Trebuie să spunem lucrurile până la capăt. Isus (Iisus) nu doar că a murit pe cruce pentru noi și în locul nostru, dar El și trăiește pentru noi și în locul nostru, după învierea Sa. Iată textele biblice care ne spun acest lucru.

·         4 Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

·         5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Isaia 53; 4-5)

·         6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;

·         7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.

·         8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,

·         9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. (Romani 6; 6-9)

Noi însă nu doar trăim împreună cu Hristos, mai mult, El trăiește în noi, în locul nostru. Textul din versetul 8 este imprecis căci ne sugerează că noi vom trăi împreună cu Hristos, dar în realitate noi nu mai trăim împreună cu El, căci El trăiește în locul nostru, ceea ce înseamnă cu mult mai mult, decât însemnă că noi trăim împreună cu El. Galateni, cap. 2, versetul 20, merge mult mai departe decât textul din Epistola către Romani, cap. 6, versetul 8:

·         20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Galateni 2; 20)

Cu alte cuvinte, noi nu suntem de fapt noi, ci suntem Hristos care trăiește în noi, dacă cu adevărat El locuiește în noi. El nu doar că locuiește în noi, dar și trăiește în noi, ceea ce este mult mai mult decât doar a locui în noi. De fapt, Creștinii născuți din nou nu mai sunt ei sau ele însele sunt purtători de Dumnezeu, adică sunt purtătorii unei realități spirituale, care se manifestă în și prin ei sau ele. Creștinii născuți din nou sunt ființe noi, adică sunt Hristos care trăiește în ei și în ele. Bătălia este în om și nu în afara Lui. Stăpânirea lui Dumnezeu este în primul rând în om, acolo unde El învinge firea păcătoasă a omului și unde își instalează Împărăția Sa. De aceea Isus (Iisus) a spus că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru nostru. (Luca 17; 21) Nu este vorba doar de o Împărăție exterioară nouă, în care noi suntem supușii, ci este vorba despre o Împărăție care se instaurează în noi.

·         4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

·         5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. (Romani 6; 4-5)

Ce ne spune N.T.? Ne spune că noi, prin botezul în apă, în mod simbolic, am murit o dată cu Hristos și atunci când ieșim din apa botezului, nu mai ieșim noi, care suntem morți, ci iese tot Hristos în locul nostru. În epistola către Galateni cap. 2, Pavel ne spune că nu mai trăiește el, în el însuși, ci că de fapt Hristos este Acela care trăiește în El. De fapt, noi suntem, fiecare dintre noi, Hristos, nu în sensul că noi luăm locul Lui, dar în sensul că El ia locul nostru. Firea noastră pământească dispare și este înlocuită cu Persoana lui Hristos, care trăiește în noi. Chiar dacă acest lucru se întâmplă doar simbolic, o dată cu botezul în apă, totuși până la urmă se întâmplă și în realitate, o dată cu nașterea din nou. De aceea, Dumnezeu nu este Conducătorul nostru, ca un Rege sau ca un Împărat, în sens omenesc. El este în noi, în locul nostru și ne conduce pe noi, adică trupurile noastre, în locul firii noastre pământești care este răstignită împreună cu El.

Se practică în mod curent o anumită pervertire a imaginii lui Dumnezeu. În ce constă aceasta? Dumnezeu este prezentat altfel decât a fost prezentat de Isus (Iisus). Împărăția lui Dumnezeu este văzută prin extrapolare cu  împărățiile lumești, o Împărăție în care El deține puterea absolută și unde El are drept de viață și de moarte asupra supușilor Săi. Dumnezeu este văzut ca și un Rege care stă falnic pe un tron al Universului de unde dirijează tot ceea ce se întâmplă, până în cele mai mici detalii, în toate lumile posibile. Dumnezeu este un Împărat al iubirii, este Împărat din cauza iubirii pe care o are pentru creația Sa, este Împărat doar pentru cine primește Împărăția Lui în inima sa, Dumnezeu este o energie necreată, din care emană toate lucrurile, dar El nu este o formă de guvernare, o administrație a Universului. Dumnezeu nu este Șeful sau Președintele Universului, nu este Autoritatea Supremă din Univers, El ar putea să fie și așa ceva, dar dorește să fie iubit și nu doar ascultat din cauza puterii Sale. Dumnezeu nu este ceva asemănător cu, de exemplu,  președintele S.U.A., dar la o scară mult mai largă, El este Tatăl celor care sunt născuți din El. Noi îl alegem pe Dumnezeu, nu cum este ales un președinte de țară, prin vot direct, ci îl alegem ca și cum o persoană și-ar alege proprii părinți, adică pe bază de afinitate și nu doar pe baza de autoritate. Dacă Dumnezeu ar fi doar o autoritate universală, care are legile proprii, la care trebuie să ne supunem necondiționat, El nu mai ne este Tată, ci este un Împărat al unei realități fizice, adică Împăratul Cosmosului și nu un Împărat al unei realități spirituale, al unei Împărății spirituale. 

