentru a înţelege diversele aspecte ale credinţei creştine, ci ele au fost vocea care a exprimat ceeea ce se putea spune despre Dumnezeu în acel moment istoric, în baza cunoştinţelor acumulate de umanitate până atunci. Teoriile despre Dumnezeu au evoluat la fel ca şi cele ştiinţifice, duse înainte de oameni cu o capacitate intelectuală, teologică şi filozofică deosebită. Aşa au fost Augustin, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, sau Grigore de Nisa şi alţii. Aceştia au fost declaraţi şi sfinţi, şi în cazul lui Augustin prea-fericit, pentru aportul deosebit pe care l-au adus la gândirea creştină. Persoanele care au emis opiniile lor, acelea care au stat la baza dogmelor credinţei, nu au fost mai inspirate decât membrii contemporani ai Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Nu există şi nu a existat nici în trecut o inspiraţie specială, care funcţionează exclusiv în zona doctinelor sau a dogmelor. Biblia nu ne vorbeşte de o astfel de inspiraţie, cu caracter special, ci doar de inspiraţie, în general. Prin urmare, fiecare credincios născut din nou, are dreptul să analizeze orice doctrină sau orice dogmă doreşte şi trebuie să aibă posibilitatea de a îşi exprima puctul de vedere liber.

Creştinismul este o relaţie dintre om şi Dumnezeu şi, de asemenea, şi o relaţie inter-umană. Omul, pus faţă în faţă cu Dumnezeu, îşi croieşte destinul său veşnic şi trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi. Prin libertatea sa de alegere, fiinţa umană se configurează pe sine, dar ca să existe libertate, trebuie să existe mai multe opţiuni şi posibilitatea de a alege. Lucrul acesta nu este permis de către Bisericile corporatiste, care încearcă să îl menţină pe credincios dependent de ele. Ce se întâmplă dacă un credincios găseşte răspândite în toate doctrinele cercetate de el, sau ea, elemente convingătoare care răspund aşteptărilor sale spirituale? Acesta devine o persoană, care este stimulată să caute şi să cerceteze Scripturile.

Mulţi credincioşi au fost însă învăţaţi, de către Bisericile instituţionale, să abandoneze în seama altora această muncă şi să îi lase pe alţii să hotărască ce trebuie să creadă. Lucrul acesta este greşit, deoarece preotul sau pastorul sau reverendul nu trebuie văzut ca şi un instalator, care ne repară o ţeavă atunci când ea se strică. În materie de Creştinism, noi suntem „instalatorii” care trebuie să ne consolidăm credinţa creştină, prin alegerile pe care le facem. Noi suntem o rezultantă a propriilor noastre opţiuni şi, prin ele, ne formăm ca fiinţe spirituale. Dacă timpul limitat nu ne permite să facem personal toată această cercetare a învăţăturilor creştine, ar trebui să le considerăm, pe toate, ca având valoare egală şi să ne ataşăm direct de persoana lui Cristos, deoarece nu doctrinele creştine sunt acelea care au puterea de a conferi viaţa eternă ci Persoana lui Dumnezeu. Probabil că cea mai aproape de posibilitatea de a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor este o doctrină creştină deschisă, care să cuprindă elemente ale acestor doctrine fixe şi alte elemente desprinse din cultură şi experienţa personală a fiecărui credincios. Toate doctrinele creştine, la un loc, împreună cu toată cultura întregii umanităţi, conţin un început de cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu. Fiecare doctrină, în mod particular, subliniază, de regulă, un anumit aspect al credinţei creştine şi de aceea este important a cunoaşte cât mai multe dintre ele. Totuşi, cunoaşterea dragostei lui Cristos este cea care ne mântuieşte.

Prin cunoaşterea unei multitudini de doctrine şi a raporturilor dintre ele, prin înţelegerea cauzelor pentru care acestea au fost constituite şi prin analiza valorii fiecărei propuneri în parte, credincioşii au posibilitatea să îşi dezvolte discernământul lor propriu şi, în felul acesta, să aleagă corect, adică, să găsească calea cea îngustă. Pentru a găsi această cale îngustă, credincioşii trebuie să o caute, în primul rând cercetând personal Scripturile dar şi diversele modalităţi în care acestea au fost interpretate, de-a lungul timpului. Mai presus de orice, fiecare om care aspiră la un viitor, împreună cu Dumnezeu, trebuie să încerce să înţeleagă mentalitatea lui Cristos şi modul Lui de a gândi.

Tot ceea ce am scris în această lucrare este bazat pe textele Bibliei dar şi pe faptele istoriei Creştinismului, în care se revelează adevăratele culori ale învăţăturilor pe care multe din Bisericile corporatiste le susţin. Cunoaşterea istoriei viitorului, prezentată de cartea lui Daniel şi Apocalipsa lui Ioan, este, de asemenea, cheia pentru a găsi calea îngustă, pentru că în ele se află cuprins adevărul despre Biserica lui Dumnezeu. Cu toate acestea, cea mai bună cale este să ne cunoaştem pe noi înşine atunci când Dumnezeu locuieşte în noi. Cunoscându-l pe Dumnezeul viu din noi, observând ce gânduri, ce stări şi ce sentimente gândeşte şi trăieşte El în noi şi ce acţiuni vrea să întreprindă prin noi, putem foarte bine să îl înţelegem pe El. Trebuie să îl cunoaştem pe Dumnezeu prin oameni, prin Cristos, prin noi înşine. Ceea ce vreau să spun este că nu este întâmplător, ci are un motiv temeinic faptul că Dumnezeu s-a întrupat tocmai într-un om şi de aceea, în interiorul oamenilor şi în primul rând al nostru, îl putem găsi pe El. Dumnezeu se întrupează, în mod actual, în fiecare din cei care sunt ai Lui, în sensul că ei sunt Trupul spiritual a lui Cristos şi Templele Duhului Sfânt. Fiecare persoană, în care locuieşte Dumnezeu, este o întrupare a lui Cristos. Bisericile corporatiste sunt şi ele trupuri dar sunt trupuri instituţionale, care au o cu totul altă natură decât Trupul spiritual al Bisericii lui Cristos. În interiorul mulţimilor amestecate, în mod ne omogen, în Bisericile corporatiste, este foarte greu să discernem câte ceva din ceea ce este Dumnezeu cu adevărat. Isus (Iisus) ne iubeşte pe noi şi noi îl iubim pe El, pentru ceea ce este şi ceea ce a făcut pentru noi, dar cei din jurul nostru, în care nu locuieşte El, nu ne pot oferi dragostea lui Dumnezeu. Dacă ne aşteptăm la aşa ceva, vom fi dezamăgiţi şi mulţi trec chiar în aceste momente prin astfel de dezamăgire.

Tabloul pe care Isus (Iisus) Cristos l-a zugrăvit mai sus este o frescă contemporană a atmosferei din interiorul Bisericilor instituţionale. Trăim într-o zonă geografică, în care Creştinismul este predominant în Europa şi prorocii mincinoşi nu pot fi decât credincioşii creştini din jurul nostru. Dragostea multora din cei care ne înconjoară s-a răcit deja, pentru că mulţi nu au nici un fel de dragoste.

Acestea sunt caracteristici care se aplică, de asemenea, tot Creştinilor. Unii credincioşi frecventează Bisericile corporatiste şi afişează multă evlavie, dar nici măcar nu ştiu că trebuie să locuiască în ei Isus (Iisus) Cristos şi puterea Duhului Sfânt. „<<Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut>>? Ei i-au răspuns: <<Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt>>.” (Faptele Apostolilor 19: 2) Majoritatea credincioşilor creştini, din zilele noastre, nu înţeleg esenţa prezenţei Duhului Sfânt în viaţa lor. Aceştia nu au nici cea mai mică idee despre lucrarea Mângâietorului şi nu au experimentat niciodată darurile spirituale. De aceea nu au nici roadele Duhului Sfânt şi credinţa lor se reduce doar la o formă de evlavie superficială şi exterioară. Acesta este Creştinismul popular, practicat de Creştinii „lumeşti,” aceasta este religia instituţională. De exemplu, credincioşii Ortodocşii au tot ce le trebuie pentru a desfăşura puterea lui Dumnezeu, din plin, adică darurile şi roadele Duhului Sfânt, dar nu sunt învăţaţi şi stimulaţi să facă acest lucru. Mulţi nici nu ştiu în ce constă desfăşurarea acestei puteri, sau consideră, în mod eronat, că aceasta este rezervată numai pentru membrii cultelor de tip Penticostal. Când vor simţi puterea lui Dumnezeu în practică, ei nu se vor mai mulţumi doar cu o formă de evlavie ci vor cunoaşte din plin această putere şi binefacerile acesteia asupra lor.

Caracteristicile participării la Biserica celor născuţi din Spirit

înapoi la cuprins!

Recunoaşterea participării la Biserica Spirituală Unică nu depinde de voinţa nici unui om, în afară de cel implicat. Numele Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu este trecut în nici o evidenţă înregistrată şi, de fapt, până acum nici nu avea nici un nume. Există, de două mii de ani, fără ca mulţimile să fie conştiente de acest lucru. Ea există şi în prezent şi va exista totdeauna, în mod discret, în inimile şi minţile unor credincioşi, care o poartă cu ei ori unde se duc. Biserica celor Aleşi nu deţine în proprietate propriile ei clădiri, deoarece sediul ei este în interiorul fiinţelor umane. Cine o caută o poate găsi acolo şi chiar îi poate face loc în el însuşi, sau în ea însăşi. Membrii acestei Biserici nu se împart în personal bisericesc şi laic, deoarece toţi membrii acesteia sunt egali între ei şi din punct de vedere funcţional, sunt dotaţi cu daruri duhovniceşti, exclusiv după voia lui Dumnezeu (1 Corinteni 12: 11) Toţi membrii acestei Biserici sunt angajaţi, alături de Isus (Iisus), în ceea ce are El încă de făcut, pe acest pământ. Atunci când descrie structura Bisericii, apostolul Pavel nu face nici o referire la existenţa, în cadrul ei, a unor persoane fără daruri şi nici nu poate face, deoarece a nu avea darurile Duhului Sfânt echivalează cu a nu avea nici o misiune în cadrul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ceea ce nu este posibil.

Isus (Iisus) a stabilit o misiune pentru toţi ucenicii Lui, nu doar pentru lideri, am precizat că în realitate, nici nu există aşa ceva, ci pentru oricine se află într-o relaţie personală cu El. Cine nu are o astfel de legătură, nu este cunoscut de Isus (Iisus) Cristos, chiar dacă este familiar cu preotul, pastorul sau prezbiterii instituţiei bisericeşti unde frecventează.

„Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 9); ref. 71 în Biblia Ortodoxă]

 Dumnezeu este un cavaler romantic şi îndrăgostit de oameni şi aşteaptă ca aceştia să îi primească dragostea. Dumnezeu a făcut o declaraţie de dragoste întregii lumi, atunci când şi-a jertfit Fiul ca să moară pentru păcatele oamenilor. El este, de asemenea, un Tată iubitor, care doreşte tot ceea ce este mai bun pentru copii Săi. (Luca 11: 13) Toate acestea sunt desigur metafore, care exprimă imperfect principiile spiritualităţii.

Biserica celor născuţi din nou are un singur mare preot care este Isus (Iisus) Cristos.

“De aceea şi poată să mântuiască în chip desăvârşită pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca şi ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” [(Evrei 7: 25-27); ref. 73 în Biblia Ortodoxă]

Deosebirea dintre credincioşii născuţi din Duh şi cei care nu au parcurs acest proces este că, cei din urmă, nu au o relaţie personală cu Dumnezeu, nu practică credinţa creştină în spiritul ei, ci doar în litera ei şi nu sunt interesaţi de o reală renaştere spirituală. Este greu de făcut o delimitare clară şi nici nu trebuie ca cineva să judece şi, cu atât mai puţin, să condamne, dar darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt vizibile le cei care le au şi aşa cum ne-a învăţat Isus (Iisus), pomul se cunoaşte după roadele pe care le face. (Matei 7: 15-20) 

Creştinii ne născuţi din nou tratează credinţa în mod formal, considerând-o ca pe o tradiţie care trebuie îndeplinită, o condiţie pentru ca cineva să se asigure că este ajutat de Dumnezeu. Această categorie de credincioşi nu fac altceva decât să ceară. Egoismului uman se poate manifesta foarte bine într-un cadru religios. Asta au făcut oamenii din totdeauna, au căutat să câştige bunăvoinţa “divinităţilor,” pentru destinul lor, fie că aceste divinităţi erau zeii Greciei antice, soarele pentru Romani sau Baal pentru Canaaniţi. Pe de altă parte, Creştinismul semnifică o cu totul altă morală, aceea a sacrificiului de sine. Până la Isus (Iisus) Cristos animalele erau sacrificate pentru obţinerea bunăvoinţa zeilor. Pentru prima dată, în cadrul Creştinismului, este Dumnezeu Acela care îşi sacrifică Fiul pentru binele omenirii. S-au inversat rolurile, nu mai este omul, acela care sacrifică ceva pentru divinitate, ci este Dumnezeu acela care îl sacrifică pe Isus (Iisus), pentru a câştiga înţelegerea şi dragostea oamenilor.

Câteodată, toate aspiraţiile înalte, prezentate de Creştinism, rămân simple idealuri, devenite, prin voinţa oamenilor, utopice. Indiferenţa şi invidia sunt la ele acasă în multe din instituţiile bisericeşti creştine. Pe de altă parte, credincioşii născuţi din Dumnezeu doresc mai mult să dăruiască decât să ceară, doresc să ofere celor din jur dragostea lor spirituală, dar pentru că nu sunt ca „toată lumea”, ei sunt uneori consideraţi „exageraţi” şi de aceea, priviţi cu suspiciune şi ocoliţi. Orice credincios spiritual pune, înaintea oricărei autorităţi umane, pe Dumnezeu şi pentru acesta, sau aceasta, obiceiurile omeneşti sunt totdeauna secundare ca importanţă, faţă de relaţia personală cu Isus (Iisus).

În Biserica celor înscrişi în Ceruri, credincioşii se află într-o unitate spirituală perfectă între ei, dar această unitate nu este dată de nici o formă de organizare umană, de nici o instituţie oficială, deoarece este vorba de o unitate spirituală, care se realizează în şi prin Persoana lui Isus (Iisus) Cristos şi nu de către o organizaţie pământească. Cu alte cuvinte, atunci când indivizii sunt animaţi de acelaşi Duh şi sunt conduşi de aceleaşi principii şi adoptă aceeaşi atitudine existenţială, între ei se stabileşte o legătură invizibilă, percepută doar prin reverberaţia unei emoţii umane, care nu poate scăpa ochiului interior. O vibraţie electrizantă ţine locul unor regulamente impuse de cei mai mulţi, iar Cristos apare ca un soare interior, în jurul căruia orbitează întreaga fiinţă spirituală.

Biserica celor născuţi din Spirit nu este un ansamblu de structuri organizatorice sau ierarhii, ci este un Templu în care locuieşte Duhul Sfânt. Fiecare credincios, născut din nou, este un Templu şi toţi împreună reprezintă Templul, care este Biserica celor înscrişi în Ceruri. Nici un alt Templu sau construcţie realizată de om nu îi poate lua locul, deoarece aceasta este casa duhovnicească a lui Dumnezeu (1 Petru 2: 5). Dumnezeu locuieşte în oameni aşa cum a locuit şi în Isus (Iisus) Cristos şi numai în măsura în care astfel de oameni se află în interiorul unei clădiri, în acea clădire se află şi Dumnezeu.

“Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El.” [(1 Corinteni 6: 17);  ref. 79 în Biblia Ortodoxă]

Caracterul divin al Bisericii celor născuţi din Spirit

înapoi la cuprins!

Teza mea principală, expusă în această lucrare, este că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un organism divin şi nu o organizaţie divino-umană. Reprezentanţii Bisericilor instituţionale se amăgesc cu ideea că acestea sunt organizaţii divino-umane, cu toate că sunt doar construcţii pur umane. Această afirmaţie are foarte importante consecinţe practice, în primul rând, în legătură cu raportul dintre fiinţa umană şi Dumnezeu. În al doilea rând, pentru înţelegerea corectă a raportului dintre credincioşi. În al treilea rând, sunt vizate relaţiile dintre Creştinism şi celelalte religii ale lumii.

În cadrul instituţiilor religioase creştine, cele două elemente, cel divin şi cel uman, se află într-un raport ciudat, în care umanul tinde să domine şi să controleze divinul. Elementul divin în instituţiile bisericeşti este dat numai de prezenţa, în cadrul ei, a membrilor Bisericii celor născuţi din Spirit. Această conexiune nu garantează caracterul divino-uman al instituţiilor bisericeşti deoarece este vorba de două entităţi diferite, ale căror caracteristici diferite le-am precizat în această lucrare. Una dintre ele este Biserica celor născuţi din Dumnezeu, care are un caracter divin şi cealaltă este reprezentată de orice instituţie, sau organizaţie de tip bisericesc, adică Bisericile corporatiste, care au un caracter uman. Cele două entităţi nu se absorb, sau nu se amestecă omogen între ele, ci se combină, în mod ne omogen şi temporar, păstrându-şi fiecare o identitate separată. Este adevărat că ele sunt uşor de confundat, dar nu şi de către aceia care au parcurs procesul naşterii din nou. Duhul Sfânt locuieşte numai în oameni şi nu în clădiri ne ocupate, prin urmare, în măsura în care într-o instituţie bisericească sunt prezenţi oameni umpluţi de Duhul Sfânt, numai în acea măsură acolo se află şi elementul divin. Acest factor divin nu devine însă un element sau caracter propriu, un atribut, sau o caracteristică a respectivei instituţii, ci factorul divin devine o parte, un element component, esenţial şi definitoriu, al persoanei umane. Divinul nu se asociază, în mod organic, cu o instituţie, deoarece o astfel de instituţie nu este ea însăşi omogenă, din punct de vedere al intereselor care se manifestă, în conducerea ei. Factorul divin se asociază cu indivizii care sunt dispuşi să se lase conduşi de el, adică să se lase conduşi de Duhul şi nu de firea pământească. (Galateni 5: 16) Bineînţeles că reprezentanţii Bisericilor instituţionale vor susţine că instituţiile lor bisericeşti au fost conduse totdeauna de către oameni spirituali şi conduşi de Duhul Sfânt, dar faptele din istorie îi vor contrazice. A fost sclavia aprobată de Dumnezeu, sau Inchiziţia, sau Cruciada copiilor, sau pasivitatea în faţa regimului fascist, sau lipsa de rezistenţă spirituală a Bisericii instituţionale Ortodoxe, în faţa regimului comunist? Nenumăraţi preoţi ortodocşi, romano-catolici, sau greco-catolici au fost aruncaţi în închisorile comuniste unde au îndurat suferinţe şi batjocuri ne măsurate şi unde au dat dovadă de o forţă şi o rezistenţă spirituală, demne de cea mai înaltă admiraţie. Instituţia bisericească Ortodoxă însă, prin nenumăraţi reprezentanţi ai ei a avut momente în care a jucat un rol ne clar şi nu a reprezentat un adevărat bastion de apărare spirituală pentru credincioşi. A vrut Dumnezeu ca această din urmă corporaţie bisericească să constituie doar un decor pentru cultul personalităţii unui dictator care a înghiţit atâtea suflete?

Eu sunt convins că în toate confesiunile creştine, de exemplu, în cadrul instituţiei bisericeşti Romano-catolice, a celei Ortodoxe, a instituţiilor bisericeşti Protestante şi Neoprotestante, etc., se află nenumăraţi membrii ai Bisericii celor Aleşi. Din păcate, sunt tot atât de convins că ei nu constituie majoritatea şi   influenţa lor nu este decât rare ori aceea care prevalează asupra activităţii instituţiilor bisericeşti respective. Această lucrare este o critică a sistemului instituţional creştin şi nu a indivizilor faţă de care nu pot exprima decât compasiune, deoarece cea mai mare parte din ei sunt victimele ne cunoaşterii şi ne experimentări esenţei credinţei creştine şi a greşitei îndrumări oferite de reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale. Sistemul instituţional, acela care presupune exercitarea autorităţii spirituale, de către diverse corporaţii bisericeşti, în numele şi în locul lui Dumnezeu trebuie criticat, dar oamenii trebuie salvaţi şi îndrumaţi către o reală spiritualitate. De fapt critica sistemului corporatist religios ar ca scop tocmai eliberarea conştiinţelor umane de apăsarea şi întunericul în care Bisericile instituţionale sunt interesate să le menţină.

Influenţa şi acţiunea membrilor Bisericii celor născuţi din Dumnezeu este decisivă în vieţile multor credincioşi, în mod individual şi nu asupra activităţii Bisericilor instituţionale ca şi organizaţii religoase. De exemplu, în Biserica instituţională Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică există călugări sau preoţi care au o înaltă spirtualitate, sunt născuţi din nou, au darurile şi roadele Duhului Sfânt şi marchează pe enoriaşii, cu care intră în contact. Acelaşi lucru este valabil în toate celelalte instituţii bisericeşti, în ceea ce îi priveşte pe pastori, presbiteri, diaconi, evanghelişti, etc. Nu toţi călugării şi preoţii au acest impact, ci numai aceia care sunt născuţi din nou. Pe de altă parte, datorită sistemului instituţional Ortodox, aceşti oameni spirituali, mai înainte menţionaţi, nu sunt lăsaţi să promoveze ideea că toţi cei credincioşi trebuie să aibă aceeaşi alură ca şi ei, adică toţi enoriaşii lor trebuie să aspire la a fi născuţi din nou. „Laicii” vin la duhovnicii lor, profund impresionaţi de valoarea lor spirituală, dar nu le trece nici o clipă prin minte, că aceşti lideri sunt doar un exemplu care trebuie urmat, de fiecare credincios în parte şi chiar depăşit, deoarece ţinta este înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Sistemul instituţional creştin şi obligativitatea dogmelor şi doctrinele imuabile se interpun între credincioşi şi le limitează comunicarea spirituală liberă. Ele sunt şi un element determinant al ipocriziei, deoarece credincioşii se feresc să spună ce gândesc, pentru a nu fi judecaţi şi marginalizaţi, sau excluşi.    

Biserica Spirituală Unică nu este o nouă denominaţiune creştină şi nici nu poate deveni. Nu este o organizaţie umană şi nici o organizaţie divino-umană, ci este o organizaţie pur divină. Ca organism, ea este pur divină din punctul de vedere al organizării şi funcţionarii ei. Structura ei este stabilită în totalitate de Dumnezeu, care determină locul şi darul fiecăruia în cadrul ei. (1 Corinteni 12: 28-30) Structura acestei Biserici, care este formată din apostoli, proroci, învăţători, cei care au darul minunilor, cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în alte limbi şi tălmăcirii limbilor, sau cei care au darul deosebirii duhurilor, daruri precizate de apostolul Pavel, depinde de Duhul lui Dumnezeu şi nu are cum să fie considerată altfel decât o structură divină. Oamenii nu hotărăsc nimic în ceea ce priveşte stuctura sau componenţa adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Ei nu îi aleg sau numesc pe apostoli, proroci, evanghelişti, învăţători, etc. Toate aceste funcţionalităţi sunt îndeplinite de oameni aleşi direct de Dumnezeu. Mai mult decât atât, Isus (Iisus) este acela care îi trimite pe ai Săi acolo unde aceştia trebuie să meargă, sau îi opreşte chiar să meargă într-un anumit loc. (Faptele Apostolilor 16: 9)        

Susţin acest lucru întrucât totul, în ceea ce priveşte aşezarea Bisericii celor înscrişi în Ceruri, este primit de sus, adică de la Tatăl luminilor. Iată deci, ce are origine divină, în această Biserică: modalitatea de mântuire a celor chemaţi, jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) Cristos; chemarea fiecărui membru, în parte, nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul lui, sau al ei; credinţa membrilor ei, credinţa este enumerată printre darurile Duhului Sfânt; dragostea lor, dragostea este turnată în inimile credincioşilor, prin Duhul Sfânt; darurile carismatice, acestea sunt revărsate de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt; identitatea membrilor adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, aceştia sunt cunoscuţi, în mod individual, de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii şi numele lor este trecut în cartea vieţii; Tot ce ţine de Biserica celor înscrişi în Ceruri vine direct de la Dumnezeu. Îi aleg oamenii, în adunările lor, prin votul lor, pe apostoli, pe proroci, pe cei care au darul minunilor, pe cei care au darul tămăduirilor sau pe învăţători? Nu, în nici un caz. Îi aleg sau îi numesc ei pe episcopi, pe preoţi sau pe pastori? Da, ei pot face astfel de alegeri sau numiri, dar aceasta nu înseamnă că cei aleşi sau numiţi sunt aleşi sau numiţi de Dumnezeu. Alegerile şi numirile în adevărata Biserică a lui Dumnezeu le face El şi cele care se fac în Bisericile corporatiste le fac oameni, şi acesta este unul din motivele pentru care susţin că Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate divină şi nu divino-umană. Nu este divino-umană pentru că oamenii nu hotărăsc nimic în legătură cu ea. Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este trecut în cartea vieţii încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1: 4) Cu adevărat, nu există mântuire în afara Bisericii, dar în ceea ce priveşte Bisericile instituţionale, la sfârşitul istoriei, mântuirea va fi numai în afara lor. Până atunci însă, mântuirea celor născuţi din Dumnezeu este independentă de instituţiile bisericeşti, de care aceştia aparţin, câteodată chiar împotriva activităţii acestora. Nu există mântuire în afara Bisericii celor născuţi din Dumnezeu.

 Nu are sens să fiu populist şi să afirm lucruri pe care oamenii vor să le audă, întrucât nu urmăresc nici un ţel şi nici un avantaj personal. Mă interesează doar adevărul şi cine nu este de acord cu ceea ce susţin, este dreptul lui sau al ei, dar trebuie să mă combată cu argumente bazate pe Biblie. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui şi nu poate compensa această lipsă nici dacă rudele sale, după moartea sa, ar face parastase în fiecare zi, timp de o sută de ani şi ar împărţi toată averea rămasă în urma lui sau al ei, la săraci. În cel mai fericit caz, ar putea să îmbogăţească material pe unii reprezentanţi ai Bisericilor corporatiste, dar cel decedat ar rămâne sărac spiritual, aşa cum a fost şi în viaţă. Nici membrii confesiunilor Neoprotestante, care nu au fost născuţi din nou, nu vor avea alt parcurs, decât cel descris mai sus, adică de separare veşnică de Dumnezeu, cu toate că aceştia îşi bazează speranţele pe faptul că au fost botezaţi în apă la maturitate şi că au făcut destule fapte bune în viaţa lor. Aceasta în seamnă că nimeni nu poate fi mântuit prin fapte. (Romani 3: 26-27) Este adevărat că apostolul Pavel s-a referit în textul din Romani la faptele recomandate de Legea iudaică, dar logica rămăne aceeaşi şi dacă ea se extinde şi la faptele considerate „bune” de către cultura civilizaţiilor în care trăim. 

