Religia creștină, la fel ca multe alte religiii, este un fenomen complex care nu se oferă cu ușurință celor credincioși, spre cunoaștere și spre înțelegere, în lipsa unor repere spirituale sigure. Reperele ne sunt necasare pentru a ne putea orienta și a da un sens credinței pe care o considerăm ca fiind și credința noastră. Să abordăm un prim reper. Cum ar trebui să concepem autoritatea lui Dumnezeu, să o vedem cu ochii minții? Mai întîi avem la dispoziție două variante. Într-o primă variantă, susținută de Creștinismul dogmatic, instituțional, Dumnezeu este vizualizat mintal ca un fel de Conducător al unui supra-stat universal sau cosmic. Dumnezeu este foarte des văzut ca și un Împărat sau Rege. Un fel de autoritate politico-religioasă concretă, materială și nu doar pur spirituală, deasupra autorității conducătorilor lumești, care au și ei o latură materială și o latură spirituală. Terminologia folosită de Bible poate să conducă la o astfel de confuzie. Biblia folosește un limbaj în care se bazează pe analogie. Deși folosește noțiunea de Împărat, în nici un caz Dumnezeu nu trebuie înțeles ca fiind asemănător cu un împărat pământesc, din nici un punct de vedere. Diferența dintre Dumnezeu și un împărat sau un rege pământesc este ca și diferența dintre un cer senin și o încăpere fără geamuri, ca să folosesc la rândul meu o anologie. Orice fel de analogie cu Dumnezeu este o comparație care, de fapt, nu suportă această comparație, dar pentru care nu există alt termen de comparație.

Să luăm un alt exeplu de comparație prin analogie. Dacă în secolul II d.H. cineva, care ar fi venit din viitor, ar fi vrut să descrie un avion unui contemporan al său, ar fi trebuit să compare avionul cu ceva existent în acel moment pe pământ. Ar fi trebuit să spună că este un fel de car care zboară ca o pasăre și care are caii în interiorul său, iar caii învârt o paletă. Poate că cel sau cea care ar fi ascultat relatarea ar fi avut o intuiție vagă despre ce este vorba în istorisirea respectivă, dar ar fi fost dus sau dusă foarte mult în eroare prin detaliile oferite. Așa este și cu Dumnezeu. Felul în care ne vorbește Biblia despre El, ne dă o vagă intuiție dar prin multe din detaliile oferite ne îndepărtează de El. Dumnezeu nu este nici Împărat și nici Rege și de fapt nu este nici om, chiar dacă în Hristos are și o dimensiune umană. Este o Realitate atotcuprinzătoare și a toate înțelegătoare, este o Realitate eternă integratoare, creatoare și constructivă.

Dumnezeu știe de ce am greșit și ne înțelege ca nimeni altcineva motivele, care nouă ni se pot părea bune la un moment dat, atunci când săvîrșim o nedreptate dar dorește să vedem lumea și viața cu ochii Lui. În raport cu justiția umană, Dumnezeu merge în adâncimea lucrurilor și a minții noastre și ia în considerare contextul vieții fiecărui individ în parte, dar dorește să ne schimbe să ne transforme radical și să ne regenereze printr-o nouă naștere, de această dată spirituală. În natura noastră umană greșelile noastre sunt explicabile, dar Dumnezeu dorește să ne schimbe natura. Lucrul acesta nu l-ar putea face un superior al nostru, un Împărat sau Rege, care să ne strivească sub autoritatea Sa, ci un Tată sau un Învățător. Schimbarea naturii umane se face doar prin unitatea, contopirea dintre natura lui Dumnezeu și natura umană.    