Dumnezeu este și o autoritate, dar o altfel de autoritate, adică El reprezintă autoritatea adevărului asupra minciunii și a dreptății asupra nedreptății. Dumnezeu este o autoritate care ține cont de noi și nu numai de propriile interese, ține cont de nevoile spirituale ale fiecăruia dintre noi și nu ne tratează doar ca pe o masă nedefinită de oameni. După părerea mea, Dumnezeu nu este o autoritate politico-administrativă a Cosmosului, este o autoritate morală și spirituală. Dacă ar fi cu adevărat un Conducător în sensul unui Împărat lumesc atunci Dumnezeu ar răspunde imaginii create de V.T. și anume ar conduce întreaga lume, așa cum a condus poporul Evreu în vechime. La așa ceva se așteptau Evreii de la Isus (Iisus) dar El i-a dezamăgit spunând că Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.

·         36 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”

·         37 „Atunci un Împărat tot eşti!”, I-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Isus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18; 36-37)

Eu înțeleg spusele lui Isus în sensul că Împărăția lui Dumnezeu este o altfel de realitate decât cea fizică, decât cea cosmică, nu este o Împărăție politică, localizată în tot Cosmosul. Este vorba despre o altă ordine a existenței, alta decât cea care are formă materială. Isus (Iisus) nu a vrut să spună doar că Împărăția lui Dumnezeu nu este de pe pământul acesta, ci a vrut să spună că nu este nici din universul acesta, adică din ordinea materială a lucrurilor.

Există o deosebire între guvernul unei țări care face ceea ce vrea, în numele grijii pe care o are pentru poporul acelei țări și între guvernarea sau conducerea lui Dumnezeu, care nu ne cere doar  voturile, adică să îl alegem pe El și apoi uită de noi. Bisericile instituționale ne spun că Dumnezeu este Regele nostru și noi avem o singură obligație și anume să ne supunem Lui cât mai deplin. Dumnezeu este văzut ca un fel de Conducător Suprem al Universului, ca o administrație sau o guvernare  a tot ceea ce există și la care noi trebuie să ne supunem necondiționat. El este mare noi suntem mici, El este infinit, noi suntem finiți, El este atotputernic, noi suntem slabi, El știe tot, noi nu știm nimic. Dacă suntem buni și ascultători primim în dar viața veșnică, dar dacă nu vom fi pedepsiți cu iadul veșnic. Este vorba despre o transpunere a autorității umane, statale, din cadrul vechilor societăți antice, care erau conduse de monarhi absoluți, faraoni, etc. la realitățile întregului Univers sau Multivers. Cei din vechime considerau că întregul Cosmos era condus într-un fel asemănător cu societățile de pe pământ. Este Cosmosul, locuit probabil de numeroase ființe inteligente, o democrație sau o autocrație? Dumnezeu este văzut ca o formă autocratică de guvernare, adică o formă de guvernare în care întreaga putere a Cosmosului este concentrată în mâna unei singure Persoane.