A îi ajuta pe săraci este o faptă bună, dar înseamnă acest lucru întotdeauna că îi şi iubim? O să mi se răspundă că merg prea departe şi că nimeni nu poate sonda adîncurile minţii şi psihologiei umane şi că aceasta nu este o ştiinţă exactă. Este adevărat, că numai Dumnezeu poate judeca motivele oamenilor, dar în general, acestea nu sunt niciodată pure. Sunt întotdeauna mai multe motive care concurează la îndeplinirea unei acţiuni sau care contribuie la hotărârea asupra unei inacţiuni. A fi generos este dovada unui caracter bun, dar orice om generos are şi momente de egoism şi chiar răutate. Orice fiinţă umană, oricât de generoasă, are în vedere şi interesul său atunci când săvârşeşte generozitatea sa. Cu toate acestea, dragostea de natură divină presupune „lepădare de sine,” adică sacrificiu de sine. Aceasta este învăţătura lui Isus (Iisus) Cristos şi aşa ceva se poate realiza numai atunci când suntem conduşi de natura Sa spirituală, atunci când suntem născuţi din nou. Îmi dau seama că, în urechile multora, cele afirmate mai înainte par a fi curată nebunie şi pentru natura umană ne renăscută spiritual, chiar şi este o nebunie sau utopie. După cum spunea apostolul Pavel: „...Dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1: 23-24) „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2: 14) Sper că cititorul va înţelege de ce insist atât de mult asupra naşterii din nou, adică va realiza că învăţătura Creştinismului nici măcar nu poate fi înţeleasă corect, decât de către aceia care au fost schimbaţi în însăşi natura lor, adică au fost născuţi din Duh, pentru ceilalţi această învăţătură rămâne o absurditate sau, în cel mai bun caz, o teorie fără efecte practice, un ideal ne realizabil. Acesta este Creştinismul, în esenţa sa, şi nu „îmbrăcămintea spirituală,” făcută la comandă, care să se potrivească cu gusturile fiecăruia, şi pe care ne-o oferă „croitorii spirituali,” angajaţi sau recompensaţi cu bani sau alte avantaje de către Bisericile instituţionale. Pentru cei chemaţi învăţătura creştină este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.         

 Faptele bune, care nu sunt izvorăte din conştiinţa unei persoane, care a fost născută din Duh, nu din carne, nu sunt eficiente pentru mântuirea acelui individ, întrucât numai copii lui Dumnezeu, adică cei născuţi din El, vor vedea Împărăţia Cerurilor. Nici vorbitul cu uşurinţă, în limbi neînţelese, dacă este o manifestare singulară şi nu este semnul unei schimbări profunde a caracterului unei persoane, devenită în urma naşterii din Duh, o făptură nouă, nu duce la mântuire. Cine poate atunci să fie mântuit? Toţi aceia ale căror nume au fost înscrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii. Aceştia sunt oamenii născuţi din Dumnezeu, adică născuţi din nou, înscrişi în Ceruri, sunt cei Aleşi, adică membrii Bisericii Spirituale Unice.      

  Structura funcţională a Bisericii celor născuţi din nou este aproape identică cu enumerarea darurilor Duhului Sfânt, care se face în acelaşi capitol. La darurile din versetele 4-10 se adaugă darul deosebirii duhurilor, singurul pe care nu îl regăsim în versetele 28-30, unde ne este prezentată structura Bisericii, probabil o omisiune neintenţionată. Prin urmare, structura Bisericii este întru totul dependentă de Duhul Sfânt, acela prin care se realizează şi renaşterea spirituală a individului uman.

„Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.” [(1 Corinteni 12: 11); ref. 82 în Biblia Ortodoxă]

“Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus (Iisus) nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la Troa.” [(Faptele Apostolilor 16: 8-9); ref. 84 în Biblia Ortodoxă]

Oamenii, ne renăscuţi spiritual se înţeleg unii pe alţii şi sunt dispuşi la compromisuri. Îşi tolerează unii altora ne împlinirile şi standardul spiritual scăzut şi preferă să trăiască într-un mediu spiritual „căldicel,” decât să răspundă exigenţelor lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei în care locuieşte Cristos nu îşi găsesc locul decât alături de El. Din experienţa apostolului Pavel rezultă, că el nu s-a ghidat deloc după oameni, chiar atunci când aceştia erau apostoli, care au fost în prezenţa lui Isus (Iisus).

“Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său. – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou în Damasc. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa, şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici un altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului... După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” [(Galateni 1: 15-19; 2: 1-2); ref. 90 în Biblia Ortodoxă]

Despre predestinare şi înscrierea în cartea vieţii

înapoi la cuprins!

Este înscrierea în cartea vieţii doar o posibilitate către mântuire sau reprezintă garanţia mântuirii? Cu alte cuvinte, dacă o persoană este înscrisă în cartea vieţii, echivalează lucrul acesta cu siguranţa mântuirii? Ca să folosesc o comparaţie, este ca şi cum o persoană ar fi înscrisă la un concurs, să zicem de alergare, în care mai mulţi sunt înscrişi dar numai trei ajung pe primele locuri. Este înscrierea în cartea vieţii o garanţie a mântuirii, sau ea asigură un loc de candidat pentru mântuire, dar nu în mod necesar de câştigător al premiului? Există argumente solide şi pentru o variantă şi pentru cealaltă şi în final alegerea unei variante este o problemă de opţiune şi de raportare la întregul spirit al Bibliei. Pentru prima opţiune avem textul în care Apostolul Pavel ne spune că aleargă fără siguranţa că a şi dobândit premiul, deci premiul nu era obţinut înainte de a începe cursa, deci alergarea trebuie, în mod obligatoriu, parcursă şi numai la sfârşit se stabilesc premiile. Un contra argument ar fi faptul că Dumnezeu cunoaşte dinainte pe cei care vor sfârşi cursa şi datorită acestui motiv nu ar fi avut rost să îi înscrie în cursă pe cei despre care ştia că nu vor reuşi, cu atât mai mult cu cât, cei aflaţi pe drumul mântuirii, sunt îndreptăţiţi prin sângele lui Isus (Iisus) Cristos, deci nu datorită meritelor lor. Un alt contra argument este faptul că toţi cei înscrişi în cartea vieţii au fost încredinţaţi lui Isus (Iisus) Cristos de către Tatăl Ceresc, în vederea mântuirii lor. Toată activitatea lui Isus (Iisus) este îndreptată în vederea salvării acestor persoane şi aceasta este şi voia Tatălui Ceresc. Cristos nu eşuează în ceea ce face, cu toate acestea, fiinţa umană îşi păstrează libertatea de a alege.

În a doua variantă, în care înscrierea echivalează cu reuşita, lucrul acesta ar însemna că Dumnezeu, în preştiinţa Lui, ştie de la început cine va reuşi în cursa mântuirii şi îi înscrie în cartea vieţii numai pe aceia, despre care ştie că vor atinge obiectivul. În cazul acesta, candidaţii sunt aceiaşi cu câştigătorii. Dumnezeu nu face o apreciere prealabilă în legătură cu cine are şanse şi cine nu are şanse să câştige premiul mântuirii, deoarece El i-a trecut în carte numai pe aceia, pe care ştia de la început că vor reuşi. Diferenţa dintre cele două variante este aceea că în prima, Dumnezeu face o preselecţie între oamenii de pe pământ şi îi înscrie la concurs pe toţi aceia care au o şansă, dar nu toţi reuşesc. În a doua opţiune Dumnezeu ştie cu siguranţă pe cei mântuiţi şi cunoaşte, de asemenea, cu siguranţă, că nimic nu se va întâmpla care să determine eşecul lor.

Prima variantă este un proces în două trepte şi presupune că nu toţi oamenii de pe pământ sunt înscrişi în cartea vieţii, ci numai aceia despre care Dumnezeu ştie că vor accepta mântuirea. Cu toate acestea, mântuirea lor nu este garantată, ei sunt doar candidaţi şi este posibil ca unii să nu ajungă la ţintă. Isus (Iisus) Cristos va face tot posibilul pentru aceste persoane şi a şi făcut, întrucât a murit pentru ei pe cruce. În ciuda eforturilor Sale, unii dintre candidaţii la mântuire nu vor fi printre cei care vor reuşi, deoarece liberul arbitru al fiecăruia este determinant. Cel care hotărăşte, în final, destinul său veşnic este individul, care dispune de libertatea de alegere şi acesta poate, prin respingerea sa personală, să refuze mântuirea care i se oferă. Persoana respectivă a fost un candidat pentru că, pentru un anumit timp a fost în legătură cu Isus (Iisus), dar a renunţat la acest drum. A fost scris în cartea vieţii pentru că şi-a exprimat un interes în credinţa creştină, dar, în final, această legătură nu s-a fructificat şi persoana a fost ştearsă din cartea vieţii. Un argument pentru această variantă este acela, că există posibilitatea ca o persoană să vină la Cristos din proprie iniţiativă, caz în care El promite, că acel individ  nu va fi alungat afară (Ioan 6: 37) Aceasta înseamnă că vor veni la mântuire şi persoane care nu sunt trecute în cartea vieţii, cum sunt cele din cazul de faţă, pentru că dacă acest exemplu s-ar referi tot la cei înregistraţi în cartea vieţii, nici nu s-ar pune problema ca o astfel de persoană să fie alungată afară.

Pe de altă parte, Isus (Iisus) ne spune că nimeni nu poate veni la El, dacă nu este atras de Tatăl (Ioan 6: 44). El enunţă un principiu, care sună cam aşa: În ipoteza că vine cineva din proprie iniţiativă la Isus (Iisus), cu toate că persoana respectivă nu era trecută în cartea vieţii, aceasta nu va fi alungată. Totuşi, acesta rămâne un principiu teoretic, deoarece, în practică, nimeni nu poate veni la Isus (Iisus) decât prin atracţia exercitată de Tatăl Ceresc. Cei care vin la instituţiile bisericeşti nu vin, în mod necesar, la Cristos. De ce a mai enunţat Isus (Iisus) o axiomă, care oricum nu are aplicabilitate practică? Tocmai pentru a stabili clar că trecerea unor candidaţi în cartea vieţii nu este un act arbitrar din partea lui Dumnezeu. Dacă pe lângă cei trecuţi în această carte vor mai fi alţii, care nu sunt trecuţi, dar vor vrea să vină la Dumnezeu, aceştia nu vor fi alungaţi. Numai că, în practică, cei care vin la mântuire din iniţiativa lor, nu ajung la mântuire, pentru că sunt deturnaţi de instituţiile bisericeşti în direcţia dorită de ele. Aceştia sunt transformaţi în masa de manevră a acestor Biserici corporatiste şi rămân ataşaţi de ele nu de Isus (Iisus) Cristos. Ei devin buni Ortodocşi, buni Romano-catolici sau Greco-catolici, buni şi fideli Penticostali, sau ataşaţi cu toată inima de instituţia bisericească Baptistă sau alte corporaţii bisericeşti, dar ne născuţi din nou şi fără să facă parte din Biserica celor Aleşi. În practică, este evident că sunt multe persoane care sunt mai ataşate de Biserica confesională, la care sunt membri şi de tradiţiile şi învăţăturile acesteia, decât de Persoana lui Isus (Iisus) Cristos.

În a doua variantă, Dumnezeu îi ştie pe câştigători de la început şi din acest motiv îi trece, numai pe ei, în cartea vieţii. Aceştia au parcurs deja, în planul Său, drumul mântuirii. Teoretic, ar putea să fie şterşi din această carte dar, practic, nu vor fi, deoarece Dumnezeu i-a trecut în ea numai pe aceia despre care ştie cu siguranţă că vor fi salvaţi. Un argument împotriva acestei variante sunt anumite texte ale Bibliei, care dau impresia că există posibilitatea ca anumite persoane să fie şterse din cartea vieţii (Apocalipsa 3: 5) Dacă în aceasta au fost trecuţi numai aceia despre care Dumnezeu ştia că vor fi mântuiţi, de ce se mai vorbeşte despre această posibilitate? Deoarece liberul arbitru al omului rămâne şi aceasta dă posibilitatea fiecăruia de a îşi hotărî propriul traseu. N.T. nu ne spune că anumite persoane vor fi şterse din cartea vieţii, cu siguranţă, ci doar că ar putea fi şterse. Cristos nu poate greşi în misiunea Sa de a salva oamenii. Dumnezeu i-a trecut în cartea vieţii numai pe aceia care îşi doresc mântuirea, care au sperat încă dinainte în Cristos şi nu au cum greşi ca să o piardă pentru că ei sunt mântuiţi, nu prin meritele lor, ci prin meritele lui Isus (Iisus). Ar putea, în mod teoretic, renunţa voluntar la mântuire dacă, dintr-un anumit motiv ar hotărî să facă acest lucru. Cu toate că există această posibilitate, în cartea vieţii sunt trecuţi numai aceia care nu vor renunţa la mântuire, pentru nici un motiv. Satana va încerca să îi înşele chiar şi pe cei Aleşi, dar oare va reuşi? După părerea mea, nu va reuşi să înşele pe aceia care sunt ai lui Cristos, pentru că nimic nu îi poate despărţi de dragostea Lui. (Romani 8: 38-39)

 În a treia variantă, toţi oamenii sunt înscrişi în cartea vieţii o dată cu naşterea lor, dar, în final, rămân înscrise numai numele celor care sunt aleşi. Toate celelalte nume sunt şterse din cartea vieţii. Toată omenirea porneşte de la aceeaşi linie de start şi fiecare găseşte în Isus (Iisus) Cristos tot ceea ce are nevoie pentru salvarea sa. Nimeni nu este privilegiat în nici un fel, dar reuşesc numai aceia care l-au primit pe Cristos în vieţile lor. Aceia care au acceptat jertfa lui Isus (Iisus) pentru iertarea păcatelor lor, sunt salvaţi şi numele lor rămân scrise în cartea vieţii. Toate celelalte nume sunt şterse din cartea vieţii. Împotriva acestei opţiuni de interpretare există texte Biblice, în care ni se arată clar că nu toţi oamenii au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii (Apocalipsa lui Ioan 17. 8) De asemenea, textul în care Isus (Iisus) vorbeşte despre aceia care au venit singuri la mântuire şi care nu vor fi izgoniţi afară, deci aceia care nu au fost înscrişi în cartea vieţii. Dacă ar fi fost înscrişi în cartea vieţii, ar fi fost atraşi de Tatăl şi nu ar fi venit singuri la mântuire.

După părerea mea, varianta care are cele mai multe merite este aceea care admite ideea că Dumnezeu îi ştie dinainte pe toţi aceia care vor fi cu El în Ceruri. De altfel, din perspectiva lui Dumnezeu aceştia şi sunt deja cu El în Împărăţia Sa, întrucât El Este şi în viitor, aşa cum Este în trecut sau în prezent. Dumnezeu Este deasupra timpului, deoarece Este o realitate infinită care nu Este limitată de timp sau de spaţiu. El i-a trecut în cartea vieţii pe aceia care, în momentul de faţă sunt cu El, în Ceruri şi care sunt cei Aleşi. Aceştia au fost aleşi ca să fie sfinţi şi fără prihană înaintea Lui şi care să fie înfiaţi prin Isus (Iisus) Cristos, spre lauda slavei harului Său. Totul însă se bazează pe faptul că noi am nădăjduit mai dinainte în Cristos. Nu este vorba despre o alegere arbitrară, din partea lui Dumnezeu. Este vorba despre credinţa pe care fiecare membru al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi-a exprimat-o încă înainte de întemeierea lumii, credinţa în Cristos, acea credinţă care a fost manifestată, atunci când toate lucrurile existau doar în planul Său. Este vorba despre faptul că Dumnezeu a şi judecat lumea, în viitorul nostru, dar care este actual pentru El, şi că judecata viitoare este deja făcută şi că toţi cei mântuiţi trăiesc în viitorul lor, care este prezent pentru Dumnezeu şi că din acel „viitor în prezent,” Dumnezeu ştie cine este mântuit şi cine nu. Satana se va strădui să îi înşele pe cei Aleşi, dar Dumnezeu, în planurile Sale, are soluţiile pentru aceste încercări. Una dintre ele este aceea că El vrea să îi conştientizeze pe credincioşi în legătură cu adevărata Sa Biserică şi în acest mod să îi ferească de a participa la rătăcirea „curvei celei mari”, adică a complexului instituţional religios care va pieri înghiţit de flăcări.

Unul din cei şapte îngeri s-a adresat lui Ioan: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei.” (Apocalipsa lui Ioan 17: 1-2) „Femeia imorală” reprezintă instituţiile bisericeşti şi, în viitor, complexul instituţional bisericesc. Autoritatea impusă a Bisericilor instituţionale reprezintă un sistem care uzurpă prezenţa personală a lui Dumnezeu în conştiinţele oamenilor şi această autoritate va fi exercitată la sfârşitul istoriei de un conglomerat de instituţii bisericeşti, unite între ele prin legătura unei organizări pur umane şi nu prin dragostea lui Cristos. 

“În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” [(Daniel 12: 1); ref. 92 în Biblia Ortodoxă]

Cine, deci, va fi mântuit, conform textului mai sus citat? Nu este vorba de mai multe instituţii bisericeşti, ci de o singură comunitate spirituală, formată din cei Aleşi. Este vorba de Biserica celor născuţi din nou, cei înscrişi în cartea vieţii, aceia care vor fi cu Cristos pentru veşnicie.

În Biserica Spirituală Unică nici un om, oricine ar fi, nu poate înscrie o altă fiinţă umană, dar, în acelaşi timp, nici nu o poate exclude din ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica celor înscrişi în Ceruri, de către Dumnezeu. Componenţa acestei Biserici este stabilită şi întregită de El.

„Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.” [(Faptele Apostolilor 2: 47); ref. 93 în Biblia Ortodoxă]

“Registrul” de membrii al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este cartea vieţii, dar acesta nu este completat de oameni ci de El. Cine va putea anihila Biserica Spirituală Unică a lui Dumnezeu şi cine poate contesta existenţa ei? În Cetatea eternă nu va intra nimic întinat „ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului,” adică a lui Cristos. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27) 

Câteva considerente cu caracter moral

Cum poate o anumită persoană să ştie despre sine, dacă este născută din nou? Acest lucru se poate aprecia analizând propria postură spirituală. Se vede o schimbare calitativă, radicală în caracterul nostru, comparativ cu perioada când nu practicam credinţa creştină? Facem bine celor din jur ori de câte ori avem posibilitatea? Facem ceea ce este bine din obligaţie, fiindcă aşa ne cere morala creştină, sau, pur şi simplu, trăim o mare pasiune, o satisfacţie personală, o plăcere spirituală când putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru? Punem interesele celorlalţi deasupra intereselor noastre? Suntem gata să facem sacrificii reale pentru cei din jur, la nevoie chiar să ne jertfim viaţa? Îi iubim pe duşmanii noştri şi căutăm să le facem tot binele de care suntem în stare? Bineînţeles că nu o să îi ajutăm şi procurându-le arma cu care vor să ne distrugă, ci mai degrabă le arătăm prin exemplu personal calea binelui. Simţim şi conştientizăm puterea spirituală care locuieşte în noi? Se manifestă prin noi darurile Duhului Sfânt şi vedem clar că în noi se desfăşoară şi se exprimă roadele Sale? Fiecare trebuie să îşi răspundă pentru sine şi oricât de nebunesc sau utopic ar părea, este bine cel puţin, să ştim că, în conformitate cu învăţăturile Bibliei, aceasta este practica Creştinismului. Nu are rost să ne facem iluzii. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar în Împărăţia Cerurilor nu vor intra decât aceia care sunt născuţi din nou, adică aceia care sunt născuţi din Dumnezeu.

Omul, ca să supravieţuiască şi pentru a se putea suporta pe sine, are nevoie să se iubească cu toată pasiunea pe sine însuşi, căci numai în felul acesta poate trece peste multitudinea de greşeli, pe care fiecare le săvârşeşte în această viaţă. Cu cât suntem mai exigenţi cu noi înşine, mai perfecţionişti, cu atât avem nevoie să ne iubim mai tare pe noi, pentru a putea trece peste imperfecţiunea noastră. Există indivizi care ar fi gata să sacrifice toată lumea pentru viaţa lor, adică ar face orice ca să îşi scape viaţa, numai că învăţătura Creştinismului este în sensul că trebuie să îi iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine. De câte ori ne iertăm pe noi înşine când greşim? De un număr ne determinat de ori şi este bine că este aşa, căci altfel unii ar ajunge să nu se mai poată ierta şi să fie bântuiţi de gândul sinuciderii. Numai că, acelaşi regim trebuie să îl aplicăm şi celorlalţi, adică trebuie să îi iertăm la nesfârşit. Aceasta este morala creştină şi aceasta este adevărata dreptate, în viziunea Creştinismului. Trebuie să le acordăm celor din jurul nostru un statut identic cu cel pe care îl avem noi înşine, în ochii noştri.

Ce uşor ne iertăm nouă greşelile noastre şi cât de aspri suntem cu cei care greşesc în jurul nostru. Bisericile instituţionale folosesc două unităţi de măsură diferite, una când îşi judecă propriile acţiuni, la care găsesc totdeauna justificare şi alta atunci când îi judecă pe credincioşii care, în viziunea lor, greşesc. Acesta este motivul pentru care Isus (Iisus) Cristos a interzis judecăţile bazate pe considerente spirituale. Suntem totdeauna subiectivi în judecăţile noastre, într-o doză mai mare sau mai mică. După părerea mea, Cel care a vorbit cel mai profund despre dreptate, dintre toţi oamenii de pe pământ, este  Cristos. El a prezentat, ca nimeni altul, mecanismul injustiţiei care este bazat pe egoism.

Singura cale pentru a elimina nedreptatea cu adevărat, este aceea de a elimina egoismul, este lepădarea de sine. Este vorba de construcţia unei noi morale, fundamentată pe renunţarea la egoism, pe acordarea celor din jurul nostru a unui statut egal cu al nostru, pe detaşarea de sine, pe capacitatea de a ne privi pe noi înşine ca şi pe ceilalţi, adică în mod mai puţin subiectiv. Nu putem evolua spiritual până nu ne ridicăm deasupra noastră înşine şi calea, foarte rezonabilă, după părerea mea, este aceea de a îi privi şi valoriza pe ceilalţi, în acelaşi mod cum facem cu noi. Pe noi ne iertăm în toate cazurile, poate cu unele excepţii, dar pe alţii îi judecăm aspru. Este aceasta dreptate? De ce nu folosim aceeaşi unitate de măsură?

“Atunci Petru s-a apropiat de El şi i-a zis: <<Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?>> Isus (Iisus) i-a zis: <<Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte>>.” [(Matei 18: 21-22); ref. 95 în Biblia Ortodoxă]

Capitolul 4

 Consideraţii generale legate de Persoana lui Isus (Iisus) Cristos

Isus (Iisus) Cristos, Mântuitorul lumii, a fost născut de către mama lui într-un staul destinat animalelor. Dumnezeu atotputernic, cel care are sub controlul Lui tot ceea ce există, Cel care este existenţa însăşi, s-a născut în cele mai vitrege condiţii care pot fi imaginate pentru o naştere. Ceea ce nici măcar nu poate fi imaginat în mod corespunzător, existenţa infinită, ne născută şi ne creată, care nu are nici început nici sfârşit, care nu are limite de nici un fel, s-a întipărit în trupul firav al unui copilaş, s-a limitat pe sine, în mod voluntar, luând postura fragilităţii şi a dependenţei totale faţă de om. Este evident că un copilaş nu poate supravieţui fără mama lui, dar Dumnezeu, a cărui existenţă nu depinde de nimic, ci toate lucrurile depind de El, s-a făcut în acel moment dependent complet de o fiinţă umană. Dumnezeu, care nu este om, în natura lui, s-a alipit de trupul unei fiinţe umane şi aceasta, numai pentru a fi alături de specia noastră şi a trăi împreună cu noi experienţa umană. Este un eveniment de proporţii cosmice, deoarece nu este vorba doar de naşterea unui om, dar de renaşterea, recrearea existenţei însăşi, în limitele umanului. Categoric, existenţa infinită  a rămas la locului ei, deci nu este vorba de o transformare sau metamorfozare, ci de o întipărire, o amprentare, o regenerare sau reconfigurare, o participare a întregului la o parte a sa. Dumnezeu este întregul, deoarece nu există nimic care să fie în afara prezenţei Lui, iar omul, odată intrat în lumea spirituală a lui Dumnezeu, este parte componentă a acestui întreg. Pentru ca omul să reflecte totalitatea lui Dumnezeu, Isus (Iisus) Cristos a parcurs toate fazele existenţei umane.

Nu este vorba numai de un raport între Dumnezeu şi om, dar de mai mult decât atât, de o nouă fiinţă care este şi Dumnezeu şi om, în acelaşi timp. De ce a avut nevoie Isus (Iisus) să fie botezat, dacă El era Fiul lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare pe care şi-a pus-o pentru prima oară Ioan Botezătorul. Isus (Iisus) Cristos nu s-a manifestat ca Fiu a lui Dumnezeu decât după acest botez, chiar dacă Biblia ne dă informaţii despre El, ca fiind un tânăr deosebit de înzestrat, încă de la vârsta de 12 ani. Isus (Iisus) poate fi considerat şi un copil genial, dar a fost mult mai mult decât atât. Misiunea Lui nu a început decât după ce Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui, în forma unui porumbel (Matei 3: 16) Nu ştim ce a făcut Isus (Iisus) în aşa numita perioadă a anilor pierduţi, adică între 12 ani şi 30 de ani, când şi-a început activitatea publică, dar după ce a fost botezat în apă şi cu Duhul Sfânt, a început să îşi îndeplinească misiunea. Nici un om pe acest pământ nu poate intra în lumea spirituală a lui Dumnezeu, decât dacă lumea spirituală a lui Dumnezeu intră în el. Lucrul acesta se întâmplă atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Nici măcar Isus (Iisus) Cristos nu şi-a început misiunea Sa pe pământ, până când nu a primit Duhul Sfânt de la Tatăl.

Nici un lucrător al lui Dumnezeu nu poate face nimic, pe tărâm spiritual, până când nu primeşte puterea Duhului Sfânt, care se manifestă prin darurile şi roadele acestuia, amândouă împreună. Atunci când apar, darurile fără roade sau roadele fără daruri, se ridică o reală problemă, pentru că acestea sunt legate de prezenţa Duhului Sfânt în om, aşa cum razele soarelui şi căldura sunt legate de soare. Acolo unde luminează cu adevărat soarele, acesta eliberează lumină şi căldură în acelaşi timp şi acolo unde este prezent Duhul Sfânt în om, el manifestă darurile şi roadele Sale. Darurile fără roade sunt ca şi căldura fără lumină. Trebuie să fim atenţi la o posibilă disfuncţie umană.

