Care a fost religia de care a aparținut Isus (Iisus)? A fost Isus (Iisus) Evreu și a aparținut de religia iudaică? A negat Isus (Iisus) religia iudaică și a înființat o altă religie? Fără îndoială că Isus (Iisus) a fost Evreu, dar El nu a inventat o altă religie, religia creștină, care să funcționeze alături de religia iudaică, El pur și simplu a respins orice religie, inclusiv religia iudaică. Este o afirmație surprinzătoare, dar consider că există numeroase argumente pentru a susține acest lucru. Isus (Iisus) a respins religia iudaică și a contestat cele mai importante elemente ale ei. M-am referit pe larg la aceste aspecte, în articolele anterioare. Isus (Iisus) a schimbat Legea iudaică, în puncte esențiale și acesta este de asemenea un aspect deja analizat. Expresia ”dar Eu vă spun,” introduce schimbarea fundamentală a moralei iudaice, care se baza pe dreptate și pe lege și nu pe sacrificiul de sine. Morala lui Isus (Iisus) este morala renunțării la sine, a lepădării de sine, a lipsei de interes pentru propria dreptate și a negării locului individului uman în contextul social în care trăiește. Isus (Iisus) extrage omul din contextul vieții sociale, îl ridică deasupra realității de fiecare zi, de care nu trebuie să se mai preocupe și îl plasează într-o lume mai bună, în care omul nu mai trebuie să reacționeze la rău, să se apere de rău, trebuie să îl sufere, trebuie doar să iubească, inclusiv pe cei care săvârșesc răul, deoarece așa face și Dumnezeu. În viziunea lui Isus (Iisus) omul trebuie să fie așa cum este și Dumnezeu, adică perfect, deasupra conflictelor sociale, fără să țină cont de neajunsurile zilnice, singurul răspuns al individului, la orice problemă socială este iubirea. Dacă ești bătut trebuie să te rogi pentru agresor și să îl iubești, nu ai voie să te plângi pentru acest fapt. Orice rău ni se face trebuie iertat și bunurile noastre nu sunt de fapt ale noastre, ci ale aceluia sau aceleia, care ni le cere prima. Nu putem să refuzăm pe cei care doresc să se împrumute de la noi și nu trebuie să așteptăm să primim înapoi ceea ce am dat cu împrumut. În fond, dreptul de proprietate personală pare a fi nefolositor, ne poate face să devenim egoiști, ar trebui să vindem tot ceea ce avem și să dăm la săraci. Ce se va întâmpla după aceea? Urmează să devenim și noi foarte săraci, așteptând să ne dea cineva de mâncare. În felul acesta lumea nu devine mai bogată, ci se prăbușește în sărăcie, căci societatea devine o colectivitate de consumatori, care primesc de a gata cele necesare traiului. Așa i-a cerut Isus (Iisus) tânărului bogat. (Marcu 10; 21) Omul este desprins de realitatea imediată, în viziunea lui Isus (Iisus), nu depinde de această realitate, omul depinde doar de Dumnezeu, pentru toate nevoile sale, la fel ca și crinii de pe câmp. (Matei 6; 28-29)

Aceasta este o morală în care individul este absolutizat, în interioritatea sa, în care valoarea omului este negarea propriului sine, în care omul este propria sa negație, o proiecție transfigurată a omului pământesc, o individualitate care pune principiul iubirii jertfitoare deasupra oricărui alt principiu. Omul nu trebuie să se îngrijească de propriile sale drepturi, de acestea se îngrijește Dumnezeu, iar problemele zilei de mâine ne pot strica pacea interioară și fericirea pe care o obținem prin desprinderea de realitatea zilnică. Este adevărat că dacă ne-am desprinde de orice griji și am aborda o atitudine nepăsătoare față de propriile noastre probleme am fi poate, într-un anume fel, fericiți. Ne-am limita doar să ne rugăm neîncetat și să îi iubim, în mod spiritual, pe cei și pe cele din jurul nostru, fiind gata să ne dăm, în orice clipă, viața pentru ei. Fericirea noastră ar decurge din dragostea noastră fără de margini și cu totul necondiționată pentru toată lumea. Este oare fericirea ruperea de realitatea zilnică și umplerea de extaz spiritual? Dacă iubești așa de mult pe Dumnezeu și oamenii nu ai cum să nu fi fericit, dar societatea umană nu funcționează astfel. Omul social este nevoit să lupte, în fiecare zi pentru a depășii obstacolele care stau în