Întreaga discuție despre Dumnezeu ar trebui bine delimitată de acest mod de gândire. Dacă nu facem acest lucru vom cădea într-o modalitate de interpretare a credinței creștine în termeni de guvernare a Cosmosului și de fapt implicit aceasta se și face. Dumnezeu este considerat a fi un Conducător transcendental, un Rege sau Împărat, care răsplătește pe cei buni și pedepsește pe cei răi. Transcendența lui Dumnezeu însă este redusă la pământul nostru și nu la o altă ordine a Cosmosului. Desigur că nu ar fi deloc exclus ca Universul în care trăim să fie controlat de forțe inteligente, mult superioare, din punct de vedere tehnologic, nouă și care ne urmăresc fiecare pas, fiecare mișcare. S-ar părea că se caută persoane obediente, care nu pun nici un fel de probleme și nu ridică semne de întrebare. Aceste forțe inteligente pot să fie atât de dezvoltate încât nu au nevoie să trimită Ozn-uri pentru ca să ne viziteze, ci ne controlează de la distanță, prin capacitățile lor. Aceste forțe pot pătrunde în conștiințele noastre și ne pot vorbi direct și pot transmite mesaje. Cu toate acestea, Dumnezeu trebuie gândit în alți termeni, mult superiori. Dumnezeu stă la originile a tot ceea ce există și El nu este doar o Persoană, în primul rând o Persoană, înainte de a fi o Persoană, El este o sursă a tot ceea ce este în existență. Dumnezeu nu este un Conducător al Cosmosului, desprins de acesta, El este elementul de bază din care decurg toate celelalte lucruri și fenomene și de aceea legătura dintre El și realitatea cosmică nu este una duală, între două elemente între care există un concurs de autoritate, ci este o legătură mult mai intimă, în care existența celui de al doilea element depinde de existența celui dintâi, este o extensie a sa. Energia și materia sunt într-o strânsă relație și pot să se transforme din una în cealaltă, în anumite condiții. Elementul de permanență, într-un Univers în continuă schimbare, substratul conștient a tot ceea ce există, nu poate să fie un Conducător de tip quasi-uman, este o Realitate mult mai complexă care exclude dihotomia materie-spirit. Această dihotomie este o abordare simplistă, în care fie spiritul este considerat a fi premergător materiei, fie materia stă la baza spiritului. Cele două nu pot fi puse, pur și simplu, în opoziție și nenumăratele încercări, din istoria Creștinismului de a proceda în acest fel nu au dus la nici un rezultat. În acest fel rațiunea umană nu s-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Renunțând la antiteza Dumnezeu-om, Conducător și condus vom găsi un sens Creștinismului, care de fapt ne prezintă o cu totul altă Realitate și anume pe Dumnezeu-om, adică pe Isus (Iisus). Este vorba de o nouă sinteză, care înlocuiește antiteza dintre Dumnezeu și om, atât de apreciată de multe instituții bisericești.

Dumnezeu este unitatea dintre Universul pluridimensional și om, adică unitatea dintre Realitatea absolută în care trăim și noi înșine, mai întâi în noi înșine și apoi la un nivel cosmic, nemărginit. Dumnezeu este omul și omul este Dumnezeu, în și prin El și nu în afara Lui și unitatea care duce la acest rezultat, unirea spirituală care permite ca un om muritor să devină, chiar în miezul unei instanțe temporale, un contemplator al infinitului este intrarea omului în conștiința lui Dumnezeu, prin intrarea Conștiinței, care reflectă tot ce există, în om. Dumnezeu este un alt fel de Conducător, ne-asemănător cu un Conducător al Universului. El ne conduce din interiorul nostru, după ce ne atinge inimile. Dumnezeu este Conștiința noastră, o altfel de Conștiință, care este, în același timp și Conștiința a tot ceea ce există. Dumnezeu nu este Împăratul nostru, în sens omenesc, El este Conștiința noastră, devenită Conștiință personală, care ne ghidează către lumină.

Îl ascultăm pe Dumnezeu în măsura în care ne ascultăm propria conștiință, nu ca pe un Conducător din afara noastră, ci ca pe o lumină dinăuntrul nostru. Fără această legătură intimă Dumnezeu-om, credința creștină s-ar reduce la propovăduirea unei noi forme de guvernământ, în acest caz una universală, în care un Dumnezeu autoritar și puternic stă cu ochii pe noi și ne cere socoteală de tot ceea ce facem. Dumnezeu nu poate guverna și nu poate fi Împăratul, decât al acelora care decid ei sau ele să fie guvernate de El. Întrucât Dumnezeu ne guvernează ființele noastre, ca și o Conștiință Supremă, nu putem să fim guvernați de El decât dacă decidem să ne ascultăm propriile conștiințe. Măsurile de constrângere și opresiunea de orice fel, pornite din exteriorul nostru, nu pot duce la nici un rezultat, deoarece natura umană este construită altfel decât natura lui Dumnezeu și nu poate să se supună cerințelor Lui, pe cale naturală.