Această unificare, această excepţională uniune între Duhul lui Dumnezeu şi Isus (Iisus), nu s-a făcut în cadrul unei organizaţii umane, şi nici prin intermediul unei instituţii religioase tradiţionale, vom vedea chiar, că acestea din urmă au încercat să o destrame, ci chiar în interiorul unei fiinţe umane individuale şi anume a persoanei lui Isus (Iisus). Primul loc perfect de întâlnire  între Dumnezeu şi om a fost Isus (Iisus) însuşi. Acolo, natura lui Dumnezeu şi natura umană s-au întâlnit. În această uniune, natura umană nu rămâne ne afectată. Conştiinţa umană se transformă, natura umană este renăscută şi devine una cu natura divină şi aceasta datorită prezenţei lui Dumnezeu în om. Această extraordinară participare, simbioză a omului cu Dumnezeu, conferă valoarea indiscutabilă a Creştinismului. Acesta din urmă nu este doar o învăţătură despre o anumită conduită morală prescrisă, este o iniţiere despre naşterea lui Dumnezeu în om şi despre naşterea omului din Dumnezeu şi existenţa comună, în interiorul individului uman, a celor două entităţii, atât de profund îngemănate între ele, încât se construieşte o armonie asemănătoare cu simetria corpului uman. Dumnezeu este, în acelaşi timp, în afara individului uman dar şi în interiorul lui şi aceasta reprezintă nu doar deschiderea către eternitate, ci participarea omului la divinitate. Omul este ceea ce este, pentru că privirile lui sunt aţintite către cer, către eternitate. Omul este singura fiinţă de pe pământ, care are vocaţia eternităţii, care aude chemarea infinitului şi încearcă să îi răspundă într-un anumit fel. Oamenii nu se deosebesc de animale pentru că au inteligenţă, deoarece şi animalele au inteligenţă, ci prin aceea că inteligenţa umană este suficient de dezvoltată, încât să îi permită omului, să îşi pună problema infinitului. Creştinismul nu oferă doar viaţă veşnică, ci o deschidere a individului finit către o re-dimensionare conceptuală, capabilă să îl includă pe acesta în existenţa infinită a lui Dumnezeu. Omul finit intră în infinit, adică într-o cu totul altă dimensiune şi perspectivă de înţelegere a realităţii.

Evenimentele naşterii lui Isus (Iisus) Cristos ne sunt cunoscute prin intermediul celor patru cărţi ale Noului Testament, numite evanghelii şi creditate ca aparţinând unor urmaşi direcţi ai Domnului Isus (Iisus) Cristos şi anume Matei, Marcu, Luca şi Ion. Toate cele patru cărţi nu au fost scrise decât la o jumătate de secol după moartea Mântuitorului. Evangheliile reprezintă „vestea bună” care în limba greacă se exprimă prin cuvântul „evaggelion”.

În lumea antică, biografiile unor oameni care au avut un rol important de jucat pe scena istoriei, nu sunt un lucru neobişnuit, totuşi, viaţa lui Isus (Iisus) Cristos, aşa cum a fost ea surprinsă, din unghiuri de vedere oarecum diferite de către cele patru evanghelii, este prezentată într-un mod destul de particular. Personajul principal al evangheliilor este omul simplu, care se află la o încrucişare de drumuri, cu o experienţă excepţională, cu un eveniment cosmic tangibil, cu lumina nepieritoare a infinitului care este Isus (Iisus). Este probabil că în puţine cărţi scrise în acea perioadă, oamenii săraci şi cei lipsiţi de orice fel de strălucire socială să ocupe un loc atât de important. Acest lucru era revoluţionar pentru vremea aceea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul evangheliilor, evenimente care se petrec în timp, se suprapun cu altele, care se situează în afara timpului.[6]

Trebuie remarcat faptul că atunci când vorbim de evanghelii, nu trebuie să ne gândim doar la cele patru cuprinse în canonul Biblic. Evanghelia lui Toma este, însă, cea care se aseamănă cel mai mult cu cele patru cuprinse în Noul Testament. Pe de altă parte, demersul de a discerne cu precizie ce este istoric şi corespunde literar în viaţa şi învăţătura Domnului Isus (Iisus) Cristos, din ceea ce este cuprins în N.T., şi ceea ce este cuprins în textele respective, doar datorită prezenţei în tradiţia orală, care a stat la baza scrierii textelor, este unul dificil şi laborios. Autorii, de fapt, ai evangheliilor, au fost oameni cu o formaţie diferită, între ei, şi lucrul acesta se poate vedea foarte bine din stilul literar în care evangheliile au fost scrise. În orice caz, este foarte greşit a se considera relatările cuprinse în evanghelii ca fiind reportaje exacte ale evenimentelor istorice petrecute, ele sunt mai degrabă reconstituiri ale unor experienţe personale şi colective trecute, însă, prin filtrul timpului şi rafinate de percepţia personală a celor care le-au trăit. Perioada de aproximativ 50 de ani, scursă de la momentul producerii faptelor, a influenţat în mod determinant modul în care acele experienţe au fost înţelese şi reflectate în cadrul unor comunităţi constituite în jurul lor.

Posibile ne concordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii

înapoi la cuprins!

Nu există nicăieri, în altă parte, dovezi ale existenţei unui astfel de recensământ şi, de altfel, ar fi fost imposibil ca acesta să aibă loc şi să nu lase nici un fel de urme în afară de evanghelia lui Luca. Se pare că este vorba despre o confuzie. Un recensământ care este atestat, fără urmă de îndoială, s-a petrecut în anul 6 e.n., foarte târziu, pentru a fi legat direct de naşterea lui Isus (Iisus) Cristos. Acesta a fost reputat ca fiind neplăcut pentru populaţia din zonă, deoarece era un efect direct al ocupaţiei Romane din acea perioadă. Fiind scrise la mare distanţă de la momentul când s-au petrecut, descrierile cuprinse în evanghelia lui Luca puteau foarte bine să fie în aşa fel realizate, încât să vină în întâmpinarea a ceea ce se aştepta de la ele şi anume, explicaţii amănunţite asupra motivului pentru care, deşi din părinţi Galileeni, totuşi Domnul Isus (Iisus) Cristos s-a născut în Bethleem, departe de locuinţa părinţilor. Prezenţa părinţilor lui Isus (Iisus) în Bethleem putea avea o altă cauză, de exemplu, o înştiinţare din partea lui Dumnezeu, după exemplul altor asemenea evenimente despre care Biblia vorbeşte, dar în orice caz, se pare că evanghelia lui Luca se înşeală asupra adevăratei cauze. Genul acesta de observaţii este important, deoarece ne arată că o absolutizare literală a relatărilor din Biblie nu este adevărata cale de a înţelege Creştinismul. Desigur, Dumnezeu nu se înşeală atunci când transmite mesajele Lui, dar oamenii, care le preiau, se pot înşela.

înapoi la cuprins!

În evanghelia după Ioan, lucrurile stau diferit. Este subliniată latura divină a lui Isus (Iisus) Cristos. El este prezentat ca fiind întruchiparea Logosului, care s-a aflat alături de Dumnezeu, de la început, şi care este El, însuşi Dumnezeu. Isus (Iisus) este una cu Tatăl ceresc şi vorbeşte despre nevoia ucenicilor săi de a deveni şi ei una între ei. Isus (Iisus) Cristos, în evanghelia după Ioan, nu mai are ţinuta unui profet care vrea să readucă poporul la o înţelegere corectă a religiei sale, ci este Dumnezeu pe pământ. În această evanghelie se descrie clar esenţa adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în rare ocazii, există caracterizarea lui Dumnezeu ca Tată, dar în Noul Testament această referinţă apare foarte frecvent. Isus (Iisus) introduce termenul „abba” care este o referire foarte personală la Dumnezeu. Această apreciere, la calitatea de Tată a lui Dumnezeu şi legătura strânsă cu umanitatea, face parte din mesajul de bază a lui Isus (Iisus) Cristos. În cazul Creştinilor, în forma în care este necesar să se adreseze lui Dumnezeu, prin rugăciunea „Tatăl nostru”, ei sunt îndrumaţi să folosească, în relaţia cu Dumnezeu, nu expresia din limba greacă „abba” dar un alt cuvânt care exprimă legătura de paternitate şi anume „pater” care înseamnă Tată fără diminutiv. Rezultă că Isus (Iisus) considera, despre sine, că are privilegiul de a se adresa lui Dumnezeu cu o expresia mai intimă, decât restul omenirii, bazat pe o legătură personală mai strânsă cu Tatăl ceresc. În ultimii 200 de ani, specialiştii în domeniu au încercat să filtreze şi să pătrundă prin norii istoriei, bazându-se pe evanghelii şi pe epistolele apostolului Pavel, pentru a putea înţelege ce a spus, cu adevărat, Isus (Iisus) Cristos şi a desprinde adevărul istoric de încărcătura sa teologică. Întrebarea firească pe care orice cititor al evangheliilor şi-o poate pune, este aceea de a şti ce aduce nou învăţătura lui Isus (Iisus) Cristos faţă de ceea ce exista deja în cultura şi religiile din timpul său.

După părerea mea, ceea ce aduce nou învăţătura morală a lui Isus (Iisus) Cristos este, în primul rând, posibilitatea care se oferă oricărui individ de a îşi transforma propria natură. Este, fără îndoială, vorba despre o deschidere a unei posibilităţi de evoluţie spirituală, o trecere de la un stagiu de înţelegere a vieţii la un alt nivel, superior din punct de vedere moral. Naşterea din nou înseamnă naşterea din Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, şansa de a dobândi o natură spirituală, asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu. Ceea ce naşte din carne este carne, dar ceea ce naşte din duh este duh. (Ioan 3: 6) Naşterea din duh şi umblarea după lucrurile duhovniceşti este un lucru nou, în sensul deschiderii porţilor către o lume nouă şi anume Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia aceasta urmează să intre înăuntru fiinţei credincioşilor (Luca 17: 21) şi în acest mod ei pornesc pe drumul unor dezvoltări spirituale şi morale, care vor dura o perioadă nelimitată.

Diverse modalităţi de a înţelege Persoana lui Isus (Iisus) Cristos

 înapoi la cuprins!

Înainte de a merge mai departe, cred că este important a face o observaţie care mi se pare esenţială pentru înţelegerea problematicii legate de Biserica lui Dumnezeu. Isus (Iisus) Cristos este fondatorul Creştinismului şi Persoana Lui trebuie înţeleasă în trei moduri deosebite. În primul rând, este Isus (Iisus) ca personaj istoric, omul Isus (Iisus) care a trăit pe pământ, după toate probabilităţile între 4 e.n. şi 32 e.n. În al doilea rând, este Isus (Iisus) Cristos, aşa cum a fost conceput de teologia Creştină, aşa cum diferitele Sinoade ale Bisericii Creştine l-au definit în relaţia Sa cu oamenii şi cu Dumnezeu. În al treilea rând, este Isus (Iisus) Cristos al experienţei personale a credinciosului, care este înţeles aşa cum este experimentat de fiecare credincios în parte. Cel mai important de ştiut, este că cele trei ipostaze ale lui Isus (Iisus), deşi se referă la aceeaşi Persoană, prezintă totuşi semnificative diferenţe, în sensul limbajului folosit pentru înţelegerea Sa. Isus (Iisus) al istoriei a fost reconstituit prin relatările orale ale celor care l-au cunoscut personal şi astfel a intrat în tradiţia nescrisă. Ca document scris, care a stat la baza întocmirii celor trei evanghelii sinoptice se poate aminti, cu un grad mai mare de certitudine, doar Didache. Această tradiţie a păstrat şi a pierdut, în acelaşi timp, elemente importante ale Persoanei lui Isus (Iisus) Cristos, ca şi personalitate istorică. Este o formă de cunoaştere indirectă a vieţii şi activităţii fondatorului Creştinismului.

Cristos al Bisericii instituţionale este o construcţie complicată, în care limba şi filozofia greacă şi-a pus un accent determinant. În legătură cu esenţa şi cu natura Sa, dezbaterile au fost atât de vehemente, încât au dus la confruntări de păreri importante între diferitele grupări creştine. Isus (Iisus) al experienţei personale este cea mai directă cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Este o cale superioară, celor două mai sus amintite,  deoarece, după o viaţă trăită împreună cu Isus (Iisus) Cristos, al experienţei sale personale, credinciosul ajunge să cunoască realitatea personajului istoric Isus (Iisus), din propria experienţă, ca şi cum ar fi trăit alături de El acum 2000 de ani, dar şi dimensiunea Sa cosmică, în raport cu universul şi cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biblia este o cale indirectă de a-l cunoaşte pe Cristos, dar folositoare pentru identificarea experienţelor noastre spirituale personale cu personajul istoric descris de textele ei. Isus (Iisus) Cristos al Bisericii Spirituale Unice este, în primul rând, Isus (Iisus) al experienţei personale. Celelalte două sunt importante, dar sunt condiţionate de prima. Cu alte cuvinte, citirea Bibliei şi a teologiei rămân doar informaţii de cultură generală, dacă Isus (Iisus) nu locuieşte în noi.

Singurul lucru care se poate face, în această lucrare, este o privire istorică asupra felului în care instituţia bisericească a subordonat toate încercările alternative de a explica complexitatea problemelor Religiei Creştine. Se spune că istoria este scrisă de învingători, dar, în cazul de faţă, am să încerc să o expun de pe poziţia învinşilor. Personal, cred că multe din încercările de a explica învăţăturile lui Isus (Iisus), care au circulat în cadrul Creştinismului timpuriu, sunt moştenitoare legitime ale învăţăturilor Lui, cu toate că au fost scoase din circuit de Biserica instituţională. Aceasta din urmă, şi-a constituit doctrina proprie, prin eliminarea învăţăturilor cu care se afla în competiţie. Ea trebuia să fie o organizaţie puternică, lucru care ar fi fost pus în pericol, dacă ar fi prevalat concepţia după care prioritară este relaţia personală dintre om şi Dumnezeu, adică concepţia care stă la baza Bisericii Spirituale Unice.

Este interesant de studiat, pentru lucrarea de faţă, modul în care „mişcarea lui Isus (Iisus),” adânc înrădăcinată în Iudaism, s-a dezvoltat şi s-a transformat în Biserică. Analiza acestui fenomen ne poate deschide calea unei mai bune înţelegeri a situaţiei Bisericii actuale şi a cauzelor multiple pentru care există atâta diviziune în interiorul Creştinismului. Isus (Iisus) s-a născut, a trăit şi a murit în pământul Israelului. El cunoştea scrierile religioase evreieşti şi participa la ritualurile poporului său. Principalul lui obiectiv, aşa cum reiese din evangheliile sinoptice, a fost acela de a restaura poporul său din punct de vedere spiritual. Mişcarea lui Isus (Iisus) are rădăcinile în conştiinţa de sine a poporului Evreu, ca popor ales a lui Dumnezeu. Cu toate că poporul Evreu nu a fost fidel lui Dumnezeu, în repetate rânduri, totuşi El a continuat să îşi îndeplinească partea lui de promisiune.

Au fost nenumărate mişcări în perioada premergătoare venirii lui Isus (Iisus) Cristos, care au reflectat nemulţumirile din interiorul poporului Evreu, nemulţumiri religioase sau politice. În acest context, mişcarea lui Isus (Iisus) a apărut ca o mişcare de renaştere sau reformă în interiorul Iudaismului. Mişcarea aceasta a fost iniţiată de un Evreu, Isus (Iisus) din Nazaret şi primii susţinători au fost tot Evrei. A avut tot timpul, ca şi premisă, faptul că Dumnezeu a ales poporul Evreu ca pe un popor care avea de jucat un rol important în mijlocul celorlalte naţiuni ale lumii.[8] Există o legătură între noţiunea de Împărăţie a lui Dumnezeu, promovată de Isus (Iisus) Cristos şi expresia alegorică pe care o regăsim în V. T. şi anume aceea de „rege”, care se foloseşte pentru El. (Psalmul 97: 1) Desigur că Dumnezeu nu este un rege, în înţelesul pe care societatea umană o atribuie acestei noţiuni, El nu este un monarh absolut sau reprezentantul unei monarhii constituţionale. Ambele opţiuni nu fac dreptate raportului dintre Dumnezeu şi restului realităţii, întrucât Dumnezeu este esenţa a tot cea ce există. Întreaga realitate face parte din Dumnezeu, chiar dacă el depăşeşte această realitate. Dumnezeu nu este o entitate deasupra tuturor entităţilor şi care este opusă tuturor acestora, pe baza puterii sale, ci El este sensul fiinţării, ca atare, adică El este terminalul la care toate forţele vitale conştiente ajung să se regăsească pe ele însele, ca realităţi conştiente.

 Câteva aspecte istorice legate de Creştinismul timpuriu (50-300 e.n)

Primele elemente de diviziune ale Bisericii

 înapoi la cuprins!

Trebuie precizat că procesul de divizare al Creştinismului nu a apărut o dată cu recunoaşterea Religiei Creştine de către împăratul Constantin, lucru care a fost făcut prin edictul pe care acesta l-a semnat cu Licinius în anul 313 e.n. şi apoi prin instituţionalizarea Religiei Creştine ca religie de stat în Imperiul Roman. Diviziuni au existat totdeauna în interiorul Creştinismului. Instituţionalizarea aceasta a adus, cu ea, îmbinarea puterii politice cu fenomenul religios şi acordarea unei autorităţi instituţiei bisericeşti care era garantată de puterea statului. Prin aceasta, s-a produs un fenomen de corupţie, în sensul că elementul spiritual a început să fie „inundat” de aspecte străine acestuia. Odată cu Reforma şi apariţia Protestantismului şi a Neoprotestantismului, multe din tarele dobândite cu ocazia instituţionalizării Bisericii, în timpul Imperiului Roman, s-au transmis şi acestor mişcări, care le-au preluat involuntar. Conţinutul doctrinelor s-a schimbat, dar a rămas principiul organizării autorităţii spirituale, în aşa fel încât această autoritate să poată funcţiona. S-a conservat ideea că instituţiile bisericeşti trebuiesc organizate de aşa manieră, încât, prin intermediul lor, să poată fi transmise adevăruri imuabile, deţinute numai de ele. În acelaşi scop s-a păstrat împărţirea între funcţionarii bisericeşti, categoria conducătoare care trasează liniile de referinţă ale credinţei şi marea masă care trebuie să asculte şi să se supună. Prin însăşi atribuirea calităţii de Biserică adevărată, în mod ne justificat, instituţiile bisericeşti s-au transformat într-o autoritate care şi-a asumat atribuţii pe care, în realitate, nu le aveau.

În orice caz, în epistolele sale, apostolul Pavel vorbeşte frecvent despre dezbinări şi diviziuni în Bisericile pe care el le-a înfiinţat. Iată câteva exemple. Atunci când se adresează Corintienilor în întâia sa epistolă, apostolul Pavel mai întâi constată că aceştia au fost „îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul lor (1 Corinteni 1: 5-6) Pavel vede în mod optimist viitorul lor determinat de venirea lui Isus (Iisus) Cristos. În acelaşi timp, după numai trei versete, Pavel constatată starea adunării respective care nu este nici pe de parte una spirituală. Este puţin probabil ca apostolul să se fi adresat aceloraşi Creştini în ambele cazuri, adică la aceeaşi membrii ai adunării, pentru că este greu de conceput că cei care au fost sfinţiţi în Isus (Iisus) Cristos, să mai aibă comportamente ca acelea pe care Pavel le analizează în capitolul 1 în versetele 10-13.

 „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” [(1 Corinteni 3: 1-3); ref. 100 în Biblia Ortodoxă]

Adunarea din Corint era o mixtură de sfinţi şi de păcătoşi, dar toţi împreună formau aceeaşi organizaţie creştină. Aceeaşi combinaţie a rămas până în zilele noastre şi această componenţă ne omogenă este specifică tuturor instituţiilor religioase creştine. Atunci când Creştinii renăscuţi spiritual constituie majoritatea, într-o instituţie religioasă, se pot constata efectele pozitive ale acestui fapt. Din păcate, mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi şi majoritatea este în rare ocazii de partea acestora, din urmă. În urma convertirilor în masă la Creştinism, calitatea a trecut pe plan secund, locul fiind luat de cantitate. În realitate, există o singură Biserică, care nu este divizată şi care este într-o legătură strânsă cu El prin fiecare membru al ei, ţine învăţătura lui Cristos în spiritul ei şi aceasta este Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor înscrişi în Ceruri care este formată din toţi aceia care au fost înscrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii şi care au fost rânduiţi mai dinainte ca să fie înfiaţi prin Isus (Iisus) Cristos, după buna plăcere a voiei Sale. (Efeseni 1: 5)

Cât despre dezbinări, unele dintre acestea erau generate de interminabila dispută doctrinară dintre unii Iudei care deveniseră Creştini şi Creştinii dintre neamuri. Primii încercau să îi determine pe cei din urmă să adopte obiceiurile lor iudaice. Pavel s-a ridicat hotărât împotriva acestor tendinţe şi a respins nevoia unui astfel de comportament pentru neamuri. De fapt, diviziunile doctrinare au fost principala cauză de confruntare între Creştini, dublată şi de tendinţe de acaparare a influenţei şi puterii. Aceste divergenţe doctrinare erau folosite şi ca arme ideologice. Absolutizarea părerilor personale şi intoleranţa faţă de opiniile altora a dovedit aroganţa şi superficialitatea acelora care considerau că au ajuns să deţină adevăruri ultime. Aşa cum spunea Pavel, cine crede că ştie ceva se înşeală singur. Pavel nu era împotriva cunoaşterii, dar înţelegea relativitatea şi parţialitatea ei şi cât de departe suntem de dimensiunile incomensurabile a ceea ce se numeşte, în limbaj omenesc, Dumnezeu. Absolutizarea adevărurilor despre Dumnezeu este generată mai mult de neînţelegerea acestui tip de adevăruri decât de siguranţa stăpânirii lor. Biblia ne spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte, dar organizaţiile bisericeşti s-au grăbit să fixeze cunoştinţele lor în percepte imutabile şi să interzică posibilitatea progresului în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Biblia a fost canonizată într-o formă fixă, şi dogmele creştine au fost formulate de o manieră definitivă. Autoritatea impusă asupra cunoaşterii umane este o altă formă de persecuţie a libertăţii de conştiinţă. Înainte însă de a mă referi mai mult asupra acestui aspect, voi face o prezentare istorică a anumitor elemente ale Creştinismului timpuriu.

Aspecte istorice care se referă la constituirea şi formarea, în prima fază, a Bisericii

 înapoi la cuprins!

Creştinismul a fost o mişcare culturală şi nu doar o mişcare religioasă.[9] Încă de la începuturile sale, Biserica a conţinut între frontierele sale aceleaşi dinamici, adesea contradictorii, care erau vizibile şi în lumea iudaică din acea perioadă. Este foarte dificil de a sesiza un singur moment, după Cincizecime, în care Biserica, ca şi organizare vizibilă, să fi fost cu adevărat una. Diferenţele între Creştinismul din Palestina şi Creştinismul format din prozeliţii Evrei din Diaspora, care vorbeau limba greacă, s-au transformat în interpretări diferite ale credinţei în cele două jumătăţi, Latină şi Greacă ale Imperiului Roman. Conflictele asupra doctrinelor foarte rar au fost conflicte asupra adevărului sau al erorii. Aceste conflicte au fost, cel mai adesea, rezultatul confruntării între diferite culturi reprezentate prin diverse tradiţii.[10] De asemenea, aceste conflicte de opinii religioase au fost o rezultantă a tendinţelor de luptă pentru putere şi dominaţie între diferite persoane şi colectivităţi. De ce unitatea a fost o problemă pentru congregaţiile Creştine, imediat după ce Isus (Iisus) Cristos s-a înălţat la cer? Anul 27 î.e.n. a marcat tranziţia de la Republica Romană la Imperiul Roman. Puterea romană şi-a atins frontierele sale naturale cum ar fi Rinul, Dunubiul, Eufratul şi deşertul Sahara. Ceea ce a fost adăugat ulterior, din punct de vedere geografic, adică Britania, Dacia, Arabia şi Mauritania au fost teritorii destinate mai mult pentru protecţia a ceea ce era deja cucerit.

Victoria lui Octavian asupra lui Mark Antoniu, la Actium, în anul 31 î.e.n. era văzută ca începutul unei ere noi a ordinii care se opunea haosului existent în imperiu. În 11 ianuarie 27 î.e.n., Octavian a închis uşile templului lui Ianus, pentru a marca întoarcerea la pace şi aceasta pentru prima dată în 200 de ani. Cinci zile mai târziu, Senatul i-a acordat lui Octavian titlu de Augustus. Cu toate că, în teorie, Octavian era doar primul cetăţean al Romei, în practică el a devenit conducătorul absolut. Poetul Ovidiu a fost acela care a remarcat legătura dintre titlul de Augustus şi limbajul secret al adorării. Două secole mai târziu Ido Capesius arăta cum acest titlu sugera, că purtătorul lui era considerat ceva mai mult decât un om muritor. Pe monedele care au fost emise, Octavian purta coroana de lauri a lui Apolo, ceea ce denota, în imaginea împăratului, o anumită relaţie specială între acesta şi zei. În aceeaşi perioadă a apărut cultul „geniului împăratului.” În provincii „geniul împăratului” era o formă comună de întărire a convenţiilor comerciale[11]. Împăratul avea la dispoziţia sa circa 30 de legiuni care erau staţionate în diverse părţi ale imperiului şi, de asemenea, era reprezentat de guvernatori care administrau diverse zone ale acestuia. Unul dintre aceştia a fost Pontius Pilat, guvernator al Iudeei, între 27-36 e.n. Împăratul, care se afla în fruntea unui aparat impresionant, veghea la bunăstarea tuturor.

Lumea romană a constituit un mediu propice răspândirii Creştinismului, deoarece sistemul de administrare Roman a adus imense beneficii locuitorilor lumii mediterane. În afara unor războaie locale, cum a fost războiul din Iudeea între 66-73 e.n., provinciile care se aflau departe de frontiere s-au bucurat de o perioadă de pace aproape neîntreruptă, între 30 î.e.n. şi 193 e.n. şi din nou din 197 e.n., până la moartea lui Alexandru Severus în 235 e.n. Aelius Aristides, un orator public, se adresa lui Antonius Pius în preajma anului 150 e.n., afirmând că războaiele au dispărut şi puteau fi privite ca evenimente legendare ale trecutului. „Un om poate călători dintr-o ţară în alta ca şi cum ar fi ţinutul său natal...” Treizeci de ani mai târziu, Iraenaeus, episcop de Lyon, spunea: „Lumea are pace mulţumită Romanilor. Chiar şi Creştinii pot călători fără frică ori unde vor.” Pacea, uşurinţa comunicărilor şi a comerţului au fost specifice acelei perioade din istoria Romei antice.[12] Limbile şi ideile au urmat comerţul. Un efect al unificării lumii Romane sub Augustus a fost evidenţierea a două limbi comune, latina în Vest şi greaca în Est.