calea supraviețuirii sale. Omul are nevoie să își planifice viitorul și nu poate respinge o proiecție a acestuia, deoarece numai prin planificarea viitorului, ființa umană este capabilă să progreseze să își îmbunătățească propria condiție, să dea un sens vieții sale pe pământ. Ce nevoie avem însă de un sens al propriei noastre existențe pământești, dacă viața pe pământ nu este decât o umbră, o iluzie, o vale a plângerii sau a morții? Dacă noi trăim deja în Împărăția lui Dumnezeu, care este înăuntrul nostru, ce nevoie avem să ne construim un viitor aici pe pământ, pe un pământ, care în învățătura lui Isus (Iisus) nu are el însuși nici un viitor. De ce mai avem copii și de ce ne așteptăm ca ei să aibă o viață mai bună decât noi? Isus (Iisus) se referea la inutilitatea unei proiecții umane în viitor, dacă prin viitor se înțelege viața pe pământ. Cine își iubește viața și-o va pierde și cine și-o va pierde și-o va câștiga. Omul deci, ne spun învățăturile lui Isus (Iisus) nu are nici un motiv să aprecieze viața sa pământească, pe care nu trebuie să o iubească, pentru că în Ceruri îl așteaptă ceva cu mult mai bun. Cu cât ajunge mai repede la acel mai bun cu atât mai bine. Cu toate acestea, viața pe pământ are rosturile ei, aici pe pământ, se nasc cei care urmează să devină sfinți. Aici, pe pământ, se pregătesc cei mântuiți, pentru viața veșnică și tot aici pe pământ, omul îl experimentează pe Dumnezeu. Întoarcerea la natură nu poate să însemne întoarcerea la sălbăticie și tribalism, la o existență primitivă, la indiferența crinilor, căci tot Isus (Iisus) a spus că trebuie să cercetăm scripturile și crinii nu produc haine dar nici texte scrise.

Negându-și propria sa viață pământească omul neagă de fapt și viața celorlalți și, în acest mod, dragostea pentru semeni dobândește o valență aparte, omul nu poate să prețuiască viața semenului său, dacă nu își prețuiește propria sa viață, deoarece pur și simplu aceasta nu intră în sistemul său de valori. Totul este în echilibru, ca să poți să îi iubești pe ceilalți și să ai grijă de ei, trebuie mai întâi să ai grijă de tine. Dacă nu ai grijă de tine sau preocupare pentru viața ta, cum poți să te preocupi de problemele sau de viitorul altora? Ce este atunci dragostea pentru semeni, ce rămâne din ea? Nu mai este desigur o dragoste pământească, căci viața semenului nu mai poate valora nimic, este vorba doar despre un interes pentru mântuirea semenului. Numai că interesul pentru mântuirea semenului, opus interesului pentru viața acestuia, este calea ideală către fanatismul religios. Dacă viața semenului este neimportantă și de fapt ea nici nu trebuie iubită, la fel ca și în cazul propriei vieți, atunci de dragului mântuirii semenului viața acestuia pământească ar putea să fie sacrificată. Nu puține au fost rugurile pe care au ars ”semenii,” în scopul mântuirii lor, în epoca feudală. Isus (Iisus) ne învață să negăm viața, să negăm lumea și să ne negăm și pe noi înșine, în numele iubirii pe care o avem pentru Dumnezeu. Cine își iubește viața și-o va pierde, dar ce se întâmplă cu acela sau aceea care iubește viața aproapelui său? Poți iubi un om fără să îi iubești viața? Oare dragostea de oameni înseamnă doar grija pentru mântuirea lor? Pot oamenii să fie mântuiți dacă nu văd nici un interes pentru viața lor pe pământ și deci nu văd semnele dragostei? Isus (Iisus) vorbea în pilde și folosea multe metafore și orice învățătură a Lui trebuie să fie înțeleasă spiritual. Dumnezeu are grijă de noi, dar nu ne dă nimic fără muncă, căci omul a fost destinat să muncească și să își câștige pâinea cu sudoarea frunții, spre deosebire de crini, care nu trebuie să mănânce și care nu pot să fie un termen de comparație pentru situația omului. Omul și vegetația, inclusiv crinii, au destine și nevoi diferite, dar Isus (Iisus) a vrut să ne spună doar că Dumnezeu are grijă și de crini și de om și nimic mai mult. Omul, pentru ca să mănânce este obligat să se îngrijoreze de ziua de mâine, căci ceea ce seamănă astăzi va da roade numai în viitor și roadele viitorului trebuiesc programate și pregătite în prezent.