Ca să pătrundem cu mintea în Raiul lui Dumnezeu, încă în această viață, trebuie să ne transformăm profund și dacă o vom face noi numai suntem conduși de Dumnezeu, noi suntem locuiți de El, noi vom dori aceleași lucruri ca și El, pe care El și le dorește în noi, noi vom fi în El și El în noi. Suntem chemați la unitate cu Dumnezeu și nicidecum la o ierarhie în care noi vom fi veșnic condușii. Aceasta înseamnă să fim copiii lui Dumnezeu și moștenitorii Lui, adică noi von fi ca El, în aceeași situație în care este și El. Dumnezeu nu ne conduce prin opresiunea asupra firii noastre pământești, El ne conduce prin deschiderea de noi orizonturi, care ne ridică pe noi la un alt nivel de înțelegere a realității. Dumnezeu ne oferă chiar ceea ce ne dorim chiar noi și aceasta se întâmplă nu pentru că El ne impune, ci pentru că noi ne dorim. Dumnezeu ne este Tată deoarece ne naște din nou, din El, adică dintr-o realitate superioară naturii noastre pământești și ne urcă pe un munte spiritual, de unde putem vedea mai bine infinitul.  Aceasta este concluzia N.T. Dumnezeu este Tatăl nostru nu este Împăratul sau Regele nostru, în sens politico-administrativ. În V.T. cea mai mare virtute era socotită ascultarea:

·         22 Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.

·         23 Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” (1 Samuel 15; 22-23)

 Dumnezeul din afara conștiinței nu poate fi ascultat de omul care, în mod necesar, are o fire pământească. Evreii erau neascultători, cerințele lui Dumnezeu erau greu de acceptat pentru ei. Cu toate acestea, Dumnezeu în N.T. nu este prezentat ca și un Rege, ci ca și un Tată. Dacă Dumnezeu este cumva un Rege al Universului, noi suntem prinții Universului, căci suntem copii Lui. Dacă Tatăl nostru este un Rege, atunci, în mod inevitabil noi suntem niște prinți. Problema ascultării este una delicată. Nu văd de ce aș asculta orbește de un stăpân în fața căruia nu sunt decât o unealtă folositoare, dar înțeleg de ce ar trebui să ascult de un Tată care neîndoielnic îmi vrea binele și niciodată nu îmi vrea răul. Dacă nu sunt decât un soldat într-o mare armată a universului și trebuie să mă supun autorității șefului suprem o voi face știind că nu sunt eu acela care deține conducerea acestei armate. Nu suntem singuri pe pământ și nici în Univers și este necesar să trăim în armonie cu celelalte ființe care, la fel ca și noi, populează Universul. Cu toate acestea, alta este ascultarea față de un Tată și cu totul alta este ascultarea față de un Rege sau față de un comandant militar. Tatăl ne conduce întotdeauna la lucruri bune, pentru că ne iubește și pentru că se vede pe El în noi. Regii și comandanții își urmează politicile lor. Urmează Dumnezeu un anumit proiect, o anumită politică, în care noi suntem doar o masă de manevră sau noi reprezentăm un scop în sine pentru Dumnezeu? Reprezintă oamenii doar un mijloc, o masă de alegători, care dacă îl aleg pe Dumnezeu, El poate să demonstreze că satana nu a avut dreptate, atunci când s-a revoltat împotriva Lui? Iată că mulți oameni îi dau dreptate lui Dumnezeu și astfel satana pare a fi învins în aceste alegeri. Pe de altă parte, acesta nu ar fi un criteriu de validare a autorității lui Dumnezeu, deoarece în fapt, mai mulți oameni îl aleg pe satana decât pe Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu, în V.T. a fost obligat să ia decizii, așa cum ne arată Biblia, care pot să arunce o umbră asupra dragostei Lui pentru om. De exemplu, uciderea inamicilor poporului evreu, câteodată oameni fără altă vină decât aceea că nu erau evrei, copii, femei, bătrâni și nu doar soldați.                                  