Administraţia provincială a fost, la rândul ei, un factor unificator în interiorul Imperiului Roman. În toate provinciile erau anumite oraşe care posedau drepturi speciale, coloniile, care au fost aşezate iniţial de cetăţeni romani, cum ar fi veteranii. Existau, de asemenea, municipiile, unde cetăţenia era conferită unei comunităţi de nativi. La rândul lor, „civitates”, capitale tribale sau cantonale, puteau aspira să se ridice la cel mai înalt statut şi membrii din aristocraţia locală puteau obţine cetăţenia Romană. Către sfârşitul secolului I, împărat a ajuns un spaniol şi anume Traian, care avea ca cei mai buni generali ai săi un Anatolian şi un Maur.[13] Imperiul devenea destul de eclectic şi aceasta era atmosfera generală în perioada primilor ani ai apariţiei şi dezvoltării Creştinismului.

În ceea ce priveşte religia, aceasta trebuie considerată sub două aspecte, social şi personal. Aspectul social era desemnat să asigure conservarea ordinii sociale existente. Exista o frică a ceea ce urma să se întâmple în cazul căderii Imperiului Roman, teamă împărtăşită chiar şi de Evrei şi de Creştini. Împăratul promova siguranţa supuşilor săi şi acţiona ca intermediar între aceştia şi zei. Se aştepta de la cetăţenii romani ca să respecte şi să servească zeii romani şi să nu practice nici un cult străin. Incidental, ei puteau servi alt cult, cu condiţia ca acesta să nu aducă nici o atingere legilor şi obiceiurilor pe care se baza modul de viaţă roman. Celsus scria în preajma anului 178 e.n., făcând apel la Creştini, să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor pentru a salva imperiul de distrugere şi ca o dovadă de loialitate arătată împăratului. În anul 212 e.n., împăratul Caracala a conferit cetăţenia romană la aproape toţi cetăţenii liberi ai lumii romane. A avut ca obiectiv, aşa cum era precizat în preambulul edictului, ca „<<zeii lumii romane>> să se bucure de sacrificiile din partea mulţimii de noi cetăţeni.” Adorarea comună a unor zei era simbolul şi dovada unui imperiu unit. [14] Aceeaşi concepţie s-a păstrat şi după instituţionalizarea Bisericii creştine, când împăraţii au încercat, prin orice mijloace, să reprime gândirea liberă în probleme de credinţă, cu scopul de a obţine o Religie Creştină uniformă, care să asigure unitatea Imperiului Roman.

În provincii, fiecare oraş care avea o anumită importanţă, avea propriul lui capitoliu, construit după modelul celui roman şi care era dedicat zeilor romani Jupiter, Juno şi Minerva. Creştinii care nu recunoşteau aceste zeităţi, erau consideraţi adevărate provocări pentru autorităţile imperiului. Religia romană era mai mult un cult naţional decât o religie personală.[15] Acest lucru a contribuit, într-o mare măsură, la transformarea Religiei Creştine într-o religie de masă, eludând astfel caracterul individual, strict personal al mântuirii.

De-a lungul întregii istorii a Republicii Romane a existat tendinţa de a lărgi panteonul. Juno şi Mars au fost original zeii triburilor italice şi Cybele au fost introduse cu ocazia războiului punic. Problema era de a şti în care moment un cult străin, cum era considerat, de exemplu, Creştinismul, trebuia considerat periculos pentru ordinea romană. Autorităţile făceau această apreciere de la caz la caz. Dacă zeităţile străine păreau că ameninţă prestigiul zeilor romani, credinţa în acestea urma să fie reprimată. Dacă ritualurile acestea străine dădeau naştere la scandal, aderenţii acestor culte urmau să fie pedepsiţi. În timpul lui Nero, Creştinii care erau consideraţi un cult străin pentru Romani, după cum am menţionat, erau asociaţi cu Iudaismul. Lucrul acesta a fost un factor important în formarea politicii romane în legătură cu Creştinismul, deoarece evreii au constituit o moştenire dificilă, preluată odată cu cucerirea lumii greceşti.[16] Semnificativă pentru perioada primului secol al erei noastre este răspândirea lentă a Creştinismului, în cadrul lumii greco – romane, dar şi tăcerea scriitorilor clasici în legătură cu aceasta. Tacitus, Plinius cel Tânăr şi Suetonius, care au scris toţi între anii 110-120 e.n., au tratat Creştinismul ca pe un nou fenomen, care trebuia explicat cititorilor. În ceea ce îi priveşte pe Evrei, Philo nu menţionează crucificarea atunci când analizează cariera lui Pontius Pilat. Josephus, un alt foarte important istoric Evreu, menţionează pe Isus (Iisus) numai în versiunea slavonă. El îl menţionează pe Ioan Botezătorul şi martiriul lui Iacov în anul 62 e.n. Din acest motiv, principalele surse, pentru cunoaşterea desfăşurării Creştinismului în acea perioadă, sunt Epistolele Apostolului Pavel care au fost scrise între 49 şi 62 e.n., deasemenea evanghelia lui Marcu, Faptele Apostolilor scrise de Luca şi evanghelia lui Matei, scrise într-o perioadă imediat următoare, pană în zona anilor 70 e.n. Iniţial, Creştinii aşteptau revenirea iminentă a lui Isus (Iisus) Cristos, lucru care ar fi făcut ne necesare relatările scrise şi pentru că aceasta întârzia, au început să pună în scris evenimentele legate de persoana lui Isus (Iisus). O altă sursă de informare sunt manuscrisele de la Marea Moartă, scrise de persoane contemporane cu Isus (Iisus) Cristos. Aceste scrieri emană de la o congregaţie aparte faţă de Iudaismul clasic, de la Esenieni, care credeau că sunt aleşii care trebuiau să aştepte venirea Împărăţiei Mesianice. După crucificare, Isus (Iisus) s-a arătat ucenicilor restaurându-le astfel speranţele. Ridicarea la ceruri a lui Cristos a reprezentat o nouă întărire a aşteptărilor acestor ucenici şi, de asemenea, evenimentul Cincizecimii a fost o confirmare în plus a divinităţii lui Cristos.

În Ierusalim, Creştinii s-au stabilit ca o grupare activă printre concetăţenii lor Evrei. Ei au continuat să meargă în fiecare zi la Templu. (Faptele Apostolilor 2: 46) Lucrul acesta este semnificativ, atunci când comparăm ucenicii lui Isus (Iisus) cu Esenienii, care nu doreau să participe de loc la activităţile din Templu. Există totuşi o semnificativă asemănare între organizarea comunităţilor timpurii creştine şi cea a comunităţilor de la Qumran. Conducerea celor două se numea „esah” şi comunitatea propriu zisă se numea „edah.” Cei trei stâlpi ai Bisericii (Galateni 2: 9) şi cei doisprezece discipoli, completaţi după alegerea lui Matia, corespund cu cei trei preoţi şi cei doisprezece oameni sfinţi din componenţa comunităţii Esenienilor. În ambele comunităţi exista regula donării averilor către comunitate.

Acestea au fost primele comunităţi creştine, foarte aproape de ceea ce ar trebui să fie în zilele noastre frăţietăţile creştine, care să îi cuprindă pe Creştinii renăscuţi spirituali fără nici o diferenţă de apartenenţă la vreo instituţie bisericească sau alta. Toţi erau împreună, egali în faţa lui Dumnezeu şi toţi aveau o legătură personală cu El. Cu trecerea timpului, averile care se puneau împreună, erau consumate şi astfel comunităţile erau formate numai din consumatori nu şi din producători. Nevoia de ajutorare a comunităţilor a fost o preocupare pe care a avut-o în vedere constant şi apostolul Pavel.

Prima etapă în organizarea şi structurarea comunităţilor creştine

 înapoi la cuprins!

Apostolii nu erau conducătorii ierarhici ai adunărilor creştine, ci ei reprezentau doar o autoritate morală, ca unii ce erau martori personali ai vieţii şi învăţăturii lui Isus (Iisus) Cristos. O etapă în organizarea comunităţilor creştine a fost numirea unor diaconi, care să vegheze asupra meselor comune. Pe lângă apostoli, aceştia erau primii membri ai unei organizări incipiente. Este de remarcat că, în acea perioadă, apostolii erau aceia care slujeau la mese ceea ce este atât de diferit faţă de atitudinea funcţionarilor bisericeşti din zilele noastre.

În primul rând, înmulţirea ucenicilor a dus la nevoia primei diferenţieri organizatorice în Biserică. Apostolii urmau să se ocupe de rugăciune şi propovăduirea Cuvântului şi diaconii în organizarea nevoilor mai pământene ale ucenicilor. Încă nu se vorbeşte de o organizare ierarhică, nimeni nu era superior celuilalt, dar existau funcţii diferite. Chiar în acea fază incipientă, de existenţă a bisericii, existau tensiuni şi discriminări. Evreii care vorbeau greceşte, se pare că nu erau trataţi egal cu ceilalţi Evrei şi acest lucru a şi declanşat această primă măsură de organizare. Apostolii au evitat ca nemulţumirile, mai mult sau mai puţin justificate, să se răsfrângă asupra reputaţiei lor. Desigur că ei erau oameni nepărtinitori, dar unii dintre cei care împărţeau efectiv ajutoarele, puteau fi precursorii funcţionarilor religioşi creştini din zilele noastre. Este de asemenea de remarcat, că nici măcar nu se punea problema ca cineva să aibă o sarcină în Biserică, dacă nu era plin de Duh Sfânt. Aceasta a fost o condiţie care s-a pus cu ocazia alegerii diaconilor şi păstrarea acestei reguli a făcut ca Biserica timpurie să îşi păstreze pentru o perioadă de timp puritatea spirituală. Creştinii vorbitori de limba greacă au fost până la urmă obligaţi să părăsească Ierusalimul şi aceasta a fost o ocazie de a duce mesajul lui Isus (Iisus) Cristos dincolo de limitele teritoriale, în care acesta a fost prezentat iniţial. După o perioadă scurtă de timp au apărut primii Creştini în Damasc şi Antiohia. Apostolul Petru, în urma unei viziuni divine, a acceptat că vestea bună a mântuirii trebuie să fie dusă şi celorlalte naţiuni. (Faptele Apostolilor 10: 10-17)

Apostolul Iacov este primul lider al Bisericii din Ierusalim

 înapoi la cuprins!

Între anii 41-44 e.n. Hero Agrippa a condus o persecuţie a Creştinilor, dar după această perioadă s-a instaurat calmul. Liderul Bisericii din Ierusalim a fost, până în anul 62 e.n. Iacov, fratele de sânge a lui Isus (Iisus) Cristos. În toată această perioadă, Ierusalimul a fost centrul şi coordonatorul misiunii creştine. În evanghelia lui Toma, ne canonizată, Iacov este anunţat ca succesorul desemnat direct de Isus (Iisus) Cristos, pe când în evanghelia lui Matei, Petru este acest succesor. În modul cel mai probabil, nu este întâmplător că atunci când s-a trecut la canonizarea evangheliilor, au fost alese acelea care întăreau poziţia Romei ca succesoare a învăţăturilor lui Isus (Iisus) Cristos, adică poziţia lui Petru care este considerat a fi primul Papă al Bisericii Romano-catolice. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor scrieri, de exemplu al evangheliei lui Toma, care mergeau pe altă linie. Să nu uităm că procesul de canonizare al Bibliei s-a produs sub atenta supraveghere a împăratului roman Constantin, care avea nevoie de întărirea situaţiei Romei ca centru al Religiei Creştine. Ceea ce vreau să spun este că, odată cu instituţionalizarea Bisericii, s-a produs un proces de selecţie a scrierilor despre Isus (Iisus) Cristos, care a favorizat politica instituţională a acesteia.

 Iacov a păstrat puternice legături cu iudaismul şi în acea perioadă creştinii din Ierusalim plăteau taxa către Templu. (Matei 17: 24) Biserica din Ierusalim se vedea ca o „rămăşiţă”, care avea misiunea să ghideze spiritual poporul Evreu până la eminentul sfârşit al tuturor lucrurilor. Viziunea Apostolului Pavel era diferită, el fiind hotărât să ducă misiunea Creştină cât de departe se putea duce celorlalte naţiuni. La terminarea primei sale călătorii misionare, în 49 e.n., Consiliul Apostolic a fost de acord că trebuie să fie două misiuni, una pentru Evrei, coordonată de Petru şi cealaltă pentru celelalte naţiuni, coordonată de Pavel. Următoarea decadă din istoria Bisericii este dominată de Apostolul Pavel şi colegii săi de apostolat. În primul rând a fost Barnabas, dar au fost şi alţii, cum ar fi Apolo, Epafras, Epafroditus şi Junias. Misiunea lor a fost o uriaşă mişcare de evanghelizare, care fusese doar sperată de Farisei sau de Ioan Botezătorul.[17] Mari dificultăţi au stat între apostoli şi îndeplinirea planurilor lor. Reacţiile la misiunea lor au fost câteodată ostile, aşa cum se poate vedea în Faptele Apostolilor. 17: 18, sau considerate chiar periculoase, aşa cum a fost cazul cu situaţia relatată de Faptele Apostolilor 16: 21. Iniţial, activitatea lui Pavel a fost îndreptată, în practică, către Evreii grecizaţi şi către persoane care au avut anumite contacte cu Iudaismul. Sinagogile au reprezentat peste tot punctul de plecare al misiunii lui Pavel. Această afirmaţie este întărită, dacă se observă oamenii pe care Faptele Apostolilor îi remarcă ca fiind cei la care s-a adresat Pavel. De exemplu, Aquila şi Crispus, Evrei proeminenţi din Corint.[18] În acelaşi timp, adevărata bătălie a lui Pavel a fost cu Evreii ne creştinaţi. Necazurile apostolului la Tesalonic, Filipi, Beroea şi Corint s-au produs din cauza urii Evreilor. Ei încercau să convingă autorităţile romane, de faptul că Pavel reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi vedeau, în acesta, îndeplinirea unei misiuni profetice, dată de Dumnezeu, pe care ei înşişi nu au putut să o îndeplinească.

Pericolele care au ameninţat Biserica pană în anul 64 e.n. proveneau numai din partea Evreilor. În generaţia care a urmat, de la crucificare, autorităţile Romane nu au arătat ostilitate către noua grupare Creştină. Pentru Romani, amestecul în ceea ce părea a fi neînţelegerile dintre două grupe rivale Iudaice, nu prezenta nici un avantaj. Pavel era un cetăţean Roman şi autorităţile cu care a venit în contact, au încercat să îl ajute atât cât au putut. Impresia pe care a produs-o asupra acestor reprezentanţi ai autorităţii romane a fost una favorabilă. Aşa s-a întâmplat atunci când s-a aflat în prezenţa lui Sergius Paulus, Proconsul în Cypru în 46 e.n., Galio în Corint, sau în cazul procuratorilor Felix şi Porcius Festus, care au contestat acuzaţiile duşmanilor lui Pavel, care susţineau că acesta este vinovat de fapte, care ar trebui pedepsite cu moartea. Odată ajuns la Roma, Pavel a avut libertatea să predice vestea bună a evangheliei, lucrul pe care l-a făcut cu succes şi nimeni nu l-a împiedicat să facă aceasta. În timp ce în Palestina, în această perioadă, relaţiile dintre Romani şi Evrei se înrăutăţeau, Creştinii nu au fost afectaţi.

Cum a fost fondată comunitatea creştină din Roma nu se ştie în mod precis. În ziua Cincizecimii se aflau în Ierusalim prozeliţi şi din Roma. (Faptele Apostolilor 2: 10) Este foarte probabil că aceştia au dus mesajul creştin odată cu reîntoarcerea lor în Roma. În anul 57 e.n., Pavel putea scrie despre credinţa comunităţii din Roma, că aceasta era cunoscută în toată lumea. (Romani 1: 8) Pavel a ajuns în Roma în anul 60 e.n. şi între acest an şi anul 64 e.n. progresul realizat de această comunitate s-a datorat, în bună măsură, muncii lui. În data de 19 iulie 64 e.n., un vast incendiu a devastat două cartiere întregi din Roma, cauzând multe pierderi de vieţi omeneşti şi lăsând mulţi locuitori fără adăpost. Iniţial, suspiciunea a fost îndreptată chiar către Nero, despre care se credea că a dorit să cureţe oraşul de o zonă aglomerată şi nu tocmai aspectuoasă, pentru a putea să înalţe alte construcţii şi să îşi extindă propriul lui palat. După propria relatare a lui Tacitus, lucrurile au decurs astfel:

„În consecinţă, pentru a scăpa de aceste suspiciuni, Nero a legat vinovăţia şi a aplicat cele mai perfecţionate torturi asupra unei clase urâtă pentru faptele sale dezgustătoare, numiţi Creştini de către populaţie. Cristos, de unde vine originea numelui, a suferit pedeapsa maximă în timpul regimului lui Tiberius, de mâna unuia dintre procuratorii noştri, Pontius Pilatus şi o superstiţie dăunătoare, până acum controlată, a ieşit la iveală nu numai în Iudea, prima sursă a răului, dar şi în capitală, unde toate lucrurile şocante şi ruşinoase din fiecare parte a lumii se întâlnesc şi devin populare. În acord cu aceasta, au fost arestaţi toţi cei care au mărturisit; apoi după informaţiile date de aceştia, o mare mulţime a fost condamnată, nu atât pentru crima de incendiere, cât pentru ura faţă de rasa umană. Batjocuri de toate felurile s-au adăugat morţii lor. Acoperiţi cu piei de animale sălbatice, ei au fost sfâşiaţi de câini şi au pierit, sau au fost crucificaţi, sau au fost arşi. Aceasta a servit la a lumina noaptea, atunci când lumina zilei s-a stins. Nero şi-a pus la dispoziţie grădinile proprii pentru spectacol şi a organizat un spectacol la circ şi în acest timp el s-a amestecat cu poporul, conducând un car de luptă. Cu toate acestea, chiar şi pentru criminalii care merită pedeapsa extremă şi exemplară, se trezeşte un sentiment de compasiune; pentru că nu a fost aşa cum a părut, pentru binele public, ci să mulţumească cruzimea umană, de acea au fost distruşi.”

Există şi părerea că Nero a fost în măsură să transfere suspiciunea către Evrei, care, la rândul lor, au arătat către Creştini. În acea perioadă, Evreii nu erau populari şi erau suspectaţi de intenţii de incendiere. Cu trei ani mai târziu, Antiohia a fost scena unui progrom cauzat de o falsă acuzaţie de incendiere, provocată de Evrei. Mulţi au refuzat să accepte un test bazat pe sacrificiu şi au pierit cu acea ocazie. Cel mai timpuriu comentator al persecuţiei a fost scriitorul documentului 1 Clement care, în aproximativ anul 100, considera că Evreii erau vinovaţi. El a scris din Roma către Biserica din Corint, reproşând comunităţii că a permis ca prezbiterii care au fost aleşi în mod corect, să fie îndepărtaţi de tineri nemulţumiţi. La începutul scrisorii sale el arată cum invidia, gelozia şi conflictele fratricide au fost caracteristice pentru vechiul Israel şi apoi scrie următoarele:

„Prin gelozie şi invidie, cei mai importanţi stâlpi (ai Bisericii) au fost persecutaţi şi trimişi la moarte. Să avem în faţa ochilor drepţii apostoli: Petru, care prin gelozie nedreaptă a îndurat nu una sau două dar mai multe suferinţe şi în felul acesta, aducând mărturie, a ocupat locul său de glorie. Prin gelozie şi conflict, Pavel a desfăşurat premiul răbdării; de şapte ori legat, condus în exil, bătut cu pietre, apărând ca un herald în amândouă Est şi Vest, el a cucerit o faimă nobilă pentru credinţa sa; el a învăţat dreptatea pe toată lumea şi după ce a atins limita de vest, a devenit martor în faţa conducătorilor. După acea a plecat din lume şi s-a dus către locul sfânt, arătând cel mai bun exemplu de răbdare.”

În acest text se vorbeşte clar de competiţia şi rivalităţile dintre „oamenii credinţei”, care ne arată că acestea au existat încă din prima fază de formare a Bisericii Creştine şi că ele nu i-au ocolit nici pe apostolii Petru şi Pavel. Creştinii, după cum ne arată textul citat înaintea acestuia şi care aparţine istoricului Tacitus, erau acuzaţi, nu pentru că aderau la credinţa creştină, ci pentru o posibilă incendiere. Datorită viziunii apocaliptice care prevedea un sfârşit al lumii, Creştinii erau acuzaţi, de asemenea, de „ură împotriva rasei umane.” În Tesaloniceni sau în Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte de un sfârşit al lumii de care numai Creştinii pot scăpa şi această învăţătură, din motive evidente, nu putea să placă cetăţenilor romani, care nu erau Creştini. Pedeapsa nedreaptă aplicată Creştinilor de către împăratul Nero avea rolul să trezească sentimente de teroare în cei vinovaţi dar şi să liniştească zeii ultragiaţi ai Romei. O generaţie mai târziu, comunitatea creştină din Roma a fost restabilită şi a devenit influentă şi Creştinii urmau să se bucure de încă 130 de ani de linişte. Persecuţia lui Nero a fost un eveniment dramatic, dar singular şi nu începutul unei campanii sistematice de persecuţie a Creştinilor.[19] În prima generaţie după crucificare, Creştinii trăiau într-o situaţie oarecum provizorie, în sensul că ei aşteptau reîntoarcerea lui Isus (Iisus) Cristos în timpul generaţiei lor. Dar oricât de provizorie, o anumită formă de organizare şi mijloacele necesare de a se pregăti pentru evenimentele care urmau să vină, se presupun.[20]

Posibile rădăcini pentru apariţia autoritarismului în Biserică

înapoi la cuprins!

Stabilirea Bisericii Creştine începe cu Domnul Isus (Iisus) Cristos. Problema care se pune este dacă Isus (Iisus) Cristos a intenţionat să stabilească o organizaţie ierarhică, încă de la început, care să aibă în fruntea ei pe apostoli şi deasupra tuturor apostolilor pe apostolul Petru. Personal, consider că Isus (Iisus) a dorit să creeze o comunitate, care să fie capabilă să reflecte calitatea de Creştini a membrilor ei şi nicidecum o organizaţie, care să semene cu cele deja existente. Mare şi mic sus şi jos aveau alte înţelesuri decât cele obişnuite, pentru Isus (Iisus), atunci când se referea la comunitatea din jurul său. El a spus că cel care doreşte să fie cel mai mare, trebuie să fie servitorul celor mai mulţi. Măsura mărimii şi importanţei poziţiei unui Creştin era dată de numărul mai mic sau mai mare de oameni la care era chemat să se facă util. Anvergura poziţiei nu era dată de numărul mare de personal, care să servească o anumită persoană, principiu care se aplică în lumea noastră, ci chiar de reversul acestui principiu. Isus (Iisus) Cristos nu a stabilit o ierarhie pentru Biserica Sa ci o unitate deplină între membrii ei. Pe plan vertical, dependenţa exclusivă de Dumnezeu, pe plan orizontal toţi membrii Bisericii absolut egali între ei, fiecare având misiunea lui. Ucenicii lui Isus (Iisus), ca şi comunitate, trebuiau să fie recunoscuţi după dragostea pe care o aveau unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35)

Isus (Iisus) Cristos a făcut imposibilă existenţa oricărei ierarhii pentru că dragostea spirituală nu cunoaşte superior şi inferior. Apostolul Pavel este un fel de “ordonator” al Bisericii, adică un fel de strateg care trasează direcţii de organizare în structura acesteia. Limbajul folosit de Pavel a încercat să explice învăţătura lui Isus (Iisus) şi de aceea apostolul s-a străduit să găsească termenii potriviţi pentru a se adresa celor care urmau să primească mesajul. După toate probabilităţile, Pavel a avut nevoie să îşi întărească propria autoritate, ca să dea greutate mesajului pe care l-a transmis, deoarece autoritatea sa era mereu pusă în discuţie. Unii Creştini îl preferau pe Apolo, ca şi ghid spiritual, sau poate şi pe alţi misionari. (1 Corinteni 1: 11-12;); (2 Corinteni 2: 9; 17; 3: 1; 12: 1-21, 13: 1-10) Pavel nu a fost apreciat, în aceeaşi perioadă, cu aceeaşi unanimitate cu care este considerat acum, ca fiind alături de Isus (Iisus) Cristos cea mai importantă persoană care a contribuit la edificarea Creştinismului. Aceasta, deoarece, în lipsa mijloacelor perfecţionate de astăzi, scrierile sale nu erau răspândite în toată lumea, cum s-a întâmplat după ce Biblia scrisă a fost realizată şi ulterior canonizată. Mai mult, după ce Biblia a fost şi tipărită, Pavel a devenit unul dintre cei mai citiţi scriitori din lume. Autoritatea lui Pavel a fost de multe ori contestată în timpul vieţii sale şi de aceea el a fost obligat să lupte cu detractorii săi şi chiar să facă exerciţii de autoritate în raporturile sale cu adunările creştine, pe care le-a deschis.

O bună parte din autoritarismul Bisericilor instituţionale se datorează limbajului folosit de apostolul Pavel, prin care acesta, a încercat să îşi consolideze propria sa autoritate în faţa comunităţilor creştine pe care le-a creat. Acesta reprezintă numai “carapacea” în care este învelit Creştinismul şi care, la fel ca o scoică, nu foarte aspectuoasă la înfăţişare, ascunde perla din mijlocul ei. Mulţi credincioşi lumeşti nu reuşesc să deschidă scoica şi să ajungă la perlă, adică la esenţa Creştinismului şi se împiedică de forme şi organizări. Dumnezeu este Acela “... care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.” [(2 Corinteni 3: 6); ref. 106 în Biblia Ortodoxă]

înapoi la cuprins! 

Nu există ierarhie ci egalitate în trupul lui Cristos

înapoi la cuprins!

Pavel pune în capul listei, între membrii Bisericii, mai întâi pe apostoli apoi pe proroci, pe învăţători etc. Este apostolul mai mare decât prorocul şi în ce sens? Personal, nu cred că Pavel a dorit să instituie o ierarhie de tipul celei administrative în care unii să fie capul şi alţii coada. Mulţi însă interpretează scrierile lui în acest sens. Pe ce se bazează părerea mea? În primul rând, pentru că în fruntea Bisericii se află chiar Isus (Iisus) Cristos şi deci nu mai este necesar alt conducător. Cristos este în fruntea Bisericii pentru că El este slujitorul celor mai mulţi, adică fără El nici unul dintre noi nu ar putea să fie mântuit. În al doilea rând, pentru că vorbind despre Biserică, Pavel vorbeşte despre un trup în care mădularele nu pot fi unele mai importante decât celelalte, deoarece fiecare sunt la fel de necesare pentru funcţionarea trupului. Dacă este să ducem mai departe analogia propusă de apostolul Pavel, trebuie să observăm că fiecare organ în parte, din structura trupului biologic, este legat direct de cap. Nici un mădular al trupului nu poate fi legat de celelalte membre sau organe dacă nu este dirijat de cap. Capul trupului este Isus (Iisus) Cristos şi de aceea apostolii, prorocii şi învăţătorii nu pot fi consideraţi pe poziţii ierarhice de superioritate unii faţă de ceilalţi. Ce valoare ar avea apostolii fără cei care să primească apostolatul lor? Ce valoare ar avea prorocul, adică misiunea de proroc, fără cei cărora li se proroceşte? Ce ar putea realiza învăţătorii fără cei care trebuiesc să fie învăţaţi? Cum ar putea funcţiona o adunare creştină dacă ar fi formată numai din pastori dar nu şi din credincioşi care sunt păstoriţi?