În orice societate umană, având o anumită evoluție, puterea este deținută de state, care o exercită prin reprezentanții lor. Dumnezeu este văzut de mulți ca un fel de Rege al regilor, de Împărat al împăraților, care conduce întregul univers, asemănător cu modul în care statele conduc pe supușii lor. Formula folosită de cartea Apocalipsa lui Ioan este înșelătoare, dacă este luată literal. Se consideră că Dumnezeu ar fi trasat un fel de reguli, mult mai stricte decât normele pe care se bazează societățile omenești și oricine încalcă acele reguli, într-un fel sau altul, poate fi iertat de câteva ori, dacă își cere iertare, dar după aceea, dacă mai greșește, va trebui să plătească prin pedeapsa iadului veșnic. Dumnezeu are Legea Sa pe care orice om ar trebui să o respecte la fel ca și pe legile omenești. Cine greșește plătește, chiar dacă este grațiat o dată sau de mai multe ori, de către Monarh. Până la urmă tot va trebui să își plătească greșelile sale, dacă le repetă. Această viziune este susținută de unele texte din V.T., dar este complet respinsă de învățăturile lui Isus (Iisus).

Dumnezeu nici nu răsplătește și nici nu pedepsește pe nimeni. Aceasta este o concepție pur omenească și nu are nimic divin în ea. Raiul nu este o răsplăta și iadul nu este o pedeapsă. În rai sunt exigențe extraordinare și nu oricine le poate face față. Dovada este că o treime din îngerii lui Dumnezeu l-au părăsit și l-au urmat pe Satana, nu au rămas la înălțimea la care au fost inițial. Pentru ca cineva să intre în rai, trebuie să fie bine pregătit pentru aceasta încă de pe pământ. Iadul pe de altă parte înseamnă moartea a două, adevărata moarte, și nimic altceva. Oamenii mor veșnic pentru că sunt muritori, și nu ca o pedeapsă, iar cei ce vor trăi veșnic sunt cei aleși, care vor fi pregătiți să facă față exigențelor lui Dumnezeu, prin aceea că îi vor permite Lui să locuiască veșnic în ei și ele.

În concepția dogmatic-administrativă despre Împărăția lui Dumnezeu, se înțelege că El conduce tot universul, cu o mână de fier și cine cade în mâna Lui nu mai are scăpare. Nu ajunge că trebuie să respectăm legile omenești, dar mult mai important, trebuie să ne conformăm întocmai și Legii lui Dumnezeu, pentru a nu fi pedepsiți. Este vorba despre o dublă autoritate, a conducătorilor omenești, care ne spune apostolul Pavel, contrazicându-l pe Isus (Iisus), sunt un fel de reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ, având acceptul lui Dumnezeu pentru ceea ce fac și fiind autorizați de El. De fapt, în epoca medievală regii țărilor creștine erau unși de Papa de la Rome, care la rândul lui, era considerat a fi înlocuitorul lui Hristos pe pământ. Nimic mai fals și mai periculos. Am criticat această percepție asupra Creștinismului. și am criticat inclusiv părerile apostolului Pavel despre autoritate, la care nu subscriu. Multe din părerile lui Pavel sunt corecte, dar unele din scrierile care sunt atribuite lui sunt scrise de altcineva și sunt doar semnate cu numele lui.

Unele din părerile lui Pavel, acelea care aparțin cu adevărat lui și care se referă la autoritate, sunt în contradicție cu învățăturile lui Isus (Iisus), ele au o funcție administrativ - organizatorică mai mult decât una spirituală. Transformând organizațiile omenești religioase în structuri cu autoritate divină se rupe automat regula de aur a credinței și anume că libertatea de conștiință individuală este singura care garantează un atașament real față de Dumnezeu. Pavel greșește când afirmă că autoritățile statale pământene sunt toate de la Dumnezeu și orice ar face ele trebuie să ne supunem lor. A fost Hitler, aprobat de Dumnezeu, Stalin și toți ceilalți dictatori? Pur și simplu consider că este vorba despre o învățătură greșită, deoarece Isus (Iisus) ne-a informat că stăpânitorul lumii acesteia este Satana și nu Dumnezeu.

28 Aţi auzit că v-am spus: „Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.” Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: „Mă duc la Tatăl”; căci Tatăl este mai mare decât Mine.

29 Şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi.

30 Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine;

31 dar vine, pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!  (Ioan 14; 28-31)

Eu, personal, îl cred pe Isus (Iisus) și nu pe Pavel, atunci când îl contrazice pe El, deoarece El este fondatorul Creștinismului și sursa cea mai autentică. Iată ce zice Pavel, contrar a ceea ce a spus Isus (Iisus):

1 Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.