Isus (Iisus) nu a fost membru la nici o confesiune creștină, El a avut credință doar în Tatăl și a criticat modul în care oamenii religioși îl percepeau pe El. Isus (Iisus) nu a înființat nici o religie, El a realizat doar legătura personală dintre Tatăl și copiii Lui. Isus (Iisus) nu este întemeietor de religie, El este Păstorul sufletelor omenești, care prin definiție nu pot fi decât individuale, unice, iar pășunea este Împărăția lui Dumnezeu. Isus (Iisus) ne-a adus pe pământ Împărăția Cerurilor dar nu ca să ne organizăm într-o religie, ci ca să avem o relație directă cu Tatăl. Dacă suntem o religie atunci suntem legați prin legăturile acelei religii, dar noi trebuie să fim legați mai întâi de Tatăl și atunci vom ști cum să ne purtăm cu semenii noștri și ce legături putem să avem cu ei. Isus (Iisus) este Învățătorul nostru dar El ne-a arătat cum să ne adresăm direct Tatălui, de exemplu prin rugăciunea Tatăl nostru și nicidecum nu a pus nici un mediator între noi și Tatăl, iar El s-a prezentat pe Sine ca fiind una cu Tatăl și nu doar un mijlocitor. Isus (Iisus) nu este doar Calea către Tatăl, este una cu Tatăl, căci este legătura dintre Tatăl și om, în interiorul ființei omului. Isus (Iisus) este și Mijlocitor dar din interiorul lui Dumnezeu și din interiorul nostru, adică este Ființa în care s-a realizat mijlocirea, unirea dintre Dumnezeu și om. Mijlocirea nu este un fapt exterior, ci este relația personală dintre Dumnezeu și om, relație realizată în interiorul omului, acolo unde uniunea dintre Dumnezeu și om devine o nouă realitate care include atât natura umană cât și natura divină. Isus (Iisus) este Calea care duce la viața veșnică și este forma vizibilă a Dumnezeului invizibil. Dumnezeu Tatăl este Duh dar locuiește în Fiul Său, care înainte de a fi om, a fost Dumnezeu și apoi a devenit Dumnezeu și om. Cum este Dumnezeu Duh, care nu locuiește în nici o Întrupare, nici cerească și nici pământească? Duhul lui Dumnezeu este Dumnezeu, este Tatăl, pentru că Tatăl este Duh. Dacă Duhul lui Dumnezeu poate să fie prezent pe deasupra apelor, atunci Tatăl poate să fie și întrupat și neîntrupat. Tatăl este întrupat în Fiul, ca Duh întrupat, dar în V.T. s-a prezentat și sub forma unui nor sau a unui foc. Nu putem să facem nici o deosebire între Tatăl, care este Duh și între Duhul Sfânt, care este desigur tot Duh. Învățăturile lui Isus (Iisus) nu pot să fie înțelese până nu înțelegem că Tatăl este Duh. Isus (Iisus) a declarat despre Tatăl că El este Duh. (Ioan 4; 24) Duhul Sfânt și Tatăl sunt una, așa cum Tatăl și Fiul sunt una, atunci când Tatăl locuiește în Fiul. Atunci când Tatăl locuiește în Fiul, de fapt Duhul Sfânt, care este Tatăl, locuiește în Fiul. Dar Fiul este Fiu numai pentru că Tatăl locuiește în El și noi suntem fii și fiicele lui Dumnezeu doar atunci când Tatăl locuiește și în noi.

     Isus (Iisus) nu a venit să ne aducă o nouă religie, El a venit să ne spună că suntem fii și fiicele lui Dumnezeu, dacă Tatăl locuiește în noi. Isus (Iisus) a venit ca noi să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu și nicidecum în vre-o religie. Isus (Iisus) nu este întemeietorul nici unei religii, ci este Calea către nemurire. Organizațiile umane aflate sub semnul Creștinismului ar trebui să fie doar o formă colectivă de protecție împotriva dușmanilor Creștinilor  și nicidecum o autoritate care să impună credința creștină. Planul orizontal și planul vertical nu trebuie să se confunde și Bisericile instituționale nu ar trebui să ocupe, în viața celor credincioși locul privilegiat pe care numai Dumnezeu trebuie să îl ocupe. Nu există altă autoritate decât Dumnezeu în Creștinism și nici un om nu ar trebui să exercite această autoritate în numele sau în locul Lui. Religia nu poate, în cel mai bun caz, să fie altceva decât un rău necesar sau nenecesar, dar trebuie văzută doar ca o formă organizatorică umană, care are o limitare istorică. Dumnezeu Tatăl este deasupra religiei și Isus (Iisus), folosindu-se de metafore, ne-a spus clar că noi, fiecare din noi, depindem numai de Tatăl. Viața pe pământ și munca în societate au regulile lor și omul are tot dreptul de a își face o existență mai bună pe pământ, dar religia, ca formă de spiritualitate organizată, atunci când încearcă să devină hegemonică în societate și când înglobează existența pământească a omului poate să devină o toxină periculoasă care tinde să otrăvească chiar zona de care ar fi trebuit să aibă grijă și anume spiritul uman.