Prin faptul că Apostolul Pavel i-a menţionat mai întâi pe apostoli, aceasta nu înseamnă că ei sunt conducătorii, ci prin aceasta se înţelege că ei sunt deschizătorii de drumuri, adică întemeietorii de noi adunări creştine. După aceasta vin prorocii care transmit direct mesajele lui Dumnezeu, dar cred că este extrem de discutabil din punctul de vedere al importanţei, cine trebuie cu adevărat să fie considerat că este mai întâi, prorocii sau apostolii. Cu alte cuvinte, nu este mai întâi vocea lui Dumnezeu cea care ghidează pe apostoli şi nu se face această voce auzită prin proroci? Acest „mai întâi” a fost preluat de Pavel din propria lui experienţă personală, adică aceea a unei persoane care era în acelaşi timp şi apostol şi proroc. El vedea misiunea lui de apostol ca fiind de primă importanţă şi de aceea a creat această scară, dar se impune să fie precizat că nu se face referire la o ierarhie spirituală sau administrativă. Nu există mai întâi şi mai pe urmă, în trupul spiritual al lui Isus (Iisus) Cristos, acestea sunt capcane ale limbajului folosit de Pavel, la care trebuie să fim atenţi. Acolo unde există o unitate desăvârşită, nu există nici un fel de ierarhie.

Între noi şi Dumnezeu nu există bariere materiale, adică impuse de trupul nostru omenesc, aşa cum există între oameni. Spiritul este Unul şi atunci când intrăm în lumea spirituală intrăm în Dumnezeu. Devenim una cu Dumnezeu în Spirit, acelaşi Spirit, o unitate fără bariere. Între noi şi Dumnezeu nu va exista veşnic o „frontieră,” generată de finitudinea noastră, întrucât suntem chemaţi la eternitate, adică la veşnicia lui Dumnezeu, în care nu ne mai deosebeşte nimic de El. Se pune, în mod greşit, prea mult accent pe înţelegerea lui Dumnezeu, prin prisma lumii acesteia. Spiritele sau sufletele noastre sunt libere atunci când suntem scăpăţi de determinările şi limitările trupului nostru pămăntesc, care ne forţează sau încearcă să ne deturneze cu pasiunile sale. Greşim când ne lăsăm copleşiţi de ele. În Împărăţia Cerurilor suntem liberi pentru că scăpăm de aceste determinări, în totalitate. A fi Creştin înseamnă a trăi, încă de aici, pe pămănt, în Spirit şi nu doar a cerşii ajutor de la moaştele altor sfinţi care au trăit în spirit, adică a cere ajutorul tot pentru a trăi în carne, ceea ce nu duce la nimic.

Supunerea faţă de Dumnezeu nu înseamnă subordonarea faţă de voinţa arbitrară şi capricioasă a unui stăpăn absolut ci înseamnă acceptarea liberă şi conştientă a unui set de valori, care să definească relaţiile dintre oameni, valori cum ar fi: dreptatea, dragostea spirituală, onestitatea, pe care Dumnezeu le personifică cel mai bine. Încrederea în Dumnezeu se bazează pe încrederea în aceste valori, fără de care nu ar putea exista nici o încredere. Din acest motiv sunt subliniate atât de mult aceste caracteristici ale lui Dumnezeu. Isus (Iisus) este Calea, nu este un stăpân. Un stăpăn nu este o cale, ci un scop în sine, nu este drumul ci chiar ţinta drumului. Isus (Iisus) este Calea, Adevărul şi Viaţa dar ţinta este perfecţionarea noastră, pentru a ajunge la acelaşi nivel cu El. Noi înşine suntem ţinta mântuirii, scopul ei, nu devenim obiecte de lux, sau de colecţie pentru Dumnezeu, devenim dumnezei, fii şi, adaug eu, fiicele Celui Prea Înalt. (Psalmul 82: 6; Ioan 10: 34) De remarcat este faptul că devenim dumnezei, împreună şi prin Dumnezeul unic al universului şi nu fără El. De ce nu se poate fără El? Pentru că El face parte din univers sau universuri şi pur şi simplu nu putem face abstracţie de El. Este ca şi cum am face abstracţie de soare, atunci când ne facem proiecte de viitor. A face abstracţie de El înseamnă a îl nesocoti, cu toate că ne-a anunţat că El există şi dacă ne depărtăm, de exemplu, de soare pierdăm lumina şi căldura lui. Dacă umanitatea îşi face calcule de viitor fără Dumnezeu, acestea nu au cum să reuşească întrucât Dumnezeu este Spiritul întregului cosmos şi dacă ieşim din raţionalitatea universală ne punem în pericol pe noi şi, la un anumit nivel, putem pune în pericol existenţa întregii realităţi, aşa cum este ea configurată. Ca să luăm un exemplu, să ne imaginăm că o civilizaţie inteligentă, existentă în univers descoperă anumite energii sau forţe care pot fi folosite constructiv sau distructiv, aşa cum este, de exemplu, forţa nucleară, dar nult mai puternice decât se cunosc în momentul de faţă. Prin experienţele pe care le face această civilizaţie poate pune în pericol existenţa altor civilizaţii care există, ne cunoscute, în acelaşi univers. Acţiunile părţii au consecinţe asupra întregului. Nu putem face abstracţie de Dumnezeu deoarece El este Întregul, iar noi nu suntem decât o parte. Raportul nostru cu Dumnezeu nu este unul aleatoriu ci este unul necesar deoarece facem parte din acelaşi context universal, mai mult suntem înrudiţi printr-un proces de creaţie, în care Întregul veghează la apariţia şi dezvoltarea fiecăreia din părţile Sale. Să înţelegem bine, chiar dacă noi nu credem în Dumnezeu aceasta nu înseamnă că El nu există sau că noi nu existăm pentru El. Înseamnă doar să trăim cu iluzia că suntem singuri în universul material, raţional sau spiritual şi în realitate nu este de loc aşa. De unde putem ştii? Prin credinţă putem intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi îl putem cunoaşte pe Cristos.      

Eroarea în înţelegerea Bisericii Creştine  porneşte de la modul cum se răspunde la întrebarea: „Cine sunt urmaşii apostolilor?” Întrebarea aceasta în sine ar putea constitui subiectul unei lucrări separate, dar mă voi mulţumi aici să fac numai câteva precizări suplimentare faţă de ceea ce am spus deja. Sunt urmaşi ai apostolilor numai Papii, Patriarhii, Episcopii, Mitropoliţii şi preoţii sau au această calitate toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu? Apostolii nu au reprezentat o categorie privilegiată a Bisericii Creştine, ci au fost primii ucenici ai lui Cristos. Isus (Iisus) a spus că cine va crede, va vedea lucruri şi mai mari decât cele ce s-au săvârşit în timpul apostolilor. Nu este nimeni mai mic sau mai mare în ochii lui Dumnezeu şi toţi trebuie să fie una. Înlocuirea principiului unităţii cu principiul ierarhiei a dus la decăderea spirituală a instituţiilor bisericeşti. Creştinii nu mai sunt una, aşa cum a dorit Isus (Iisus) Cristos pentru ei, ci sunt stratificaţi pe diverse nivele de organizare, ierarhizarea în sine fiind aceea care împiedică unitatea. Atunci când Isus (Iisus) a subliniat nevoia de unitate între Creştini, El a dorit să evite tocmai acest fenomen al transformării Bisericii Sale într-o altă instituţie asemănătoare cu celelalte instituţii din societate. Unitatea spirituală a existat şi continuă să existe şi va exista până la revenirea Lui, dar această unitate, mai puţin vizibilă, este ascunsă de o evidentă şi extrem de vizibilă ierarhizare.

Stratificarea dintre Creştini şi împărţirea lor în două categorii diferite, acelea de conducători spirituali şi de conduşi spiritual, este total opusă unităţii trupului lui Cristos. Capul Bisericii, aşa cum am precizat anterior, nu este format din conducătorii instituţiilor Bisericeşti. Nu există alt for de conducere, alt Cap al Bisericii decât Isus (Iisus) Cristos personal. Nici Papii, nici Patriarhii, nici Episcopii, nici Mitropoliţii, nici preoţii, nici pastorii, nici reverenzii, nici prezbiterii şi nici preşedinţii cultelor creştine nu sunt Capul Bisericii, ei sunt doar conducătorii instituţiilor bisericeşti. Toţi Creştinii spirituali împreună formează trupul şi nu este nici unul dintre aceştia Capul. Mai mult decât atât, nimeni nu este reprezentantul pe pământ a lui Dumnezeu, nimeni în afară de Duhul Sfânt. Toţi Creştinii regeneraţi spiritual, împreună şi fiecare dintre ei în parte, sunt reprezentanţii lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură, nu sunt însă înlocuitorii lui Isus (Iisus) Cristos pe pământ. Între trimis, adică apostol şi reprezentant, pe de o parte şi înlocuitor, pe de altă parte, există o mare diferenţă. Dicţionarul ne poate explica diferenţa, dar alunecarea între cele două tipuri de posibilităţi este aşa de subtilă, încât aceasta se face pe neobservate, dar efectele ei se simt. Motivul pentru care conducătorii instituţiilor bisericeşti nu stimulează şi ocolesc dezbaterea legată de necesitatea conexiunii fiecărui credincios de Capul său spiritual, este acela că ei nu doresc să îşi piardă privilegiile de conducători.

Toate aceste precizări sunt necesare pentru a putea înţelege viziunea Bisericii timpurii. În mod treptat s-a folosit principiul unei aşa zise întâietăţi apostolice asupra celorlalţi credincioşi şi pe cea a apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli, pentru a crea o organizaţie ierarhică, în care urmaşii apostolului Petru urmau să conducă întreaga Creştinătate. Astfel de instituţii s-au numit apostolice, uitând că iniţial apostolii au fost aceia care serveau la mese. Atributele apostolilor au fost considerate ca fiind transferate numai asupra episcopilor şi cardinalilor. Numai că în realitate, aceste atribute s-au transferat asupra tuturor Creştinilor renăscuţi spiritual, întrucât harul lui Isus (Iisus) Cristos nu s-a limitat numai la apostoli, ci a fost dat tuturor urmaşilor Lui. Isus (Iisus) Cristos nu a făcut nici o deosebire de autoritate între Creştini. Toţi cei care cred în mod sincer, beneficiază de darurile şi roadele Duhului Sfânt. De altfel, urmaşii apostolilor sunt toţi cei prin care se desfăşoară puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi nu doar membrii privilegiaţi ai unei instituţii bisericeşti sau a alteia. Orice Creştin renăscut spiritual este un urmaş al apostolilor şi mai mult, un urmaş a lui Isus (Iisus) Cristos, deoarece orice Creştin regenerat spiritual este un trimis a lui Isus (Iisus) Cristos pe pământ, deci un apostol şi poartă mesajul Lui către omenire.

Alte aspecte istorice legate de Biserica Creştină, aflată la începuturile ei

înapoi la cuprins!

Şcoala de istorici care i-a urmat pe Harnack şi Lietzmann au considerat că Biserica şi-a dezvoltat în mod gradual organizarea până aproximativ în anul 90 e.n. Ei au apreciat că structura Bisericii, în perioada de început, a corespuns, în aspectele sale exterioare cu cele din sinagogile din lumea Greacă. Sursele principale care ne dezvăluie modul în care era organizată Biserica, la începuturile ei, sunt I Clement, scrisorile lui Ignatius şi Didache. În ceea ce îl priveşte pe Ignatius, din scrierile lui rezultă că structura de organizare a Bisericii era constituită din episcop, preot şi diacon şi desigur, pe de altă parte, era marea masă de credincioşi. Puterea absolută o deţinea episcopul.[21]

 O astfel de organizare producea, prin însăşi natura ei, o diferenţiere între Creştinii de rând şi conducători. Cu toate că Isus (Iisus) Cristos îi consideră pe toţi Creştinii egali în faţa lui Dumnezeu, în Biserică unii au început să se transforme treptat într-o categorie conducătoare şi privilegiată. Probabil, că la început, diferenţierea nu era fundamentată pe autoritate ierarhică ci pe funcţionalitate. Era nevoie de o anumită ordine. Cineva trebuia să răspundă de această ordine, la fel ca şi în societatea laică. Numai că treptat, la fel ca şi în societatea laică, cei care organizau, au început să se diferenţieze de masele de conduşi şi să structureze organizaţiile respective, ţinând cont şi de interesele dictate de propria lor poziţie. Dezinteresul iniţial s-a transformat în calcul lucid şi rece şi această transformare a fost definită de Isus (Iisus) Cristos ca fiind „părăsirea dragostei dintâi.” (Apocalipsa lui Ioan 2: 4) Această structură de putere nu avea nimic şi nu are nimic în comun cu relaţiile din interiorul adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Aceste relaţii sunt bazate exclusiv pe dragostea creştină şi pe recunoaşterea exclusivă a autorităţii lui Dumnezeu, bazată pe dragoste şi pe sacrificiu de sine. Conştiinţele omeneşti se pot reflecta deplin doar în măreţia şi complexitatea miracolului divin, pentru că propria lor luciditate şi chemare către raţionalitate este un miracol.

În momentul în care conducerea Bisericii a început să stabilească normativele credinţei pentru ceilalţi credincioşi, limitele de funcţionare ale libertăţii de conştiinţă şi conţinutul obligatoriu al profesiunii de credinţă, în acel moment a început să îşi depăşească atribuţiile pentru care a fost constituită. Nu mai era vorba doar de asigurarea unei anumite ordini fizice, necesare în orice colectivitate umană, ci de încercarea de a ordona conştiinţele. Controlul şi cenzura asupra conştiinţelor umane s-a asigurat prin monopolul asupra sacramentelor sau ritualurilor. În Biserica instituţională Ortodoxă acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtaşania, Pocăinţa, Hirotonia, Nunta si Maslul. În Biserica instituţională Romano-catolică avem: Botezul, Confirmarea, Eucharistul, Penitenţa, Ungerea bolnavilor, Sfintele Ordine si Căsătoria. Pentru Neoprotestanţi tainele nu mai există, dar actele de cult pot fi săvârşite numai de funcţionari bisericeşti autorizaţi. Nici una dintre variante nu corespunde Bibliei, deoarece monopolul pe care Bisericile instituţionale îl au asupra actelor de cult este unul arbitrar.

În Biblie se precizează că toţi Creştinii renăscuţi spiritual sunt o preoţie sfântă, deci oricare dintre ei ar putea administra aceste sacramente, deoarece fiecare în parte este un preot. Dacă numai preoţii oficiali, ai Bisericilor instituţionale, sunt preoţi ai lui Dumnezeu, după N.T., înseamnă că toţi ceilalţi credincioşi sunt pierduţi, deoarece aceasta ar însemna că ei nu sunt, aşa cum se exprimă apostolul Petru, „o preoţie împărătească.”

Nicăieri, pe întreg parcursul Bibliei, nu găsim precizate, anumite competenţe speciale privitoare la administrarea Botezului în apă, sau la Împărtăşanie sau Cină, sau la alte sacramente sau ritualuri cultice. Diaconii erau nişte slujitori care serveau la mese, în rest cine trebuia să administreze botezul în apă sau Împărtăşania, Biblia nu precizează. Din momentul când acestea au fost considerate „taine” administrarea lor a trecut în sarcina celor care cunoşteau aceste „taine,” adică episcopii şi preoţii, cunoscători de „taine.” În realitate, acestea nu erau „taine,” sau mistere, ci simboluri introduse de Ioan Botezătorul pentru botezul în apă şi de Isus (Iisus) pentru Cină sau Împărtăşanie. Apostolul Pavel, cu toate că era apostol, nu a botezat, cu una sau două excepţii, pe credincioşi, prin urmare el nu considera îndeplinirea actelor de cult ca fiind atributul principal sau exclusiv al apostolilor. De ce atunci, în anumite instituţii bisericeşti, numai aşa zişii urmaşi ai apostolilor, adică episcopii sau preoţii, sunt consideraţi că sunt singurii calificaţi pentru administrarea sacramentelor? Este vorba de o strategie instituţionala bisericească. Administrarea acestor acte de cult aduce venituri Bisericilor instituţionale şi îi menţine pe enoriaşi la dispoziţia lor. În loc să le spună credincioşilor că fiecare din ei este un preot, sau trebuie să ajungă să fie, prin naşterea din nou, în conformitate cu Biblia, corporaţiile bisericeşti preferă să îi ţină legaţi pe credincioşi de propriile lor interese. (1 Petru 2: 5-9; Apocalipsa lui Ioan 1: 6) Se consideră, în mod premeditat şi în mod greşit, de către reprezentanţii instituţiilor religioase creştine, că singura autoritate valabilă pentru a săvârşi ritualurile cultice este o anumită categorie de funcţionari bisericeşti, care au aceste atribute, moştenite de la apostoli. De fapt, apostolii s-au abţinut la un moment dat de la săvârşirea oricăror acte de cult, reţinând pentru ei numai stăruinţa necurmată în rugăciune şi propovăduirea Cuvântului. (Faptele Apostolilor 6: 4)

Revenind la istorie, trebuie precizat că Didache, unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, îi tratează pe episcopi la un nivel mai scăzut decât pe profet sau pe învăţător. I Clement, un alt document cu mare vechime, subliniază importanţa episcopului pentru Biserica primară, dar nu precizează dacă era nevoie doar de un singur episcop sau de un colegiu de episcopi pentru fiecare „scaun episcopal.”

Începând de la Cincizecime fiecare Creştin s-a simţit pe sine martorul adevărurilor conţinute în mesajul lui Isus (Iisus) Cristos. Primirea Duhului Sfânt făcea ca fiecare Creştin, aflat în această situaţie, să fie în Cristos. Duhul Sfânt era conducătorul fiecărui Creştin în parte şi acest lucru făcea deosebirea faţă de Evreii ne creştinaţi sau faţă de celelalte neamuri. Prezenţa Duhului Sfânt era modul în care Creştinii îşi exprimau calitatea de membru al comunităţii creştine în primul secol după Cristos şi aceasta independent de orice funcţie pe care o deţineau sau nu.

Există o deosebire a felului în care s-a dezvoltat tradiţia şi dezvoltarea Bisericii în Ierusalim şi în Diaspora. Ca şi organizare a Bisericii, se regăseşte, încă de foarte devreme, un Sanhedrin Creştin, ca un fel de continuare, în formă, a modelului religios iudaic. Acest for de conducere era prezidat de Iacob, fratele de sânge a lui Isus (Iisus) Cristos. El era însoţit de cei doisprezece apostoli, o trimitere simbolică, la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil exista şi un consiliu restrâns, care consta în Iacob, Petru şi Ioan fiul lui Zebedei. Iacob, aşa cum s-a arătat, avea puteri monarhice asupra comunităţii creştine. Aici avem unul dintre punctele de plecare ale tradiţiei privitoare atât la episcopia de tip monarhic, cât şi cu privire la succesiunea apostolică. Iacov era considerat ca un fel de Mare Preot, un fel de echivalent cu funcţia similară din religia iudaică, cu toate că, în fapt, singurul Mare Preot în Creştinism este Isus (Iisus) Cristos. Tocmai această asemănare, această continuitate în formă între tradiţia iudaică şi cea a Creştinismului din Ierusalim a fost un lucru care a stimulat organizarea Bisericii într-o structură, care a devenit cu timpul un convertor al unităţii Bisericii, într-o ierarhie bazată pe autoritate şi monopol spiritual. Numai că aceasta nu a fost forma prescrisă de Isus (Iisus) Cristos, care, deşi se vedea pe sine un împlinitor al legii iudaice, a profetizat distrugerea Templului. De altfel, după ce Templu a fost distrus de către Romani, în anul 70 e.n., acest tip de Creştinism marcat de forme ale tradiţiei iudaice îşi va pierde aproape complet influenţa. În Ierusalimul dinainte de anul 70 e.n., Marele Preot, în tradiţia evreiască, era considerat profet şi preot, păzitorul atotputernic al legământului, pe care trebuia să îl predea fără pată succesorului său. Păzitorul noului legământ este însă Isus (Iisus) Cristos şi Creştinii sunt justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin jertfa Lui pe cruce. El este Marele Preot, care se aduce pe sine însuşi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor umanităţii.

În Diaspora, organizarea primelor comunităţi Creştine era mult mai liberă. În anul 45 e.n., găsim în Antioch împreună cu apostolii, profeţii şi învăţătorii. Acestea sunt cele mai vechi funcţii distincte din Biserică şi ele au rămas cele mai importante, până la sfârşitul secolului, după cum ne arată Didache în capitolele 11-13. De remarcat este faptul că atunci când apostolul Pavel a vorbit despre configuraţia Bisericii, el nu a spus nimic despre persoane, care sunt în Biserică şi care nu îndeplinesc nici o funcţie. Nici un organ în trupul uman nu este lipsit de funcţie şi nu există nimic care să fie pur decorativ sau figurativ. Creştinul de rând nu trebuie să fie Creştin de rând pentru că aşa ceva nu există, fiecare Creştin este un unicat şi are o misiune de îndeplinit.

Organizarea, în general, este necesară în societatea umană, dar Biserica constituie o realitate aparte, care nu se supune şi nu se expune regulilor obişnuite. Biserica este cu totul altceva, este o realitate spirituală, care este organizată de Dumnezeu după principii spirituale, altele decât principiile de organizare socio-umană. Acolo unde există un grup de oameni, în mod automat va apărea şi un anumit tip de organizare administrativă. Nu este nimic rău în acest fenomen, atâta vreme cât înţelegem că, din punctul de vedere al Creştinismului, această structură administrativă nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci doar o schelă care ajută la construirea clădirii propriu zise. De îndată ce clădirea va fi terminată schela va fi dată la o parte şi construcţia respectivă îşi va arăta adevărata grandoare. Pericolul care planează şi care s-a dovedit real, este acela că în timpul construcţiei, în prezent ne aflăm într-o asemenea etapă, nu se vede clădirea propriu zisă ci doar sistemul de schele. Credincioşii sunt induşi în eroare atunci când li se spune că ceea ce văd este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Opusul ordinii impuse este haosul şi amândouă sunt la fel de nocive. Prin acest studiu nu intenţionez, desigur, să propun înlocuirea ordinii impuse cu haosul, deoarece nu aş face decât să propun înlocuirea unui rău cu alt rău. Doresc doar să demarchez o linie netă de despărţire între ceea ce reprezintă şi ceea ce nu reprezintă adevărată Biserică a lui Dumnezeu. Structurile organizatorice administrative au tendinţa de a deveni autonome, servind propriile lor ţeluri, chiar dacă folosesc principiile spirituale pentru a îşi justifica existenţa.

Orice membru al Bisericii celor născuţi din nou îndeplineşte o funcţie, fie cea de apostol, de proroc, de învăţător sau în conformitate cu darurile spirituale primite de la Dumnezeu. Darurile spirituale sunt atribuite omului, în primul rând spre folosul altora (1 Corinteni 12: 7) Dumnezeu construieşte adevărata Sa Biserică, înzestrând pe credincioşi cu puterea Lui supranaturală prin intermediul căreia aceştia săvârşesc minuni, adică lucruri supranaturale.

Ce este natural şi ce este supranatural depinde de dezvoltarea naturii umane la un moment dat. Acum 1000 de ani era supranatural să deţii un telefon mobil, iar peste 1000 de ani s-ar putea să fie natural să ne stabilim pe o planetă, departe de sistemul nostru solar, unde oamenii vor trăi la nesfârşit, adică veşnic. În momentul în care a trăit Isus (Iisus) Cristos, adică acum 2000 de ani, faptul de a merge pe apă, fără nici un instrument tehnic, a fost supranatural şi în mod normal a uimit pe cei care l-au văzut pe El îndeplinind această acţiune. Faptul de a învia un mort, aflat în putrefacţie, a fost supranatural acum 2000 de ani şi este şi în momentul de faţă. Cum va fi privită peste 2000 de ani, o astfel de transformare, adică dacă oamenii vor putea deţine asemenea capacităţi sau nu, nu ştiu. A face minuni, înseamnă deci, a fi înaintea epocii tale, dar aceasta nu înseamnă că există lucruri, care sunt în mod absolut imposibile pentru oamenii care vor trăi în viitor. Personal, nu sunt sigur că, pentru o civilizaţie care ar avea, să spunem, 100000 de ani de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică înaintea noastră, ar mai exista ceva imposibil de realizat, dintre minunile descrise de Biblie. Problema pentru o societate, care se află în evoluţie, este ca ea să nu se auto distrugă printr-o folosire iraţională a resurselor aflate la dispoziţia sa. O altă problemă ar fi de a nu se crea un decalaj între gradul ei de înmulţire şi ritmul ei de dezvoltare tehnologică. Dacă cel din urmă rămâne în urmă, atunci societatea respectivă nu va putea face faţă provocărilor la adresa supravieţuirii sale.

Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este un evanghelist, căci toţi sunt chemaţi să ducă mai departe mesajul mântuirii. (Marcu 16: 15) Din păcate, cunoaşterea principiilor Creştinismului a devenit, la un moment dat, un privilegiu al funcţionarilor bisericeşti şi masele largi de Creştini au fost departe de orice proces de cunoaştere a Bibliei. La aceasta au contribuit şi dificultăţile legate de copierea acesteia, înainte de inventarea tiparului. Când a început fenomenul de cunoaştere aprofundată a Bibliei, de exemplu prin tipărirea ei în limba germană de către Luter, atunci au început şi reformele Creştinismului, deoarece ceea ce Bisericile instituţionale susţineau şi practicau, era în complet dezacord cu ceea ce era scris în Biblie. Protestantismul şi cultele Neoprotestante nu sunt în mod necesar un atac la aşa zisa puritate a credinţei sau tradiţiei, acestea sunt mai degrabă o reacţie firească la încălcările principiilor Creştinismului de către anumite Biserici instituţionale, aşa cum sunt ele prezentate de Biblie. Pe de altă parte, confesiunile Neoprotestante au rămas şi ele tributare, în mare măsură, greşelilor săvârşite de Biserica instituţională, după oficializarea ei. Cea mai mare greşeală este autoritarismul instituţionalizat şi confuzia dintre instituţiile bisericeşti şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De altfel, nici Biserica instituţională Ortodoxă nu acceptă în totalitate principiile Bisericii instituţionale Romano-catolice, de ce atunci observaţiile, de aceeaşi natură, sau de natură diferită, făcute de Protestantism la adresa Romano-catolicismului nu ar fi acceptabile? Părerile sunt diferite, dar Dumnezeu este Unul şi până la urmă nici una dintre păreri nu oferă garanţia adevărului indiscutabil. Personal, am constatat, în limita propriei mele experienţe, faptul că nici o Biserică instituţională nu respectă în totalitate spiritul Creştinismului sau învăţăturile Bibliei, cu toate că fiecare din ele susţine contrariul. De exemplu, nici acceptarea nelimitată şi ne analizată a tradiţiei nu este o idee bună, mai ales atunci când contrazice spiritul Creştinismului, dar nici refuzul oricărei tradiţii nu este un lucru pozitiv, deoarece Biblia a fost scrisă într-un anumit context istoric şi cultural, cuprins şi reflectat în tradiţiile primelor colectivităţi de Creştini. Biblia nu a fost un “glas în deşert” , ci a căutat să răspundă unor întrebări şi nelinişti particulare pe care primii Creştini le aveau. De exemplu, scrierile apostolului Pavel cuprind în ele, disproporţionat de mult, apărările pe care le face concepţiilor pe care acesta le-a avansat şi mai ales reflectă tensiunea şi gravitatea conflictelor doctrinare pe care Pavel le-a avut cu Evreii convertiţi la Creştinism, care înţelegeau noua credinţă ca pe o continuare, prea lineară, a religiei iudaice.