Care este cu adevărat locul nostru în relația cu Dumnezeu? Suntem chemați să fim supușii Lui fideli și El să fie Regele nostru sau suntem chemați să fim copii Lui și El Tatăl nostru? Eu cred în cea de-a doua variantă în ciuda manipulările instituțiilor bisericești care vor să ne supună mai degrabă lor decât lui Dumnezeu. 

Ce sens are cuvântul democrație în contextul credinței creștine? Avem libertatea de a gândi, de a ne spune opiniile? Putem să avem păreri diferite, putem să îl contrazicem pe Dumnezeu sau să îi punem întrebări incomode? Putem să exprimăm liber gândurile noastre, fără riscul de a fi luați în vizor și acuzați de nesupunere? Mai întâi trebuie să știm exact ce gândește Dumnezeu și instituțiile bisericești nu ne prea ajută în această direcție. Gândul Lui Hristos este prezentat în Filipeni, cap 2.

·         1 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,

·         2 faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.

·         3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.

·         4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

·         5 Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus:

·         6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

·         7 ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

·         8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

·         9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;

·         10 pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ,

·         11 şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. (Filipeni 2; 1-11)

Textul de mai sus ne vorbește de două ierarhii. Prima ierarhie este o scară coborâtoare, pe care Isus (Iisus) s-a pogorât la noi și a doua ierarhie este o scară urcătoare, pe care Dumnezeu l-a ridicat pe Isus (Iisus) într-un loc unde este mai presus decât orice altă Persoană. Este ca și cum Isus (Iisus) s-a coborât ca apoi să fie urcat la un nivel foarte înalt. Isus (Iisus) însă nu s-a coborât cu scopul ca mai târziu să fie urcat cât mai sus, căci era deja urcat la cel mai înalt nivel atunci când s-a coborât, ci scopul Lui a fost altul. Apostolul Pavel, ca de obicei, este foarte imprecis în exprimare. Reiese din textul citat că Dumnezeu l-a ridicat pe Isus (Iisus) la mari înălțimi pentru că Isus (Iisus) a ascultat de Dumnezeu și pentru că s-a coborât pe pământ și a luat un chip de om. În realitate, din alte interpretări ale N.T., atunci când Hristos a luat decizia să se coboare pe pământ, El era deja Dumnezeu, împreună cu Tatăl și împreună constituiau un singur Dumnezeu și nu doi. Hristos nu s-a făcut numai ascultător de Tatăl, ci s-a făcut ascultător de Sine însuși, dacă El, împreună cu Tatăl constituiau un singur Dumnezeu.

Mai mult, Hristos, dacă a existat și înainte de a se întrupa în chip de om, era deja Domnul, nu a devenit Domnul în urma întrupării și ascultării Sale. Hristos a fost din totdeauna Dumnezeu, împreună cu Tatăl și în felul acesta El a fost întotdeauna Domnul. Hristos nu a primit un nume minunat, mai presus de orice nume, deoarece s-a făcut ascultător până la moarte, este o exprimare deficitară. Apostolul Pavel sau cel care a scris epistola către Filipeni, se exprimă ca și cum Isus (Iisus) nu ar fi fost, în calitatea de Dumnezeu, la cel mai înalt nivel, chiar înainte de a se coborî pe pământ. Hristos a avut întotdeauna un nume minunat, mai presus de orice nume, dacă cu adevărat El a fost întotdeauna Dumnezeu. Hristos și Tatăl sunt una, un singur Dumnezeu și nu doi din care Unul ascultă de  Celălalt. Marele maestru al ierarhilor, apostolul Pavel, este contrazis de apostolul unității, apostolul Ioan. Pe de altă parte, Pavel, cu toate că este imprecis atinge totuși foarte bine inima problemei. Dumnezeu este o Persoană care se jertfește pe Sine pentru noi, acesta este gândul Lui. Dacă nu ar fi așa, dacă ne-ar jertfi pe noi pentru El, atunci ar fi doar un Rege nu ar fi un Tată pentru noi. Regii își jertfesc supușii pentru interesele lor, tații adevărați se jertfesc pe sine pentru copiii lor.