2 De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda.  (Romani 13; 1-2)

Nu se poate ca stăpânitorul lumii acesteia să fie Satana și stăpânirile, prin care el își exercită autoritatea să fie de la Dumnezeu. Este un non sens și stăpânitorul nu își poate exercita stăpânirea fără slujitori. Autoritatea în lumea noastră nu este deținută de Dumnezeu, ci de către puterile întunericului și Isus (Iisus) a precizat lucrul acesta foarte clar. Mai mult Împărăția lui Isus (Iisus), după cum a spus El, nu este din lumea aceasta, deci nici din universul acesta material și nici de aceași categorie cu împărățiile, regatele sau alte forme de organizare politică de pe pământ. Împărăția lui Dumnezeu nu este o altă organizare politico-administrativă a universului, un supra-stat în care să avem obligații cetățenești, prin faptul că ne-am născut pe pământ. Dumnezeu nu ne conduce cu o mână de fier, ca pe niște supuși neascultători, fiind gata să ne manipuleze după cum dictează interesele Lui.

Dumnezeu nu este un Șef de stat, fie El și Cel mai puternic din univers, sau chiar din toate universurile posibile, care să pună interesele unei organizații statale sau de orice fel, deasupra intereselor fiecăruia dintre noi. Dumnezeu, care poate să ne citească gândurile, nu se folosește de această posibilitate pentru a ne controla și transforma în niște roboți doar buni de lăudat sau de făcut rugăciuni. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci am avea o mare problemă și ar trebui să fim mai degrabă triști când se naște un copil, căci nu știm dacă nu va arde în iad pentru etrnitate. Este simplu de spus că este decizia lui sau a ei, locul unde va ajunge, dar vom vedea că Biblia nu ne spune asta și că destinul veșnic al omului nu depinde numai de el sau de ea.

Vreau să aduc o rază de speranță, contrazicând părerile avansate de mulți oficiali religioși creștini și explicând că, în confromitate cu învățăturile lui Isus (Iisus), Împărăția lui Dumnezeu este un tărâm spiritual și nu un fel de stat, deasupra statelor de pe pământ. Nici Dumnezeu nu este Împărat sau Rege, în același fel în care sunt împărații și regii pământului și nici nu își exercită autoritatea ca și ei, urmărind țeluri asemănătoare cu ale lor. Dumnezeu este o Realitate spirituală, o conștiință universală, în care putem să intrăm și noi, dacă alegem să facem acest lucru și dacă El ne consideră pregătiți pentru aceasta. La rândul Său, Dumnezeu locuiește în noi și conștiința Sa se unește cu conștiința noastră, ridicându-ne pe noi la un alt nivel de înțelegere a existenței noastre.

Această unitate de conștiință, această contopire, între Dumnezeu și om nu are nimic a face cu o conducere autoritară a întregului cosmos. Dumnezeu nu are în spatele Lui o întreagă organizație universală sau cosmică și nici nu sacrifică pe nimeni de dragul intereselor Bisericii. Dumnezeu ne ridică la un nivel foarte elevat, din punct de vedere spiritual, pe un ”munte înalt”, de unde putem să vedem mai bine atât viețile noastre cât și întreaga realitate. Dumnezeu trăiește și gândește în noi, alături de noi, este una cu noi și ne face și pe noi să fim una cu El. Așa trebuie să înțelegem corect Creștinismul și să lăsăm pe planul doi tot ceea ce ne vine prin impunere, toate regulile rigide care încearcă să ne sufoce spiritualitatea.

Înseamnă acest lucru că avem voie să păcătuim? Nici nu se mai pune problema păcatului, deoarece îl vom vedea chiar noi ca fiind o mare greșeală. Vom disprețui nedreptatea, așa cum o disprețuiește și Dumnezeu și vom renunța la egoism, căci acesta ne separă de El. Ne va plăcea, în mod organic, ceea ce îi place și Lui și vom vedea lucrurile așa cum le vede și El. Vom înlătura chiar noi orice obstacol care stă între noi și Dumnezeu și vom face tot posibilul să ne ridicăm la înălțimea staturii plinătății lui Hristos, prin voia noastră liberă și nu în urma vreunei constrângeri, oricare ar fi ea. Lucrurile acestea nu se pot face prin forțare, așa cum nimeni nu poate iubi fiind forțat de altcineva.  