Despre modul cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii

înapoi la cuprins!

Se ridică întrebarea: Cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii şi care a fost relaţia lor cu funcţionalităţile din Biserică, enumerate de apostolul Pavel? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere climatul religios în care Pavel şi colaboratorii săi şi-au desfăşurat activitatea. Punerea mâinilor era o tradiţie evreiască şi acesta a fost şi modul în care Pavel şi Barnabas au fost delegaţi pentru prima lor misiune.

„Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. >> Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” [(Faptele Apostolilor 13: 2-3); ref. 109 în Biblia Ortodoxă]

Dacă la un moment dat prorocii şi învăţătorii aveau întâietate asupra episcopilor, lucrul acesta a ajuns la un final, deoarece aceşti proroci aveau o viziune apocaliptică, iar o dată cu trecerea timpului a devenit clar că sfârşitul lumii nu va veni în curând şi credincioşii s-au pregătit pentru o aşteptare mai lungă. S-a preferat autoritatea episcopilor şi a celorlalţi lucrători, care, spre deosebire de prorocii itineranţi, erau stabili într-o anumită zonă. În modul acesta s-a instaurat pentru o lungă perioadă de timp autoritatea episcopilor, a prezbiterilor şi a diaconilor.

Toată această discuţie îşi are sens, pentru a putea înţelege alunecarea subtilă care s-a făcut de la servire la autoritatea ierarhică în cadrul Bisericii. Din credincioşi care serveau la mese, aşa cum s-a prezentat pe sine şi Cristos, urmaşii apostolilor s-au transformat, la un moment dat, în prinţi ai Bisericii. Ce a determinat acest proces treptat care a schimbat sensul învăţăturii lui Isus (Iisus) Cristos şi a creat o mare putere politico religioasă? Răspunsul nu este simplu şi, de aceea, poate că cea mai bună cale este încercarea de a urmări, din perspectivă istorică, evoluţia respectivului fenomen. Este limpede însă că influenţa legalistă exercitată de Evreii convertiţi la Creştinism a constituit un factor determinant pentru punerea bazelor autoritarismului în Biserică. Preluarea din învăţătura iudaică a ideii de preoţie şi de organizare stratificată a părut cel mai natural mod de dezvoltare a Creştinismului timpuriu. Nu s-a preluat, desigur, conţinutul acestor instituţii, ci doar forma lor şi o dată cu ea şi tarele instituţionalismului religios. Pentru Evreii Noului Testament împărţirea în preoţi ca o clasă conducătoare şi popor format din Creştinii de rând părea lucrul cel mai firesc, dar acest lucru nu corespundea cu Învăţătura lui Isus (Iisus) Cristos. Ideea că deasupra preoţilor trebuia să existe un fel de Mare Preot, altul decât Isus (Iisus) Cristos, a fost dăunătoare şi a reprezentat o prelungire a învăţăturii iudaice, tocmai acolo unde Isus (Iisus) Cristos a schimbat profund această învăţătură. El a venit în locul Marelui Preot, nu pentru a aduce jertfe de animale, ci pentru a se aduce pe Sine însuşi ca jertfă pentru păcatele omenirii. Această deviere de la adevăr către minciună s-a petrecut într-o lungă perioadă de timp. Cel mai probabil la începuturile organizării primelor comunităţi creştine şi mai ales în timpul vieţii apostolilor, cei care răspundeau de activitatea respectivelor comunităţi, îmbinau autoritatea conferită de poziţia pe care o deţineau cu un autentic spirit creştin de servire. Nu am nici o îndoială că apostolul Iacov, care era liderul comunităţii creştine din Ierusalim, era o persoană de o înaltă spiritualitate şi că nici măcar pentru un moment nu a făcut nici cel mai mic gest, care să impieteze libertatea de conştiinţă a celor din comunitatea respectivă.

“Ni s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,...” [(Faptele Apostolilor 15: 28); ref. 112 în Biblia Ortodoxă]

Identificarea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu în cartea Apocalipsa lui Ioan

 înapoi la cuprins!

Aş vrea să prezint cititorului starea organizaţiei Bisericii Creştine, înainte şi după ce a devenit instituţie bisericească, aşa cum este ea prezentată în cartea Apocalipsa lui Ioan. Isus (Iisus) Cristos s-a adresat diferit Bisericii şi instituţiei bisericeşti, în cele două perioade principale, adică înainte şi după oficializarea acesteia în Imperiul Roman, scoţând în evidenţă trăsături specifice. De asemenea, El s-a exprimat nuanţat, de la o etapă la alta, în cadrul fiecărei perioade din istoria Bisericii, asupra Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi asupra Bisericilor instituţionale.

Isus (Iisus) Cristos se adresează, în această epistolă, unei organizaţii bisericeşti care îmbină, aşa cum am arătat, elemente de spiritualitate cu un început de apostazie, datorat prezenţei, în cadrul ei, a primilor reprezentanţi ai viitoarei configuraţii instituţionale, adică a apostolilor mincinoşi. În orice caz, elementul spiritual predomină chiar dacă, în ansamblu ei, organizaţia bisericească, ca atare, este afectată de o anumită răceală spirituală, adică de pierderea „dragostei dintâi.”

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ‚Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: ‚Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 8-10); ref. 114 în Biblia Ortodoxă]

Această epistolă prezintă, într-un mod deosebit de sugestiv, instituţia bisericească stabilită după oficializarea Creştinismului în Imperiul Roman. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sunt o minoritate, în mijlocul unor mase mari de convertiţi la Creştinism, care însă abordează respectivele învăţături într-un mod ne spiritual. Instituţia bisericească este aproape moartă, din punct de vedere spiritual, şi cele câteva nume nu mai au capacitatea de a influenţa cursul istoriei Creştinismului în sens pozitiv.

„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: <<Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul meu şi n-ai tăgăduit Numele meu>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 7-8); ref. 118 în Biblia Ortodoxă]

Parabola căsătoriei spirituale dintre om şi Isus (Iisus) Cristos este foarte des folosită de Biblie. Biserica Spirituală este Mireasa lui Cristos, pentru răscumpărarea căreia El şi-a dat viaţa pe cruce. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8) Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti „au curvit cu împăraţii pământului,” adică au făcut jocuri politice, străine de învăţăturile lui Isus (Iisus) Cristos şi de lumea spirituală. Negreşit, reprezentanţii acestor instituţii au crezut că fac bine dacă întăresc puterea pe care o au şi în felul acesta consolidează influenţa Creştinismului în lume, dar s-au înşelat, pentru că preţul plătit pentru a atinge acest obiectiv a fost compromisul moral. Dumnezeu ajunge să considere Bisericile instituţionale ca pe o femeie imorală şi preţul lipsei de moralitate este despărţirea de El.

Alte documente importante legate de dezvoltarea Bisericii timpurii

 înapoi la cuprins!

În acelaşi timp, Imperiul Roman era puţin interesat de Biserică şi de aceea paşii lor se întâlneau foarte rar. Pentru Romani, Iudaismul, ca forţă politică şi ca mijloc de propagandă, era mult mai interesant. O altă perioadă semnificativă de persecuţie s-a petrecut către sfârşitul domniei lui Domiţian, când vărul împăratului şi chiar consulul din anul 95 e.n. au fost condamnaţi, parte dintre ei, pentru ateism şi „alunecare în obiceiurile evreieşti.”[24] Domiţian, spre deosebire de predecesorii săi Vespasian şi Titus, a fost interesat de propagarea propriului său cult. Acesta aştepta să fie nu numai ascultat de supuşii lui, dar şi adorat.

Documente interesante sunt acelea care au fost furnizate de Pliniu, trimisul împăratului Traian, care a domnit între 98-117 e.n. Acesta a fost trimis de împărat pentru a rezolva anumite probleme cu care se confrunta provincia Pontus-Bithinia de la Marea Neagră. Pliniu raporta împăratului starea proastă a templelor din estul provinciei, precum şi cauza acestei fenomen, pe care o considera a fi Creştinii din acea zonă. Câţiva Creştini au fost aduşi înaintea lui şi au făcut o impresie proastă. Pliniu i-a întrebat, aşa cum se proceda în mod obişnuit, dacă acceptau acuzaţia, şi când au refuzat să respingă această acuzaţie i-a trimis pentru a fi executaţi. Acesta precizează în raportul său: „chiar dacă nu sunt vinovaţi, încăpăţânarea lor merită să fie pedepsită.”[25] În timp, anumiţi indivizi care negau că sunt Creştini, erau supuşi unui test sacrificial şi, în plus, li se cerea să blesteme numele lui Cristos. A continuat să investigheze credinţa creştină şi a ajuns la concluzia că avea de-a face cu o superstiţie extravagantă. Se pare că măsurile luate de el au avut efect, animalele au fost aduse din nou pentru sacrificiu şi templele au început din nou să fie frecventate.

Răspunsul Împăratului Traian a fost următorul: „Ai adoptat calea care trebuia, dragul meu Secundus, în examinarea cazurilor acelora care au fost acuzaţi în faţa ta ca şi Creştini, pentru că în adevăr nimic nu poate fi aşezat ca o decizie generală care implică reguli deja stabilite. Acestea nu trebuiesc căutate; dar dacă ei sunt acuzaţi şi condamnaţi, ei trebuiesc pedepsiţi, totuşi cu această condiţie, ca acela care neagă că este Creştin şi întăreşte acest fapt prin acţiunea sa, adică prin adorarea zeilor noştri, să obţină iertarea cu ocazia regretului său, indiferent cât de suspicios este comportamentul său trecut. De asemenea, documentele care sunt prezentate ne semnate, nu trebuiesc admise pentru nici o acuzaţie, pentru că ele sunt un exemplu foarte rău şi nedemn de timpul nostru.” Creştinii nu trebuiau vânaţi în mod special şi se pare că nu exista o lege care să interzică Creştinismul.

Plinius a acţionat în baza puterilor sale de funcţionar de stat, atunci când existau reclamaţii. După moartea lui Traian, în anul 117 e.n., acesta a fost succedat de Hadrian, care a trasat o delimitare mai precisă între Iudei şi Creştini. Să ne reamintim că poziţia dificilă a Evreilor în Imperiul Roman, generată şi de revoltele lor, s-a reflectat negativ şi asupra Creştinilor.[26]

Într-o scrisoare adresată Proconsulului din Asia, Minucius Fundanus, dată cu aproximaţie în anul 124 sau 125 e. N, Hadrian cerea ca un Creştin, ca să poată să fie condamnat, să fie mai întâi acuzat de crime precise, în baza procedurii legale. Dacă acuzaţiile se dovedeau greşite, Creştinul avea dreptul să îl acuze, la rândul său pe acuzator, de calomnie. Cu toate că aceasta nu însemna nici pe departe o protecţie legală completă a Creştinilor, era totuşi o formă de echilibrare a justiţiei, deoarece acuzatorii falşi riscau, la rândul lor, să sufere consecinţele legale. Pe de altă parte, din motive neclare, Hadrian i-a displăcut pe Evrei şi a ordonat restaurarea Ierusalimului ca pe o cetate păgână Aelia Capitolina. În anul 132 e.n. , o serie de conflicte s-au soldat cu o victorie iniţială a Evreilor, conduşi de Bar Kochba. Acesta şi-a declarat independenţa faţă de Roma şi a bătut propriile lui monede. Roma a câştigat treptat controlul şi i-a înfrânt zdrobitor pe insurgenţi. În jurul anului 135 e.n., 985 de localităţi erau devastate şi speranţele Evreilor de libertate risipite. Creştinii nu l-au susţinut pe Bar Kochba. Ei au fost persecutaţi de el. Acesta a fost un moment de cotitură şi pentru Creştini, deoarece, o dată cu disiparea speranţelor apocaliptice evreieşti, a început să înflorească îndoiala şi în rândurile Creştinilor în ceea ce priveşte grabnica revenire pe pământ a lui Isus (Iisus) Cristos.

Sunt întru totul de acord cu F. W. Farrar care scria „În acest fel Biblia a fost interpretată greşit, prin înlocuirea lucrurilor cu cuvinte; prin a face din litera moartă un instrument cu care să fie omorât spiritul viu; şi prin citirea în Scriptură a unei multitudini de înţelesuri care nu au fost niciodată intenţionate pentru a fi exprimate. Cuvintele la fel ca şi cameleonii, îşi schimbă culoarea odată cu mediul înconjurător. Acelaşi cuvânt poate în epoci diferite să implice conotaţii aproape opuse.[27]

Noul Testament, desigur este o colecţie de mai multe cărţi şi nu doar o carte. Noul Testament nu a căzut din Ceruri la sfârşitul primului secol e.n. Mai degrabă, canonul N.T. a fost rezultatul unui proces lung şi complex de dezvoltare, care a atins forma finală în secolul al IV le-a. Această colecţie, din care este format N.T. conţine multe voci teologice şi perspective diferite în ceea ce îl priveşte pe Isus (Iisus) şi Biserica. Din acest motiv, în mod paradoxal, N.T. este în acelaşi timp sursa unităţii Creştinismului şi a diversităţii acestuia.[28] Recent, a devenit obişnuit în cercurile academice referinţa la „mişcarea lui Isus (Iisus).” Termenul se referă la activitatea publică a lui Isus (Iisus) din Nazareth şi la impactul pe care aceasta l-a avut asupra oamenilor. Acest termen evită conotaţiile instituţionale, care sunt în mod obişnuit, ataşate termenului Biserică. De asemenea, lasă liberă discuţia dacă este potrivit sau nu să vorbim despre Biserică înaintea morţii şi învierii lui Isus (Iisus) Cristos.

  Capitolul 6

 Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine şi formarea doctrinei oficiale

Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

napoi la cuprins!

Ideea de conversiune a lui Constantin la Creştinism trebuie înţeleasă foarte nuanţat. Nu trebuie înţeleasă cu sensul de astăzi, care se dă acestei noţiuni, ci în contextul în care împăraţii romani se asociau cu zeităţile pentru a obţine beneficii politice. Unii împăraţi ajungeau să se apropie atât de mult de zeităţile respective, încât se prezentau ei înşişi ca fiind nişte zeităţi. Constantin asocia pe Dumnezeul Creştin cu victoriile sale militare şi era departe de identificarea Creştinismului cu învăţăturile lui Isus (Iisus) Cristos, care propovăduise iertarea şi iubirea vrăşmaşilor. Constantin i-a povestit istoricului Eusebiu din Cezarea că înaintea bătăliei cu Maxentius a avut o viziune, în care a văzut o cruce de lumină în ceruri, deasupra soarelui şi o inscripţie „Cuceritor prin aceasta”.

La vremea respectivă Creştinii reprezentau o minoritate în imperiu, deci reacţia împăratului faţă de Creştinism nu poate fi explicată în primul rând prin considerente politice. Pe de altă parte, Constantin a avut o implicare personală cu Creştinismul şi obişnuia chiar să ţină predici înaintea curtenilor săi, după cum ne informează acelaşi Eusebiu. Din cele cincizeci de copii scumpe ale Bibliei, pe care Constantin le-a comandat, astăzi se păstrează două şi anume Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, după locul unde au fost păstrate.[30] Constantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte. De remarcat este faptul că Constantin a fondat o nouă capitală pentru Imperiu Roman şi a ales pentru aceasta un oraş străvechi, având o poziţie strategică foarte bună la intrarea în Marea Neagră, cu numele Byzantion. El a redenumit oraşul cu numele lui şi anume Constantinopol.[31] Împăratul, de asemenea, a construit o biserică în care a intenţionat să adune corpurile celor doisprezece apostoli în doisprezece sicrie, care să fie însoţite şi de sicriul său, după moarte. Sicriele au rămas mai mult simbolice, deoarece nu au existat destule relicve. Întrucât clădirile Bisericilor erau consacrate unui anumit aspect al vieţii Creştine, viaţa în Constantinopol era un continuu pelerinaj între acestea.

Emblema Bisericilor instituţionale a fost întotdeauna diviziunea. Ca urmare a Marii Persecuţii împotriva Creştinilor, problema moştenită a fost aceea de a şti care trebuie să fie atitudinea Bisericii faţă de cei care se lepădaseră de credinţă, în timpul persecuţiei. Episcopul de Alexandria a hotărât să îi ierte pe cei în cauză, dar lucrul acesta a cauzat asemenea nemulţumiri, încât episcopul Melitius de Lycopolis, în anul 306 e.n. , a fondat propria lui ierarhie, lucru care pentru decenii a fost un motiv de tulburări pentru mişcarea Creştină din Alexandria. Ne aflăm în perioada istorică în care se va realiza oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine. O altă problemă, apărută în nordul Africii, în acea perioadă, a fost cea legată de cine avea dreptul să ierte pe cei căzuţi. Disputele referitoare la activitatea liderilor în perioada persecuţiei şi alte controverse doctrinare au generat, în Cartagena, alegeri episcopale controversate. Biserica Romană şi alte Biserici din Imperiu Roman l-au recunoscut pe Caecilian drept episcop, dar aceasta cu preţul ca el să renunţe la poziţia legată de baptism, pe care înaintea lui o susţinuse Cyprian. Această renunţare a creat o şi mai mare dezamăgire în rândul opozanţilor al căror lider era episcopul Donatus, lucru care a declanşat marea schismă a Donatismului.

Dincolo de calculele reci, politice, Constantin, Împăratul Romei, era atras de Creştinism. Mai mult, a avut o experienţă personală cu Dumnezeu, o viziune pe care am menţionat-o deja. Personal, nu cred că există motive pentru a pune la îndoială realitatea acestei viziuni. La momentul respectiv, Creştinismul nu reprezenta o forţă în imperiu, pe care Constantin să încerce să o atragă de partea sa. Nu avea nici un motiv pentru a găsi o scuză spirituală unei intenţii politice. Ce altă explicaţie se poate da acestui fenomen, dacă nu aceea de a fi un exemplu de intervenţie directă a lui Dumnezeu în istorie? Cu toate acestea, Constantin era mai angajat decât orice faţă de interesele politice ale Imperiului Roman şi subordona acestora orice alte motivaţii.

Pentru a rezolva disputa, apărută în Nordul Africii, Constantin a folosit o cale deja stabilită şi anume aceea de a deferi problema spre soluţionare unui conciliu al episcopilor. A convocat acest conciliu în Roma, în anul 313 e.n. Soluţia a fost defavorabilă Donatiştilor şi aceştia au ignorat pur şi simplu hotărârea conciliului. Un an mai târziu s-a încercat acelaşi lucru, printr-un alt conciliu convocat, de data aceasta la Arles, în sudul Franţei. Întrucât nici acest conciliu nu a rezolvat problema, împăratul a ordonat armatei de a interveni şi a-i readuce pe răzvrătiţi cu forţa în sânul mişcării principale creştine. Aceasta a fost prima persecuţie a Creştinilor de către Creştini şi rezultatul a fost şi mai multă diviziune. Cu toate acestea, mulţi Donatişti au rămas fideli ierarhiei lor şi această diviziune a influenţat dezvoltarea Creştinismului în Nordul Africii pentru câteva secole. În orice caz, această libertate a conducerii Bisericii instituţionale faţă de puterea politică a Romei, de a hotărî, în cadrul conciliilor, în probleme care o priveau, a reprezentat o recunoaştere a puterii şi autorităţii ierarhiei bisericeşti.[32] 

O altă încercare de soluţionare a unei dispute doctrinare a avut loc în cazul lui Arie. Acesta a fost un preot cu o viaţă creştină corectă, care a avansat o idee ce nu a părut acceptabilă multora. Pornind de la premisa că Dumnezeu este etern şi că nu se poate cunoaşte, Arie a considerat că aceste atribute nu se pot aplica lui Isus (Iisus) Cristos ca şi persoană istorică, încât, pe de o parte, existenţa Lui avea un început pe pământ, deci nu era etern, iar pe de altă parte, El putea şi a fost cunoscut de oamenii din jurul Lui şi de noi, prin intermediul evangheliilor. Prin urmare, Arie nu accepta ca Isus (Iisus) Cristos să fie pus pe acelaşi plan cu Dumnezeu Tatăl, chiar dacă accepta că El a fost născut de Dumnezeu înaintea la orice altceva. Întrucât Dumnezeu este indivizibil, Arie nu accepta ideea că Tatăl L-a născut pe Isus (Iisus) din El însuşi, deci, în consecinţă, Tatăl L-a creat pe Isus (Iisus) din nimic aşa cum a creat ulterior şi universul. Cristos, în viziunea lui Arie, era inferior şi subordonat Tatălui. Origen înclina către aceeaşi opinie şi Arie poate fi considerat un urmaş al lui. Ideea de bază a lui Arie, transferată în alţi termeni, ar fi aceea că, chiar dacă admitem că Isus (Iisus) Cristos a fost preexistent, adică a existat în ceruri înainte de a exista pe pământ, El este inferior Tatălui, deoarece Tatăl a fost prima dată şi El L-a generat pe Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos are un început, pe când Tatăl nu are nici un început. Deci Tatăl ne având nici început nici sfârşit, este primordial şi veşnic pe când Cristos, având un început, nu este infinit. Interesant este că împotriva acestei opinii nu prea există argumente, de vreme ce însăşi Biblia vorbeşte despre Isus (Iisus) ca cel dintâi născut din mai mulţi fraţi. Mai vorbeşte de Cristos ca fiind începutul creaţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cristos a fost la început, adică El este începutul, dar Dumnezeu Tatăl nu are nici un început, deci Cristos este începutul creaţie lui Dumnezeu. (Ioan 1: 1) Această discuţie nu este complet soluţionată, deci ea rămâne deschisă şi ar trebui să fie liberă pentru dezbatere. Nu înţeleg de ce Biserica instituţională a impus o soluţie definitivă şi a închis această discuţie, mai ales că problema nu este deloc lămurită. În fond, nimeni nu ştie ce a fost cu adevărat la început, cu atât mai mult cu cât pentru Dumnezeu nu există nici un început şi că din scrierile apostolului Pavel rezultă că Isus (Iisus) Cristos este întipărirea slavei lui Dumnezeu Tatăl. În orice caz, Cristos existent în veşnicie, este o formă, un trup după modelul după care am fost creaţi şi noi, deci are o dimensiune materială, dimensiune care nu putea exista înainte de creaţia universului, adică a materiei. Spiritele nu au trupuri, deci Cristos existent în veşnicie este întruparea Tatălui, realizată o dată cu apariţia materiei. În orice caz, părerea lui Arius a constituit o părere care putea fi lăsată să se manifeste liber, la fel ca şi alte păreri şi în paralel cu acestea. Opiniile oficiale ale Bisericii instituţionale, care doar pentru că au fost impuse cu forţa armelor, nu înseamnă că au fost cu nimic mai legitime. Acesta este doar un exemplu de exercitare a autoritarimului în materie de conştiinţă şi de impunere cu forţa a unor opinii. 

În acest timp, ideea împăratului Constantin, care îşi consolidase poziţia în Imperiul Roman de Răsărit, eliminând pe rivalul său Licinus, era de reunire a supuşilor lui Creştini. O religie unită şi puternică servea mai bine scopurilor de menţinere a unităţii şi stabilităţii Imperiului Roman, aflat sub conducerea sa. În acest proces s-a produs amestecul ne omogen dintre politică şi credinţa creştină. Cu toate că duşmanii lui Arie se adunaseră deja la Antioh, pentru a alege un nou episcop, totuşi Constantin a convocat un Consiliu al episcopilor la Nicea. El le-a spus participanţilor că intenţionează să fie „un spectator şi participant la toate lucrurile care se vor face”. Este probabil ca el să fi prezidat Consiliul. În orice caz, la sugestia lui, Consiliul a adoptat hotărârea de a introduce în crez propoziţia conform căreia „Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl” (homoousios). Se pare că el a fost sfătuit de un episcop Spaniol cu numele de Hossius sau Ossius din Cordova. Doar doi episcopi din cei 318 prezenţi s-au opus la această idee şi această majoritate a fost constituită pentru că prezenţa împăratului era descurajantă pentru oponenţi. El deţinea cea mai mare putere politică a lumii din acel moment. Consiliul de la Nicea a fost primul Consiliu ecumenic. Cu toate că Arius a murit în dizgraţie, totuşi problema ridicată de el a continuat să preocupe în continuare şi opiniile lui mai au aderenţi pană în zilele noastre. Biserica instituţională Ortodoxă se deosebeşte de cea Romano-catolică, tocmai prin aceea că ea consideră că Fiul şi Duhul Sfânt sunt emanaţii ale Tatălui, deci Tatăl are o anumită întâietate. Mă voi referi din nou la acest aspect, dar în acest punct trebuie ca el să fie cel puţin menţionat.

Probleme au continuat să rămână cu termenul folosit (homoousios) care nu era un cuvânt folosit de Biblie. Timp de încă o jumătate de secol, adepţii lui Arie şi ai lui Eusebius din Nicomedia sau zbătut să scape de acest cuvânt. Acesta avea o conotaţie nu tocmai fericită, fiind legat şi de concepţia „Monarchiană.” Concepţia aceasta a luat două forme. Prima s-a numit „Adopţionism” şi presupunea ideea că Isus (Iisus) Cristos a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu. Isus (Iisus) era un om care a devenit Dumnezeu, numai în sensul că puterea Lui se afla asupra lui Cristos. Teodotus, un cleric din Byzant, a venit la Roma unde a dezvoltat această ipoteză susţinând că Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Isus (Iisus) la botez şi i-a dat putere să facă miracole. Aceasta, desigur nu însemna că Isus (Iisus) Cristos a fost Dumnezeu.

A doua formă a „Monarchianismului” s-a numit „modalism”. Acesta presupunea că numele Tată, Fiu sau Duhul Sfânt sunt doar nume care corespund la diferite aspecte sau moduri ale aceleiaşi fiinţe divine. O asemănare ar fi aceia a unui actor care joacă roluri diferite, în mod succesiv. Cuvântul latin pentru această mască teatrală era „persona”. Cu toate că Biserica Romană instituţională a reprimat aceste idei, totuşi ele au continuat să rămână, fiind un exemplu de gândire şi analiză liberă a unor foarte complexe noţiuni teologice. În mod paradoxal şi în ciuda faptului că expresia (homoousios) era cea folosită de concepţia „Monarchianistă,” pentru a desemna unitatea fiinţei lui Dumnezeu, totuşi concepţia a fost interzisă, dar conceptul ei central a fost preluat de Biserica instituţională oficială atunci când a formulat crezul de la Nicea.