Ce înseamnă că Dumnezeu este un Rege? Rămân oamenii ființe gânditoare, cu personalitate sau trebuie să fie doar niște automate gata să execute cu precizie toate ordinele pe care le primesc, de la Dumnezeu, să slujească fără să obosească pe semenii lor și să se bucure că sunt lăsați să trăiască? Suntem chemați să devenim membrii și susținători ai unei noi ordini universale, ordinea lui Dumnezeu, în care trebuie să ne smerim și să ne ocupăm un loc care a fost pregătit pentru noi încă mai dinainte? Se vorbește despre o nouă regalitate, o monarhie în care Dumnezeu este Rege și Isus (Iisus) este și El un Rege și noi suntem supușii Săi, oameni ai căror bucurie este aceea de a fi fericiți pentru gloria de care se bucură Isus (Iisus). Cine vom fi cu adevărat noi, în această nouă ordine? Vom fi ființe libere, care ne vom putea folosi mintea sau adoratori fervenți, fără personalitate, care vom constitui un cor uriaș și care vom lăuda zi și noapte pe Dumnezeu? În ceea ce privește lăudatul lui Dumnezeu la comandă, în cadrul diverselor activități creștine, eu sunt foarte rezervat, nu îl privesc cu ochi buni și îl consider o parte al unui cult al personalității indus, o manipulare a instituțiilor bisericești. Îmi vine greu să mă transform într-o mașină de lăudat ritualică, care are ca rol să strige în gura mare că Dumnezeu este sfânt, sfânt, sfânt. Nici nu văd rostul pentru care trebuie să strig eu în gura mare că Dumnezeu este sfânt, dacă El nici nu poate să fie altfel decât sfânt. Ar putea Dumnezeu să fie păcătos? Evident că Dumnezeu este sfânt. Cum ar arăta un Univers, în care Cel care are controlul asupra lui ar fi un păcătos? Să fim serioși, dacă Dumnezeu nu ar fi sfânt, revolta lui satana ar fi justificată și El ar trebui să plece din locul Său de Dumnezeu, dar unde s-ar putea duce? Regatul unui Dumnezeu nemuritor, sfânt sau nu, nu se poate termina niciodată. Dar de ce este nevoie să strigăm tot timpul că Dumnezeu este sfânt, se îndoiește cineva de acest lucru? Lauda la comandă face deservicii imaginii lui Dumnezeu și eu îl laud pe El ori de câte ori constat puterea și măreția Lui combinate cu bunătatea și dragostea Lui fără margini, dar nu îl laud la comandă. 

 Mă mir de ușurința cu care unii oameni renunță la libertatea lor, aceea libertate care a fost câștigată pe câmpurile de luptă cu atâtea jertfe de vieți omenești. Acești oameni nu vor decât să fie sclavi, dacă le merge lor bine, dacă au tot ce le trebuie, libertatea pentru ei nu contează. Ei au nevoie de un stăpân care să aibă grijă de ei și așa îl văd ei pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu la dă tot ceea ce le trebuie, în primul rând le satisface nevoile materiale și apoi se îngrijește de sănătatea lor și a familiilor lor, ei nu mai au nevoie de nimic altceva. Dumnezeu este văzut de mulți ca o sursă de bunăstare materială și ca un ajutor personal în caz de nevoie. De aceea Dumnezeu trebuie să fie un Stăpân puternic care să lupte cu dușmanii noștri, în locul nostru și care să ne dea biruință. Unii Creștini ar da bucuroși orice libertate, căci aceasta este însoțită de responsabilitate și ei nu vor să își asume nici o răspundere pentru deciziile lor. Cel mai bun antidot împotriva fricii de a nu greșii este acela de a preda luarea deciziilor, în locul nostru, lui Dumnezeu. Numai că lașitatea și dragostea nu este același lucru. Omul fără libertate și demnitate este nimic, nu mai înseamnă nimic, nu mai are decât valoare de întrebuințare. Integrat într-un mecanism al fricii și terorii în care singura opțiune este supunerea necondiționată față de o autoritate transcendentală, omul devine laș, fără personalitate, gata la orice compromisuri. Asta vrea Dumnezeu de la noi? Să fim mulți și uniformi, insignifianți sau să ne dezvoltăm personalitățile în mod frumos, luându-l pe El ca și exemplu? Imaginea unui Rege merge pe prima variantă dar un Tată merge pe cea de-a doua. Un Rege dorește supuși fideli, care să nu îi pună în discuție autoritatea, un Tată dorește copii care să semene cu El și în care să se regăsească. ”Acesta este Fiul Meu, în care îmi găsesc toată plăcerea.” (Matei 3; 17) Dumnezeu dorește să găsească plăcere în noi. Noi suntem copii lui Dumnezeu, în care El dorește să își găsească plăcerea. Dumnezeu dorește să găsească plăcere în noi nu dorește să ne folosească doar ca pe niște megafoane care laudă la cerere. Dumnezeu nu este un conducător politic al Universului, El este Tatăl nostru.  