Datorită opoziţiei episcopului Eusubiu din Nicomedia şi multor altora faţă de termenul „homoousious”, chiar şi împăratul Constantin a început să îşi dea seama că utilizarea lui în continuare este un obstacol în calea unităţii Bisericii Creştine. Din acest motiv, partida condusă de episcopul Eusebiu din Nicomedia a câştigat influenţă pe lângă împărat şi aceasta s-a reflectat şi în iertarea pe care acesta i-a acordat-o lui Arius. Pe de altă parte, unul din susţinătorii soluţiei adoptată la Nicea şi anume episcopul Athanasius al Alexandriei, continua să depună eforturi pentru acceptarea unanimă a crezului de la Nicea. De asemenea, el a fost acela care a susţinut o idee preluată de la Irenaeus şi anume acea că „Fiul omului a făcut din noi copii ai lui Dumnezeu şi l-a deificat pe om, prin aceea că a devenit el însuşi om”. Această „deificare” a omului a exercitat o mare atracţie pentru credincioşi şi stă în inima învăţăturilor Creştine Răsăritene. Athanasius îi cataloga pe toţi aceia care nu erau de acord cu el „Ariani”.

În acelaşi timp „Arianii” au continuat să promoveze învăţăturile lui Arie, iar unii au devenit chiar mai extremişti, susţinând că Isus (Iisus) Cristos a fost „ne asemănător” cu Tatăl. Aceştia au fost numiţi „Anomoeans”. Totuşi majoritatea „Arianilor” au susţinut ideea că Fiul este „asemănător” cu Tatăl şi au obţinut chiar sprijinul împăratului Constantin II, cu ajutorul căruia au reunit două Concilii reprezentând Vestul şi Estul. Astfel, în 359 e.n. a fost dictată o formulă numită Crezul de la Ariminum. Acest crez a reprezentat formula după care s-au condus cei care se considerau „Arieni”. Aşa cum este uşor de imaginat, “Arianismul” nu a dispărut pur şi simplu din istoria Creştinismului, mai mult, a luat o ne bănuită amploare în rândul Goţilor şi Vandalilor. A fost dus acolo prin intermediul unei misiuni creştine, organizate de episcopul Eusebius din Nicomedia şi a devenit definitoriu pentru identitatea acelor popoare.

Cuvântul „ousia” care însemna esenţă sau substanţă, nu era foarte clar pentru mulţi lideri Creştini Răsăriteni. Din acest motiv s-a folosit un alt cuvânt şi anume „hypostazis” care, în mod iniţial, a fost folosit cu o foarte mică distincţie în înţeles faţă de „ousia”. S-a atribuit celor două cuvinte diferite două înţelesuri diferite. În felul acesta s-a stabilit că Trinitatea era formată din trei „hypostaseis” într-o singură „ousia”. Prin urmare, s-a considerat că Trinitatea este formată din trei Persoane diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care toţi au aceeaşi esenţă sau substanţă.

Se poate vedea în această decizie o mare asemănare cu concepţia „Monarchiană”, care, de asemenea, considera că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi esenţă (homoousios) cu singura diferenţă că „Monarchiştii”, în forma „modalistă” considerau că aceste modalităţi se succed, pe când pentru părinţii Capadocieni ele existau în acelaşi timp.

Dacă comparăm cuvântul „hypostasis” care înseamnă „ceea ce există dedesubt” cu cuvântul din limba latină „substantia”, vom înţelege că, în fond, toată această formulare nu lămureşte cu nimic lucrurile. „Hypostasis” înseamnă, până la urmă, tot substanţă şi nu se deosebeşte de acest termen suficient de mult, pentru a însemna altceva. Oricum, diviziunea impusă între termeni este una cu totul artificială. Dacă luăm cuvântul persoană, aşa cum este el înţeles în mai toate limbile moderne şi îl comparăm cu cuvântul „persona” din limba Latină, o să descoperim o mare diferenţă de sens. Un echivalent în limba greacă pentru „persona” este „prosopon” şi amândouă înseamnă în limba lor „mască de teatru”. Cu alte cuvinte, atât „persona” cat şi „hypostasis” presupun mai degrabă poziţia sau forma de manifestare în exterior al unui conţinut „care există dedesubt”. Acest conţinut unic poate îmbrăca mai multe forme de manifestare, în acelaşi timp, dar aceste forme nu sunt persoane în înţelesul modern al termenului.

Cuvântul persoană înseamnă, în limbajul curent, personalitatea individuală a unei fiinţe umane, eul său şi, din nefericire, înţelegerea relaţiei din interiorul lui Dumnezeu se face de către majoritatea credincioşilor creştini, nu după sensul original al cuvântului „persona”, aşa cum a fost folosit iniţial, ci după sensul actual. Dumnezeu nu este înţeles ca o individualitate unică, un „Eu” unic, care are mai multe dimensiuni, ci ca şi trei Persoane divine, care par oarecum diferite una faţă de alta. Care sunt consecinţele acestui fapt? Înţelegerea greşită a Persoanei lui Dumnezeu poate duce la idei care să justifice structura autoritară a Bisericilor instituţionale. Diviziunea este consecinţa principală. Diviziunea în Bisericile instituţionale porneşte de la modul divizat şi înţelegerea neclară cu care este privită Persoana lui Dumnezeu, pe de o parte şi pe de altă parte, de la absolutizarea, dogmatizarea, acestor păreri parţiale.

La Concilul de la Constantinopol, în anul 381 e.n., convocat de împăratul Teodosius I, s-a consfinţit definitiv formula de la Nicea. Cu această ocazie s-a formulat în mod definitiv crezul Creştin, care se recită pană în zilele noastre atât în Bisericile din Vest cât şi cele din Est. Concluzia era clară: Isus (Iisus) Cristos, Fiul lui Dumnezeu nu este creat şi este egal cu Tatăl ceresc în Trinitate. Conciliul de la Constantinopol a exclus şi părerea episcopului din Laodicea, Appolinaris, care susţinea că în Isus (Iisus) Cristos a existat cu adevărat un trup şi un suflet omenesc, dar nu şi o minte umană, predispusă la păcat. După părerea lui, Logosul divin pur şi simplu a luat trup de om. Pericolul unei asemenea concepţii îl reprezenta subestimarea calităţii umane a lui Isus (Iisus) Cristos.

Toleranţa religioasă care a fost stabilită de Constantin şi Licinius s-a transformat, după 380 e.n., într-o intoleranţă totală atât faţă de orice părere contrară celei oficiale în cadrul Bisericii instituţionale, dar şi faţă de toate celelalte religii. În felul acesta s-a dat ordin ca toate vechile preoţii şi temple ne creştine să fie eliminate de pe teritoriul imperiului şi Biserica instituţională a devenit un organism, a cărei putere era asigurată de armata Romană. În urma unei lovituri de stat a ajuns împărat, în Apus, Eugenius, dar ordinea a fost restabilită prin intervenţia lui Teodosiu, conducătorul imperiului Roman de Răsărit. Acesta a introdus şi în Vest aceleaşi reguli de intoleranţă religioasă ca şi în Răsărit. După 393 e.n., Jocurile Olimpice nu au mai fost celebrate. Alte decrete ulterioare au interzis ne creştinii de a servi în armată, în administraţia imperială sau la Curtea împărătească. Cu aceeaşi ocazie, unele dintre cele mai impresionante monumente antice au fost distruse şi o dată cu ele s-au pierdut valori culturale de nepreţuit.

Intoleranţa Bisericii instituţionale, din acea perioadă, în legătură cu opiniile liber exprimate ale credincioşilor precum şi faţă de alte religii, a încercat să reducă la tăcere orice opinie sau manifestare care nu era acceptată oficial. Acesta a fost un adevărat totalitarism, cu nimic mai prejos de alte totalitar “isme” condamnate de istorie. În toată această perioadă, Biserica celor născuţi din nou a existat, în principal, în interiorul Bisericii instituţionale, dar a trebuit să sufere restricţiile impuse deoarece manifestările unei spiritualităţi libere erau atent cenzurate. Dorinţa de control şi putere a clericilor nu permitea exprimarea unui ataşament primordial al credincioşilor faţă de Dumnezeu şi acest lucru însemna o cenzură asupra manifestărilor libere a darurilor Duhului Sfânt. Lucrul acesta se mai practică indirect şi în zilele noastre de multe Biserici instituţionale. Aceasta este cauza pentru care a apărut în S.U.A. mişcarea Penticostală, care, la origine era o reacţie corectă împotriva încercării de a stopa manifestările spirituale libere. Numai că această mişcare, în loc să cuprindă toţi credincioşii, din toate confesiunile creştine, s-a transformat, la rândul ei, într-o instituţie bisericească cu multe din caracteristicile acestui tip de instituţii. Pentru o lungă perioadă de timp, Biblia a fost citită în limba latină chiar şi acolo unde Creştinii nu cunoşteau această limbă şi preoţii îşi extindeau puterea foarte departe în viaţa colectivităţilor sociale.

Controversele în interiorul Creştinismului au continuat şi ele arată modul în care aspectele politice s-au amestecat cu cele teologice. Un aspect important, devenit obiect de dispută, a fost problema modului în care se poate identifica “fiinţa umană” Isus (Iisus) cu salvatorul cosmic al omenirii. Cum se poate distinge Cristosul uman de Cristosul divin? În fond, Isus (Iisus) Cristos pe pământ s-a alimentat, a suferit, a plâns ca orice om. Ce semnificaţie pot să aibă astfel de trăiri pentru o fiinţă infinită, care nu ştie ce este suferinţa pentru că nu are de ce suferi? Răspunsul la această întrebare dă semnificaţie Creştinismului. Numai o fiinţă asemănătoare cu omul poate simţi ceea ce simte omul, adică Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, Isus (Iisus) Cristos.

O succesiune de teologi au încercat să conceapă felul în care se poate explica legătura aceasta dintre Cel din cer şi Cel de pe pământ, începând cu Diodore, episcop în Tarsus apoi Theodore, studentul lui devenit episcop în Mopsuetia. Amândoi au fost înclinaţi să vorbească despre modul în care cele două naturi, umană şi divină, s-au reunit în Cristos, într-un fel în care natura umană a lui Isus (Iisus) Cristos să rezulte cu claritate. Ei au vorbit despre Isus (Iisus) Cristos ca fiind întru totul uman şi întru totul divin şi au asemănat această dublă natură cu un vas umplut atât cu ulei cât şi cu apă, în care cele două lichide se regăsesc împreună, dar nu se amestecă. Spre deosebire de ei, reprezentanţii Creştinilor din Alexandria au folosit ca imagine, de asemenea, un vas dar umplut cu vin şi cu apă, în care cele două lichide se amestecă într-un mod perfect.[36] Acestea erau puncte de vedere total opuse faţă de cel al lui Appolinaris, prezentat mai sus şi ele au afirmat în mod hotărât realitatea naturii umane a lui Isus (Iisus) Cristos, alături de natura sa divină.

Theodore a precizat că Dumnezeu a devenit un om în particular, nu umanitatea în general. Cel mai important este faptul că el a precizat că locuirea lui Dumnezeu în Isus (Iisus) Cristos nu este o problemă de esenţă şi că este vital de a se păstra distincţia între omul Isus (Iisus) şi Cuvântul etern, care participă la esenţa lui Dumnezeu. Lupta de păreri s-a agravat între ucenicul lui Theodore, un preot numit Nestorius, care a devenit episcop al Constantinopolului şi Cyril, urmaşul episcopului Athanasius al Alexandriei. Acesta din urmă, bazându-se pe o muncă teoretică, care a crezut în mod eronat că aparţine lui Athanasius, cu toate că aparţinea de fapt lui Apolinaris din Laodicea, vedea în Isus (Iisus) Cristos doar persoana divină şi făcea confuzie între cei doi termeni „hypostasis” şi „phisis”, acesta din urmă însemnând „natură”. Pe de altă parte, Theodore nu numai că făcea deosebire între „hypostasis” şi „physis” dar deosebea, de asemenea, cele două naturi ale lui Isus (Iisus) Cristos. Acesta îl vedea pe Isus (Iisus) Cristos ca fiind o persoană (prosopon) cu două naturi (physis).[37] Nu a ajutat cu nimic la calmarea spiritelor atunci când Nestorius a atacat un titlu acordat Fecioarei Maria, care se bucura de multă popularitate, adică „Theotokos” sau născătoare de Dumnezeu. Nestorius a susţinut că: „Cuvântul lui Dumnezeu este creatorul timpului, el nu este creat în timp”. Nestorius vedea în cultul exagerat care se adresa Fecioarei Maria o reînviere a vechilor tradiţii păgâne. El ar fi acceptat ca Maria să fie numită „Theotokos”, numai cu condiţia să fie numită şi „Anthropotokos” adică născătoare de om”. Disputa a devenit suficient de serioasă încât să ameninţe integritatea Imperiului Roman de Răsărit şi l-a obligat pe Împăratul Theodosius II să intervină.

La Conciliu de la Ephesus, din anul 431 e.n., titlul de „Theotokus” a fost reconfirmat Fecioarei Maria şi cariera lui Nestorius a fost pusă într-o proastă lumină. Suporterii lui Cyril nu au fost pe deplin mulţumiţi de rezultatul Conciliului, deoarece ei se aşteptau la o victorie mai răsunătoare. Din acest motiv aceşti suporteri, conduşi de urmaşul lui Cyril şi anume episcopul Dioscorus, au determinat organizarea unui al doilea Conciliu la Ephesus, în anul 449, cu scopul de a umili pe opozanţi şi a scoate în afara legii orice discuţie cu privire la cele două naturi ale lui Isus (Iisus) Cristos.[38] La acest conciliu, episcopul Romei a trimis şi punctul de vedere al său, care a fost cuprins în aşa numitul „Tomul lui Leo” dar acesta a fost trecut cu vederea. Acest document conţine ideea că a existat doi agenţi în Isus (Iisus) Cristos şi este poziţia care a dăinuit în cadrul Bisericii Romano-catolice. Faptul că nu a fost luat în considerare a înrăutăţit mult relaţiile între Creştinii din Roma şi cei din Alexandria.

În continuare, evenimentele politice din interiorul Imperiului Roman au avut o influenţă covârşitoare asupra ceea ce a ajuns să fie crezut în Biserici. În anul 450 e.n. a murit împăratul Theodosius iar locul i-a fost luat de sora sa Pulcheria, care era o oponentă îndârjită a părerii că Isus (Iisus) Cristos a avut o singură natură. Ea s-a căsătorit cu Marcian şi sub regimul lor a fost organizat Conciliu de la Calcedon, în anul 451 e.n. Cea mai importantă sarcină a acestui Conciliu a fost aceea de a găsi o cale de mijloc pentru a soluţiona disputele legate de natura lui Isus (Iisus) Cristos. Baza soluţiei propuse a fost „Tome”, propus cu doi ani în urmă de trimisul Papei Leo şi care a fost considerat dreapta credinţă. Misterul lui Cristos este prezentat într-un mod care păstrează un echilibru între partea divină şi partea umană. „Acelaşi perfect în divinitate şi perfect în umanitate, acelaşi cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu un suflet raţional şi cu un corp; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte divinitatea Sa şi de asemenea consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea Sa...” Aceasta rămâne definiţia de bază pentru o diversitate de Biserici cum ar fi: Ortodoxă, Romano-catolică, Anglicană şi o parte din Protestantism. La fel ca şi Nicea, acest Conciliu de la Calcedon a trasat în continuare direcţia de gândire pentru fundamentarea doctrinei creştine. Vom vedea cum trebuie înţeleasă această doctrină atunci când analizăm posibilitatea fiecărui credincios de a dobândi la rândul lui sau al ei „o dublă natură, care este în fond singura posibilitate pentru Creştini de a trăi cum a trăit Cristos şi de a îl urma pe El, care este Calea care duce la viaţa veşnică.

Conciliu de la Calcedon a urmat în bună măsură părerile lui Nestorius, despre dubla natură din care rezultă că distincţia dintre naturi nu este în nici un fel eliminată din cauza uniunii. Cu toate acestea, Nestorius personal a suferit exilarea şi a fost ţinut izolat într-un loc din Egipt, care este folosit astăzi ca şi închisoare. Împăratul a ordonat ca scrierile lui Nestorius să fie arse şi toţi copiii botezaţi cu numele lui să fie rebotezaţi. A făcut acest lucru pentru a îi mulţumi pe adversarii lui Nestorius. Este paradoxal, nu este aşa? Ideile lui Nestorius au fost preluate, dar el personal a fost persecutat de puterea Bisericii instituţionale.

Revenind la Nestorius, trebuie precizat că scrierile lui nu au dispărut, ci s-au descoperit în anul 1889 în librăria Patriarhiei Siriene. Soluţia oferită la Conciliul de la Calcedon nu a mulţumit pe toată lumea şi cei care au considerat că Nestorius a fost tratat într-un mod nedrept, au fost etichetaţi Nestorieni de către Biserica instituţională. Cei care au susţinut o dublă natură au fost numiţi „Dyophiysites, iar cei care au susţinut o singură natură au fost numiţi „Miaphisite” Confruntările de idei au continuat între cele două poziţii pentru mult timp, dar spaţiul limitat acordat lor în această lucrare nu îmi permite să continui să le prezint.

Câteva considerente legate de relativitatea soluţiilor oferite de Biserica instituţională, care soluţii însă au fost ridicate la rang de adevăruri indiscutabile

înapoi la cuprins!

În orice caz, ideea aceasta a unei egalităţi perfecte, între natura umană şi natura divină este discutabilă, deoarece Biblia prin gura apostolului Pavel ne învaţă să nu mai trăim conduşi de natura noastră umană, pe care el o numea „firea pământească” ci să trăim conduşi de natura divină, pe care Creştinul o dobândeşte după naşterea din nou. (Galateni 5: 16) Natura umană şi natura divină nu sunt în fapt atât de egale, atâta vreme cât între ele există o confruntare care trebuie să se soldeze cu un avantaj net de partea naturii divine. Prin natură umană, în acest caz, trebuie să se înţeleagă caracterul regenerat din punct de vedere  spiritual, al omului care a fost născut din Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt a dobândi natura lui Dumnezeu. Omul nu poate în natura lui, cu care s-a născut biologic, să îl înţeleagă pe Dumnezeu, în natura Sa. Din acest motiv, omul are nevoie, pur şi simplu, să îşi schimbe natura pentru a putea intra în acord cu Dumnezeu. Aceasta este exact ce susţine apostolul Pavel şi cu care sunt personal, întru totul de acord. În natura sa biologică, omul nu are cum să fie în concordanţă cu cerinţele lui Dumnezeu, pentru că natura umană este aceea de prădător, bazată, în principal, pe instinctul de supravieţuire. A avut prin naşterea Sa biologică o astfel de natură chiar şi Isus (Iisus) Cristos? De ce a fost nevoie ca Isus (Iisus) să fie născut din Duhul Sfânt şi ce a schimbat aceasta, din punctul de vedere al naturii sale umane? A avut Isus (Iisus) Cristos o natură umană îmbunătăţită, prin naşterea Sa imaculată? Dacă da, înseamnă acest lucru că noi, care nu am fost născuţi la fel, nu putem atinge performanţele Lui spirituale? Isus (Iisus) ne-a învăţat că noi putem face lucruri chiar mai mari decât a făcut El, dacă vom crede. Cum a dobândit Isus (Iisus) Cristos renaşterea Sa spirituală prin naşterea biologică imaculată sau prin naşterea din Duhul Sfânt? Prin tranşarea, o dată pentru totdeauna, a tuturor posibilelor dezbateri cu diverse teme teologice, Biserica instituţională a luat în posesia sa însăşi competenţa de a clarifica aceste probleme şi şi-a apropriat dreptul fundamental de a da răspunsuri valabile în acest domeniu. Cu alte cuvinte, Biserica instituţională, fără just temei, a lansat ipoteza că ea este singurul depozitar şi sursă a adevărului, prin urmare oricine doreşte să se pronunţe asupra acestor teme trebuie să ia în considerare şi să respecte hotărârile ei. Aceasta este o formă foarte eficientă de exercitare a autorităţii în materie spirituală şi a început să fie contestată doar odată cu Reforma. Numai că Reforma nu s-a terminat şi nu se poate termina, atâta vreme cât sunt atât de multe întrebări în interiorul Creştinismului, rămase fără răspuns. De această dată ea îşi propune să scoată la lumină, să reveleze răspunsul la întrebarea: care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Scopul este de a declanşa o mişcare profundă de auto-investigaţie. Fiecare Creştin trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt cu adevărat regeneraţi spiritual, adică dacă sunt născuţi din Dumnezeu, în caz contrar fiecare trebuie să ştie că nu poate vedea Împărăţia Lui. Nu o poate nici vedea şi nu poate nici să intre în această Împărăţie după învăţătura lui Isus (Iisus) Cristos. El a spus acest lucru de două ori, în două feluri diferite, pentru a întări acest fundament al învăţăturii creştine. (Ioan 3: 3; 5) Natura umană îşi dobândeşte adevărata ei valoare spirituală numai după ce ea se uneşte cu natura divină, în urma renaşterii spirituale.

Aş dori să fac observaţia că definiţiile, conceptele şi limbajul folosit pentru a defini natura lui Isus (Iisus) Cristos au venit în urma unor compromisuri care încercau să pună de acord părerile câteodată diametral opuse ale clericilor, care răspundeau de diferite arii de răspândire a Creştinismului. Aceste rezultate par a fi exprimate în formule echilibrate, deoarece ele încearcă să ţină o balanţă între părţi. Pe de altă parte, ele nu conţin garanţia adevărului, ci reprezintă doar un posibil limbaj despre felul în care se poate vorbi despre Dumnezeu. Întreaga credinţă creştină este semănată cu parabole şi alegorii. Nimic nu este aşa cum pare şi adevărurile Creştinismului sunt camuflate foarte bine în spatele mitului. Spre exemplu, în ceea ce priveşte problema Trinităţii, asemănarea dintre Dumnezeu şi un Tată pământesc este o metaforă şi nu trebuie să atragă pe credincios pe calea extrem de periculoasă a antropomorfismului. După părerea mea, Dumnezeu este o inteligenţă şi o realitate pe care noi oamenii încă nu o putem măsura şi nu are nici un fel de limite spaţiale sau temporale. Din cauza aceasta, când vorbim despre Tată şi Fiu, care se găsesc împreună în Trinitate, în nici un caz nu trebuiesc priviţi ca două realităţi antropomorfe, în care un Tată, asemănător cu unul uman, naşte un Fiu, de asemenea asemănător din punct de vedere al formei sale cu omul. Este mai degrabă vorba despre nivele diferite ale realităţii, la care participă un Dumnezeu unic. Tatăl este o realitate infinită, care cuprinde, în acelaşi timp, trecutul prezentul şi viitorul. Tatăl trăieşte în viitor, la fel ca şi în trecut şi din acest motiv se poate spune că El se află deasupra timpului. Dumnezeu nu se află în timp, ci timpul se află în El. Dumnezeu se află deja în Împărăţia Cerurilor, care pentru noi va veni, dar pentru El deja este. Împărăţia Cerurilor, care va veni pentru noi, ea deja există în viitor şi Dumnezeu se află şi El, în acelaşi timp, atât în trecut, în prezent cât şi în viitor. Această Împărăţie poate intra în noi, dacă suntem gata să o primim. Isus (Iisus) Cristos a venit din viitor, unde fiecare din cei mântuiţi se află deja şi îi cunoaşte pe toţi cei care sunt ai Lui, încă de la întemeierea lumii şi, în acelaşi timp, aceştia se află cu el, în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trăieşte în viitor, deoarece El este deasupra timpului, aceasta înseamnă că noi, dacă avem un viitor, suntem deja cu El în Ceruri. Isus (Iisus) Cristos este un călător în timp, într-un anumit fel. Pentru El viitorul este ca şi trecutul dar trecutul determină viitorul în ceea ce ne priveşte. Ca să ajungem în acel viitor, în care deja suntem, trebuie să parcurgem o anumită Cale, adică calea mântuirii care ne asigură acel viitor.

Pe de altă parte, Tatăl se află situat la un alt nivel al existenţei decât Fiul, dar este vorba de aceeaşi realitate şi între aceste nivele nu există raportul de inferior sau superior. Materia nu este inferioară spiritului şi Fiul nu este inferior Tatălui. Ideea că materia este inferioară spiritului, este lansată de ideologia creştină a Bisericilor instituţionale, care vedea în corpul material al omului sursa oricărui păcat. Materia însă nu se rezumă la corpul uman şi nu trebuie privită într-o viziune antropomorfică. Pe de altă parte, spiritul este o noţiune ne definită, deci a lansa adevăruri ultime pe baza unor concepte ne definite, confuze, este o lipsă de respect pentru raţiune. Aceasta este, în fond, baza conceptuală a Bisericilor instituţionale, una care se întemeiază pe un concept ne definit şi ne cunoscut, adică cel de spirit şi pe antropomorfizarea noţiunii de materie, care este socotită a fi „inferioară,” acestui spirit ne determinat.  Prin urmare, Tatăl care Este tot ceea ce există, a luat haina materialităţii şi s-a întipărit pe Sine într-o formă materială, numită Fiul, dar acesta este de fapt tot Tatăl. Fiul este Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl, Cel infinit, într-o întrupare definită. Persoana Fiului are un conţinut infinit, dar ca  formă preexistentă este o formă determinată, întrucât orice formă are propriile determinări. Există un moment în care Tatăl a luat decizia de a se îmbrăca în materialitate, dovedind prin aceasta că materia nu trebuie privită ca o realitate „inferioară,” altor realităţi. Acest Fiu, care este Tatăl în formă materială, adică întipărit într-o anumită formă, probabil foarte asemănătoare cu trupul omenesc, a creat şi creează tot ceea ce reprezintă materialitatea. De ce se poate spune că Fiul este, ca şi formă, asemănător cu trupul omenesc? Se poate afirma aceasta deoarece omul a fost creat după asemănarea Tatălui, adică cu o dimensiune spirituală nelimitată şi după chipul Fiului adică având un trup asemănător cu al Lui. Înainte de a crea universurile, care presupun materialitate şi deci forme, Tatăl s-a îmbrăcat pe Sine într-o formă de aceeaşi consistenţă cu universurile pe care le-a creat. Tatăl şi Fiul sunt exact aceeaşi Persoană, identică cu Sine, adică una, un singur Dumnezeu, dar într-o ipostază diferită. Duhul Sfânt este puterea care se degajă din Dumnezeu adică din Tatăl care este identic cu Fiul în esenţă, deci în conţinut, fiind deosebiţi doar ca formă, ca ipostază. După părerea mea, cuvântul formă înlocuieşte mult mai bine cuvântul persoană, dar este şi el imperfect, deoarece Dumnezeu Tatăl nu are nici o formă pe când Fiul are. În orice caz Dumnezeu este unul singur cu şi fără formă, infinit şi finit în acelaşi timp. Avem un drum de străbătut până să înţelegem complet şi detaliat cum se poate face această joncţiune între infinit şi finit şi avem cu siguranţă nevoie de Dumnezeu, care să ne acorde timpul şi explicaţiile necesare.