Dacă Dumnezeu este o Persoană foarte puternică și noi niște pitici muritori, care trăim numai din mila și cu bunăvoința Lui, dacă noi suntem niște ființe detestabile, păcătoase și, așa cum spune apostolul Pavel, nimic bun nu locuiește în firea noastră pământească, nu ne rămâne decât să ne predăm imediat stăpânului nostru și să ne lăsăm cu totul la mila Lui. Eu, bazat pe învățăturile lui Isus (Iisus) nu ader la o astfel de viziune. Dumnezeu Tatăl nu este prezentat nicăieri, în N.T. ca un Rege, ci ca și un Tată. Diferența mi se pare zdrobitore. Isus (Iisus) îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un Tată și pe noi ne trimite la o relație personală cu Acel Tată, o relație de la Tată la fiu sau de la Tată la fiică. Tatăl nostru din ceruri nu poate să fie în relațiile cu noi un Rege, căci dacă este un Rege nu mai este un Tată pentru noi, ci este Regele nostru. Dumnezeu ori este Regele nostru ori este Tatăl nostru, amândouă nu merg împreună. Dacă este un Rege, o exprimare metaforică, a întregului Univers, pentru noi Dumnezeu este totuși un Tată și dacă nu ar fi așa atunci am fi chemați să intrăm într-un nou regim politic universal și nu în familia spirituală unde ne este locul. Dumnezeu este familia noastră, El nu este Stăpânul nostru. Dumnezeu era un Rege în V.T., pentru evrei, deoarece în aceea perioadă, atunci când evreii nu aveau un rege, la fel ca alte popoare, El era Regele lor și îi conducea cu autoritate ca popor al Său. Dumnezeu, în acele vremuri era și un conducător administrativ, un Rege și pedepsea orice revoltă împotriva Sa, așa cum ar fi făcut orice rege omenesc. Să nu facem nici o confuzie, în N.T., Dumnezeu este Tatăl nostru, așa l-a prezentat Isus (Iisus), El nu este Regele nostru. Așa putea să spun că Dumnezeu este Regele inimilor noastre dar mă feresc de o astfel de metaforă și îi încurajez și pe alții să facă acest lucru. Dumnezeu nu ne conduce ca un Rege, ci ne conduce ca un Tată, ne vorbește fiecăruia dintre noi în parte și ne convinge de păcat. Noi nu mai păcătuim deoarece suntem convinși că nu trebuie să mai păcătuim, deoarece Dumnezeu a reușit să ne convingă în această direcție. (Ioan 16; 8-11) Noi nu mai păcătuim pentru că suntem convinși, este convingerea proprie a fiecăruia dintre noi că păcatul înseamnă o nedreptate. Iubim dreptatea și de aceea ne ferim de nedreptate. Ce este păcatul dacă nu o fărădelege și ce este o fărădelege dacă nu o nedreptate. (1 Ioan 3; 4)

Păcatul este o fărădelege și fărădelegea este o nedreptate, căci orice lege este făcută să apere dreptatea și legea lui Dumnezeu este legea iubirii, care atunci când este practicată exclude nedreptatea.