Desigur că Biblia foloseşte, pentru a îşi transmite mesajul, un limbaj omenesc, uşor de înţeles şi care altul decât acest limbaj, asemănător cu lucrurile de pe pământ, putea fi adresat oamenilor de acum câteva mii de ani. Limbajul modern poate fi mai adecvat pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, dar nu ar fi avut nici un sens pentru oamenii cărora Biblia s-a adresat cu mult timp în urmă. Pentru omul modern, Biblia are o problemă de limbaj şi, din acest motiv, sunt mulţi care consideră că Biblia, mai ales în cărţile cele mai vechi, de exemplu în Geneza, nu li se mai adresează. Bisericile instituţionale se cramponează cu disperare de trecut, sunt conservatoare şi, exact la fel ca şi în epoca feudală, încearcă să facă tot posibilul de a împiedica progresul cunoaşterii umane. Dacă ar deţine puterea în societate, aceste instituţii bisericeşti ar recomanda pentru a fi citită numai Biblia, dar interpretată conform opticii lor obligatorii, şi în acelaşi timp ar cenzura şi ar pune la index nenumărate cărţi, aşa cum a făcut când a deţinut puterea şi dominaţia asupra societăţii. Cunoaşterea umană şi dezvoltarea societăţii s-a făcut împotriva şi nu cu ajutorul ideologic al Bisericilor instituţionale. Pe de altă parte, aceste instituţii au văzut un duşman şi în Biblie, deoarece N.T. şi în mod deosebit cuvintele lui Isus (Iisus) Cristos sunt fără îndoială descrierea Căii care duce la nemurire, prin Dumnezeu. Nu au putut bineînţeles să pună şi Biblia la index, dar au impus nişte interpretări obligatorii ale ei, care, de multe ori nu îi apropie pe oameni de Dumnezeu, ci îi îndepărtează.   

Dumnezeu nu este Tată şi Fiu, aşa cum înţelegem pe pământ aceste noţiuni. Un Tată pământesc şi un Fiu pământesc nu sunt una în sensul în care Dumnezeu este una. Un tată şi un fiu pe pământ sunt două persoane diferite în sens uman, au două personalităţi diferite şi de multe ori aspiraţii diferite. În contrast cu această stare de lucruri, Tatăl Ceresc şi Fiul au aceeaşi personalitate, aceleaşi sentimente aceleaşi aspiraţii. Cel mai remarcabil lucru este că suntem şi noi chemaţi să facem parte din această extraordinară unitate, adică din Dumnezeu. Suntem invitaţi să participăm la esenţa lui Dumnezeu şi ca dovadă este faptul că Fiul, adică Tatăl Ceresc, s-a întrupat într-un om, în omul Isus (Iisus) şi prin aceasta Dumnezeu Tatăl nu numai că s-a îmbrăcat în materialitate, dar a luat o materialitate, în formă umană. Nu este vorba, deci, deloc de a îl transforma pe om în sclavul perfect, supusul model care să execute toate poruncile lui Dumnezeu. Este vorba de o participare la acelaşi Spirit. Folosesc şi eu noţiunea de spirit, care nu este definită, decât prin opusul său, adică ca o realitate  imaterială, dar ce înseamnă acest lucru, adică ce înseamnă realitate imaterială, în acest context, adică în sensul de spirit, nu se ştie, deci nu este definit. Eu folosesc această noţiune în sens figurativ, adică prin spirit înţeleg conştiinţă, gândire, minte, raţiune, intelect sau persoană considerată sub raportul capacităţii sale intelectuale, al însuşirilor morale de caracter, sau, în final, mod, fel, de manifestare, de gândire. Este vorba deci de participarea la Spiritului Tatălui, în Fiul. Prin Duhul Sfânt suntem una cu Dumnezeu în Spirit şi de aceea cine nu are Duhul lui Cristos nu este al lui. Nu este vorba de un tribunal, de o curte Supremă în care vor fi judecaţi toţi oamenii pentru faptele lor la finalul timpului, ci este vorba de o deschidere spirituală care să ne permită să fim una cu Dumnezeu, adică să intrăm în eternitatea Spiritului Său. Până la urmă va fi şi o judecată, dar singura infracţiune care se va lua în seamă va fi necredinţa, adică lipsa de spiritualitate, care îi va împiedica pe mulţi să locuiască cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Spiritualitatea îl înalţă pe om şi îl ajută să se detaşeze de sine însuşi, adică folosind cuvintele lui Isus (Iisus) Cristos, să se lepede de sine. Creştinismul ne oferă şansa să ne ridicăm prin spiritualitate la nivelul de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu.

Din nefericire, interogaţiile pe care oamenii le-au avut dea lungul timpului au fost numite erezii şi cei care au ridicat probleme legitime au fost pedepsiţi de către instituţiile religioase creştine. Acela care nu îşi pune nici un fel de întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu, înseamnă că nu este preocupat serios de El şi cei care urmează „masele,” frumos organizate şi bine dotate material, nu au cum să aibă garanţia că merg pe drumul cel bun doar prin aceasta. Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7: 13) Numărul mare de persoane, în acest caz, nu exprimă în mod necesar garanţia valorică. Dacă îi urmăm pe cei mulţi, trebuie să ştim că mulţi sunt chemaţi, dar că dintre aceştia puţini sunt cei Aleşi. Mai bine este să îi urmăm pe cei puţini, adică Biserica celor născuţi din nou. Apartenenţa la o mare organizaţie nu înseamnă nimic şi ne apartenenţa, de asemenea nu înseamnă nimic ci totul este faptul de a aparţine Persoanei lui Isus (Iisus) Cristos.    

Credincioşii, născuţi din Dumnezeu au înţeles că au dreptul să îşi pună întrebări şi acest lucru nu îl supără pe El. Dumnezeu nu îi pedepseşte pentru asta şi interesul lor nu este socotit un păcat. Fiecare primeşte răspunsurile la nivelul intelectual de înţelegere la care a ajuns. Nimănui nu i se pot comunica lucruri pentru care nu are nici o referinţă cu care se creeze un context. Ce afirm eu este că Dumnezeu are răspunsuri potrivite pentru nivelul la care se pun întrebările. Luând în considerare luptele care au impus doctrinele oficiale, nu este deloc sigur că adevărul a prevalat totdeauna, sau că la ora actuală opiniile care sunt vehiculate şi consfinţite în mod oficial, sunt cele mai aproape de realitate. Este posibil ca unele idei care au fost eliminate, mai degrabă din considerente de ambiţie şi interese politice, să fie mai aproape de adevăr decât cele admise în mod oficial, sau este şi mai probabil să existe alte moduri de formulare, care să fie mult mai adecvate decât cele vehiculate în momentul de faţă de către Bisericile instituţionale.

Ceea ce am încercat să arăt în acest capitol este modul în care s-a format doctrina creştină. Ea s-a format în principal prin reprimarea libertăţii de găndire a minorităţii de către majoritate. Ceea ce a prevalat până la urmă a fost nu valoarea argumentelor, dar interesele celor care deţineau puterea lumească sau eclesiastică şi o idee greşită de unitate bazată nu pe adevăr şi libertate ci pe dorinţa de consolidare a puterii politice cu ajutorul celei religioase. Multe concepţii au fost impuse cu forţa armelor, deoarece împăraţii se declarau dispuşi să pună la îndemâna instituţiilor religioase capacităţile lor militare.

Datorită felului în care s-au coagulat, învăţăturile despre Dumnezeu au rămas probleme teologice ne soluţionate. Termenii utilizaţi pentru definirea doctrinelor creştine sunt imprecişi şi plini de o multitudine de confuzii. Aceasta ne arată că şi în materie religioasă, ca şi în domeniul ştiinţei, instituţiile clericale au încercat să îşi aroge monopolul adevărului, dar în ambele cazuri rezultatul a fost acelaşi. Spre deosebire de ştiinţă, care are o existenţă proprie şi este independentă faţă de cunoaşterea de tip teologic, religia rămâne în continuare un domeniu unde acţionează represiunea asupra ideilor.

Am să dau un exemplu de problemă teologică rămasă ne rezolvată. Isus (Iisus) Cristos de pe pământ nu a fost identic cu Cristos din ceruri şi aceasta deoarece Cristos din ceruri, Cel existent înainte de întemeierea lumii, nu avea încă şi o natură umană, ci doar o natură divină. Fiul lui Dumnezeu, preexistent, nu se întrupase încă în omul Isus (Iisus). Pe de altă parte, Isus (Iisus) Cristos istoric, care a trăit pe pământ, nu poate fi considerat identic cu Cristos din ceruri pentru simplu motiv că El avea o dublă natură, divină şi umană şi era considerat o singură Persoană şi nu două Persoane. Deci avem de a face cu două Persoane diferite, una pur divină, parte a Trinităţii şi cea de a doua divină şi umană, cu o dublă natură. După înviere, cel care s-a înălţat la cer a fost Isus (Iisus) Cristos cel răstignit cu dublă natură. Acest Isus (Iisus) numai este identic cu Cristosul care a existat încă înainte de întemeierea lumilor, deci Cristos se întoarce la cer altfel decât a plecat. Întrebarea fundamentală este, dacă natura umană a lui Isus (Iisus) Cristos face şi ea parte din Trinitate, o dată cu înălţarea lui Isus (Iisus) la Dumnezeu? Dacă da şi personal mi se pare singurul răspuns raţional, aceasta înseamnă că natura umană este parte componentă din Trinitate. Pe de altă parte, Creştinismul susţine existenţa unui Dumnezeu neschimbător, care nu poate suferi astfel de modificări. Există cineva să susţină că Isus (Iisus) Cristos s-a dezbrăcat de natura lui umană înainte de a se înălţa la cer? Eu nu cunosc o astfel de versiune. O astfel de opinie ar însemna că omul nu are nici o şansă să ajungă în cer. Această dificultate este generată de poziţia adoptată în cadrul diferitelor Concilii de către Biserica instituţională. Problema relaţiei dintre Persoana istorică a lui Isus (Iisus) Cristos şi Dumnezeu Tatăl nu este nici pe departe rezolvată, dar discuţia este practic încheiată prin soluţiile definitive date de către instituţiile bisericeşti.

În limbajul curent, prin persoană se înţelege personalitatea individuală a unei fiinţe. Folosind cu această semnificaţie noţiunea respectivă, se poate afirma că Dumnezeu este o singură Persoană, însă cu dimensiuni multiple. Dumnezeu are o singură identitate egală cu Sine. El nu este format din trei Persoane diferite în sensul de trei personalităţi diferite pentru că dacă acceptăm cazul contrar negăm unicitatea lui Dumnezeu. Limbajul uman nu este în întregime adaptat descrierii unor realităţi infinite şi tocmai de aceea pretenţiile unor instituţii religioase de a deţine adevărul absolut, par ridicole. Acestea au tot dreptul să emită opinii, dar nu au nici o legitimitate atunci când pedepsesc pe alţii pentru opiniile lor.

Adevărul este o realitate în mişcare, care se dezvoltă odată cu gradul de înţelegere şi cunoaştere. Cunoaşterea adevărului despre Dumnezeu nu este fixă şi stabilită de oameni o dată pentru totdeauna. Adevărul despre Dumnezeu este determinat în mod etern de veşnicia Lui, dar cunoaşterea acestui adevăr este legată de limitarea umană şi de aceea acesta progresează. Apostolul Pavel ne spune, că aflaţi pe pământ, cunoaştem doar în parte. De unde atunci pretenţia unor instituţii bisericeşti de a controla şi autoriza părerile oamenilor despre adevărurile care se referă la Dumnezeu? Acest lucru este caracteristic pentru dominaţia autoritară a Bisericilor instituţionale.

Cunoaşterea adevărului progresează odată cu acumularea de cunoştinţe umane. Biblia spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte. Ceea ce este important din punctul de vedere al lucrării de faţă, este ca cititorul să poată realiza imprecizia, incertitudinea şi aproximarea cu care instituţiile religioase şi-au formulat doctrinele cele mai importante şi în baza cărora au pretenţia că deţin adevărul despre Dumnezeu. Personal, văd aceste încercări de a stabili relaţia din interiorul lui Dumnezeu mai mult ca pe nişte tentative pur umane de a afla adevărul, decât adevăruri inspirate direct de Dumnezeu. Mi se pare că asemănarea dintre încercările oamenilor de a îl defini pe Dumnezeu şi încercările ştiinţei de a afla adevărul despre cosmos sunt perfect similare, deoarece ambele au la bază teorii formulate cu ajutorul categoriilor filozofice.

Consider toate aceste tentative legitime şi necesare, dar natura lor este în aşa fel, încât nu permite intoleranţa şi nici reprimarea părerilor care nu corespund unor curente dominante. Aşa zisa „sfinţenie” a învăţăturilor unor instituţii bisericeşti se bazează pe tentativele unor filozofi şi gânditori creştini de a îl înţelege pe Dumnezeu, tentative mai mult sau mai puţin reuşite. Cred că încercările de a îl cunoaşte şi de a îl defini pe Dumnezeu trebuie să continue, iar termenii folosiţi să fie adaptaţi la terminologia modernă, lucru care ar permite o mai bună înţelegere a acestor lucruri importante.

În materie de cunoaştere a lui Dumnezeu, toţi oamenii care au legătură cu El au acelaşi drept să se pronunţe şi nu există nici un privilegiu exclusiv al unor cercuri religioase de a stabilii care este adevărul. Părerile exprimate în interiorul unor concilii nu sunt cu nimic superioare celor pe care oamenii, care se simt chemaţi la acest lucru şi care nu participă la nici un conciliu religios, le pot formula. Aşa cum, pe parcursul istoriei, unii oameni şi-au asumat prin forţă averi nemăsurate, teritorii şi chiar state, alţii folosindu-se de aceleaşi metode şi-au asumat monopolul asupra adevărului despre Dumnezeu. Şi unii şi alţii au făcut acelaşi lucru şi anume au abuzat de puterea lor. Toţi suntem copii lui Dumnezeu şi suntem învăţaţi de Dumnezeu şi trebuie să acordăm respect raţiunii umane. Lucrurile despre Dumnezeu nu sunt un mister, de vreme ce asupra lor s-au pronunţat învăţaţii timpului, dar au fost învăluite în mister de instituţiile religioase creştine în aşa fel, încât credincioşii să fie ţinuţi în ne cunoştinţă de cauză. În felul acesta ei nu pot discuta valoarea spirituală a gesturilor şi actelor personalului clerical.

O altă întrebare ar trebui să fie următoarea: este Biserica lui Dumnezeu o comunitate de sfinţi, o comunitate de păcătoşi, sau o colectivitate formată împreună din sfinţi şi păcătoşi? Răspunsul scurt este: Biserica Spirituală Unică este o comunitate formată din indivizi născuţi din nou şi care, în acest proces sunt sfinţiţi de Dumnezeu. Nu este suficient botezul, care este naşterea din apă, este necesară şi naşterea din Duh pentru a dobândi aceeaşi natură cu Isus (Iisus) Cristos, adică natura divină. Prin urmare, păcătoşii nu sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a rămâne păcătoşi, ci pentru a deveni sfinţi. Chemarea lui are un scop şi scopul este pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chemaţi de Dumnezeu să fim sfinţi şi fără prihană. Voi dezvolta pe parcursul lucrării acest subiect.

În al doilea rând, o altă întrebare este: cum ar fi putut supravieţui Creştinismul dacă nu ar fi fost organizat în formele în care a fost, în fapt, structurat? Atâta vreme cât a fost în catacombe, Creştinismul a supravieţuit şi s-a dezvoltat datorită griji purtate de Dumnezeu. Dacă s-ar fi lăsat călăuzit de acelaşi Spirit, ca şi în perioada persecuţiilor, Creştinismul s-ar fi dezvoltat într-un mod mai sănătos şi conversiunile care s-ar fi făcut ar fi reflectat existenţa unor convingeri mult mai profunde. Probabil că în ansamblul său, doctrina creştină nu ar fi fost atât de unitară şi multe dintre părerile diferite ar fi înflorit. Acest lucru ar fi putut duce la dezbateri mult mai serioase, care ne-ar fi apropiat de o înţelegere mai corectă a problemelor şi în acelaşi timp la mai multă toleranţă şi la mai puţine persecuţii. Luptele între facţiunile creştine ar fi fost excluse, deoarece fiecare credincios ar fi avut dreptul să creadă conform convingerilor proprii şi nu să adopte păreri impuse de o instituţia bisericească sau alta. Cred că lumea ar fi fost mai bună dacă Creştinismul s-ar fi condus după principiul respectării libertăţii personale de a alege, în materie de credinţă, principiu pe care îl respectă în primul rând Dumnezeu. Creştinismul se putea răspândi, în mod liber, doar prin puterea valorii sale.

Să nu uităm de faptul că Islamul este foarte apropiat de unele convingeri creştine şi există chiar în cadrul Creştinismului păreri unitariene, care reuşesc să supravieţuiască şi care sunt doar la mică distanţă de concepţia Islamică. Cu toate acestea, nu se pune problema de intoleranţă  între unitarieni şi trinitarieni. Atunci, de ce sunt unii care privesc Islamul ca fiind incompatibil cu Creştinismul? Conflictele religioase din lumea de astăzi se explică, la fel ca şi cele din trecut, tot prin diviziunile legate de modul de înţelegere a părerilor despre Cristologie. Din păcate, părerile impuse cu forţa duc la conflicte interminabile.

          Natura umană şi natură divină. Legătura personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală

„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]

Fiinţa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conştientă, existentă în toate universurile posibile. În acelaşi timp, omul respectiv se transformă şi înţelege diferit rostul propriei sale existenţe şi a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalţi, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalţi. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinţei iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greşită. Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu primesc darul credinţei de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus (Iisus) Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu şi că cei care cred, sunt atraşi de Tatăl ceresc. Această atracţie a Tatălui este darul credinţei, deoarece prin această atracţie Dumnezeu îşi face simţită prezenţa, deci existenţa. Acţiunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa omului produce transformări profunde, roade aşa cum le numeşte Biblia.

Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituţiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioşilor născuţi din nou, nu pot fi nici comandate şi nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esenţa Creştinismului nu stă în organizare administrativă şi ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creştină nu poate fi impusă la comandă şi, cu toate acestea, este pur şi simplu prezentată câteodată ca fiind o obligaţie. În multe ocazii am auzit pe funcţionarii credinţei spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Învăţătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârneşte perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că aşa trebuie, pentru că aşa cere credinţa creştină. Este adevărat că dragostea creştină nu este doar un sentiment, milă sau simţire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalţi, este şi un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esenţialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu şi este turnată în inima credincioşilor creştini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mişcare universul sau universurile.

Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.

Adevărata creaţie a omului se face prin naşterea din nou. Nu este o creaţie „din ţărâna pământului”, adică din materie, ci este o creaţie spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Naşterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Această graniţă nu se poate trece doar prin botezul în apă şi nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realităţii la realitatea propriu zisă. Naşterea din nou este condiţia apartenenţei la Biserica adevărată a lui Isus (Iisus) Cristos, care este Biserica celor născuţi din nou. Acolo, indivizii şi-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.

Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.

Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]

Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus (Iisus), cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]

Despre raportul dintre natura divină şi natura umană

 înapoi la cuprins!

Un lucru este limpede, în aceste circumstanţe natura umană se lasă condusă de natura divină, pe care fiecare Creştin o dobândeşte o dată cu naşterea din nou. Natura umană nu dispare, dar este sub controlul naturii divine. Înţelesul noţiunii de control, în acest caz, trebuie bine clarificat. Cum se stabileşte raportul dintre natura divină şi cea umană? Nu este vorba de o subordonare a celei din urmă faţă de cea dintâi. Este vorba de o întrepătrundere, inter-conexiune deosebit de complexă, în care natura umană se aliază cu cea divină, adică este înobilată de aceasta. Natura umană îşi dezvoltă propriul potenţial, devine conştientă de posibilităţile şi valoarea sa, progresează, evoluează, se purifică şi se rafinează, se cunoaşte pe sine în profunzime şi într-un context universal şi se auto-evaluează prin semnificaţiile unor sensuri morale, care sunt parte din textura, care exprimă substratul oricărei existenţe. Natura umană se reconstruieşte pe sine, prin alegerile pe care le face, determinîndu-şi propria libertate, cu conştiinţa că participă la ceva mai bun, la ceva superior. Dumnezeu ne arată că se poate mai bine, că există mai frumos decât limitele noastre naturale, înăscute. Natura umană, sub lumina lui Dumnezeu, este subiectul unei revelaţii asupra frumosului şi a binelui, care o fascinează şi care o absoarbe în natura divină, acolo unde îşi găseşte liniştea pe care o poate oferi numai perfecţiunea.      

 Pe de altă parte, acest control se manifestă prin aceea că omul are o altă atitudine faţă de realităţile care îl înconjoară, alte sentimente şi alte trăiri, generate de dragostea de natură divină, care a fost turnată în inima sa. Pur şi simplu, credinciosul respectiv are un duh nou şi o inimă nouă, deci o altă natură.

Acesta este un text din V.T. în care se prefigurează ceea ce Isus (Iisus) Cristos a spus în legătură cu naşterea din apă şi din Duh. Omul vorbeşte şi gândeşte din prisosul inimii.

„Pui de năpărci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui.” [(Matei 12: 34-35); ref. 134 în Biblia Ortodoxă]

  Atunci când prezenţa Duhului Sfânt se manifestă în fiinţa umană, în mod necesar se exercită şi atributele excepţionale, darurile duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Când vorbeşte despre darurile spirituale, Pavel nu stabileşte o scară ierarhică, în care să se promoveze pe sine în vârful piramidei, în calitate de apostol. Aşa cum tot el a precizat, destul de clar, fiecare din calităţile respective sunt necesare, în egală măsură, într-un moment sau altul al funcţionării adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Şi apostolii şi prorocii şi învăţătorii şi toţi ceilalţi sunt mădulare unii altora. Dacă Dumnezeu a stabilit aceste mădulare, înseamnă că toate sunt necesare, altfel El nu le-ar fi stabilit.

Trebuie doar să precizăm la care Biserică s-a referit apostolul Pavel. Este vorba despre Biserica Spirituală Unică, despre trupul spiritual al lui Isus (Iisus) Cristos. „Este un singur trup...” aşa cum menţionează apostolul Pavel în epistola către Efeseni, în capitolul 4, în textul care a fost citat în această lucrare. Dacă este un singur trup şi mădularele despre care vorbea Pavel, sunt componentele lui, este vorba desigur despre Biserica celor născuţi din Spirit, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu pentru că numai aceasta reprezintă o unitate. Acesta este un organism unic, spiritual, diferit de corporaţiile bisericeşti.

Prin urmare, toţi membrii acestei Biserici manifestă daruri spirituale şi în componenţa ei nu se numără oameni fără daruri. Biserica celor înscrişi în Ceruri este formată numai din lucrători spirituali, care este altceva decât funcţionarii instituţiilor bisericeşti. Biserica Spirituală Unică are în componenţa ei apostoli adică credincioşi care răspândesc Creştinismul în toate zonele geografice ale pământului. Sunt prorocii, oameni prin gura cărora Dumnezeu îşi transmite direct mesajele. Învăţătorii sunt aceia prin care Dumnezeu explică oamenilor învăţăturile Sale. Sunt de asemenea cuprinşi cei ce au darul minunilor şi prin intermediul cărora Dumnezeu face lucruri extraordinare. Prin intermediul celor care au un dar de vindecare, Dumnezeu însănătoşeşte pe cei bolnavi, dar face lucrul acesta în baza credinţei individuale, a celui aflat în suferinţă. În calitatea lor de membri ai Bisericii celor născuţi din nou, cei care au o capacitate dobândită de a ajuta pe semenii lor, de a organiza diverse activităţi şi proiecte, sau de a vorbi în limbi, contribuie şi ei la îndeplinirea misiunii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu pe acest pământ.

Nimeni nu trebuie să se aştepte de la Bisericile corporatiste să încurajeze acest proces şi nici măcar să vorbească despre aceasta dar, în acelaşi timp, fiecare Creştin, al cărui nume a fost înscris în cartea vieţii, de la întemeierea lumii, trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu acest drum. Umplerea cu Duhul Sfânt, sau Botezul cu Duhul Sfânt, este un eveniment care poate avea loc oricând, pe parcursul procesului naşterii din nou. În orice caz, Dumnezeu este acela care alege momentul şi aceasta se întâmplă atunci când persoana în cauză este considerată de El, că este pregătită pentru aceasta. Forţarea acestui eveniment, prin stăruinţa în rugăciune, nu poate grăbi ca el să se producă, dacă cel în cauză nu este pregătit după standardele lui Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune este folositoare, în măsura în care ajută la înţelegerea de către cel sau cea în cauză, a importanţei evenimentului care urmează să se producă şi de asemenea, dacă contribuie la pregătirea celui ce urmează să primească umplerea cu Duhul Sfânt, pentru acest eveniment.

Despre momentul când se dobândeşte calitatea de membru a Bisericii celor născuţi din Dumnnezeu

 înapoi la cuprins!

La prima vedere s-ar părea, că această lucrare conţine o contradicţie fundamentală. Care este aceasta? Dacă am afirmat că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din cei care sunt născuţi din nou şi că aceştia sunt toţi înscrişi în cartea vieţii, adică sunt înscrişi în Ceruri, ce se întâmplă cu aceşti credincioşi până la momentul când au fost născuţi din nou, sunt sau nu aceştia, în acest interval de timp, membrii în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ce conferă calitatea de membru al Bisericii celor înscrişi în Ceruri, sau care este momentul în care intervine această calitate, este momentul înscrierii în “registrul” divin sau naşterea, “de facto” din Dumnezeu? Este vorba doar despre o contradicţie aparentă. Încă înainte de naşterea fizică, aceste persoane sunt înscrise în Ceruri, dar cu toate acestea, de la naşterea biologică şi până la naşterea spirituală există un interval de timp. Ce se întâmplă în această perioadă, sunt aceste persoane în acest interval de timp membre ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sau nu? În realitate, toate persoanele care au fost înscrise în Ceruri au fost chemate să devină membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi sunt “de facto,” astfel de participanţi, dar fiecare îşi păstrează dreptul de a alege liber, propriul traiect. Fiecare credincios, în parte, devine membru, “de iure”, al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, numai după ce s-a încheiat procesul naşterii din nou.

“Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel n-are, se va lua chiar şi ce are.” [(Matei 13: 12); ref. 138 în Biblia Ortodoxă]

Modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte direct fiecărui credincios

 înapoi la cuprins!

Legătura personală cu Isus (Iisus) Cristos se stabileşte din iniţiativa acestuia. Cristos îl caută pe cel cu care doreşte să intre într-un contact personal şi i se adresează într-un anumit fel. Modalităţile pot fi foarte diferite. Visele, pe care Cristos le trimite omului, sunt una dintre aceste modalităţi.

„Domnul s-a pogorât în stâlpul de nor şi a stătut la uşa cortului. A chemat pe Aron şi pe Maria şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: <<Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis>>.” [(Numeri 12: 5-6); ref. 146 în Biblia Ortodoxă]