Dacă toți membrii marilor religii monoteiste cred orbește în cărțile lor sfinte, se ajunge la ceea ce s-a și ajuns de fapt și anume la două sau mai multe tipuri de fanatism religios, aflate în competiție. Creștinii, cel puțin unii dintre ei, cred în faptul că Biblia este sfântă și că nu există nici o greșeală și nici o contradicție în corpul ei și la fel cred și cei mai mulți Musulmani despre Coran. Fiecare crede orbește în cartea lui sfântă, dar cele două cărți sfinte se contrazic între ele. Și ce dacă? Credința este aceea care contează, ar spune cineva și nu conținutul acestei credințe. Eu însă consider că o privire analitică și critică asupra propriei noastre religii și a fundamentelor ei este mai mult decât necesară pentru a putea să înțelegem exact în ce credem, este important nu doar să credem dar să știm exact care este conținutul și înțelesul credinței noastre, căci aceasta este calea de a ne depărta de fanatismul religios, atât de periculos și contra-productiv. 

Dumnezeu al dreptății este văzut de Biblie, câteodată, ca un Dumnezeu al inegalității de șanse, al unei predestinări pentru nefericire sau pentru un sfârșit tragic. Acest tip de predestinare este o construcție fundamentată pe V.T. în care Dumnezeu este prezentat ca un stăpân absolut al creaturilor Sale iar omul ca o jucărie în mâna Lui. Cred că această viziune asupra divinității este vehement contrazisă de învățăturile lui Isus (Iisus) și de asemenea este inaptă să explice situarea omului în cosmos și în lumea pământească. Ar trebui analizată ideea de răspundere și vinovăție în perspectiva biblică și rolul lui Dumnezeu în a stabili și trage la răspundere ființele umane. Poate că un început bun se află în textele privitoare la relația dintre Dumnezeu, în calitate de Creator și om, ca și creație a Sa.

14 Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!

15 Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

16 Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.

17 Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”

18 Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.

19 Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”

20 Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”?

21 Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

22 Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire;

23 şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)? (Romani 9; 14-23)

Acest text, exemplu al gândirii apostolului Pavel, ne spune anumite lucruri care se impun a fi analizate și ne vorbește despre Dumnezeu într-un mod care ridică enorme semne de întrebare. Ce ne spune textul în discuție? Dumnezeu îi ”face” pe oameni cu o anumită destinație. Pe unii îi creează pentru mântuire și pe alții pentru pierzanie veșnică. Mai mult, cei destinați pierzării sunt folosiți de Dumnezeu în interesul celorlalți, a celor ce vor fi salvați, căci prin cei pierduți, cei salvați au șansa de a putea vedea la lucru puterea Lui și a fi impresionați de ea. După ce îi ”împietrește” pe cei ce vor fi pierduți Dumnezeu îi trage la răspundere și îi condamnă pentru păcatele lor și apoi îi aruncă în iazul de foc. Dacă cineva își pune problema dreptății lui Dumnezeu răspunsul Bibliei este: ”Cine ești tu să întrebi?” Tu ești un nimeni, o ”creatură,” care nu ai dreptul să îți pui întrebări căci ești la îndemâna lui Dumnezeu și face ce vrea cu tine. Dacă este așa, atunci de ce mai folosim o retorică falsă și afirmăm cu convingere, de la amvoane și altare că Dumnezeu este drept și că El este dragoste? Textul din Biblie, folosit de analiza de față, nu ne spune acest lucru.

Textul în discuție începe cu o întrebare: ”nu cumva este nedreptate în Dumnezeu” și sfârșește cu concluzia că de fapt este nedreptate în Dumnezeu, deoarece El nu ține cont de om ca individ și se folosește de oameni ca instrumente pentru a își atinge planurile Sale. Care sunt însă planurile Sale și după ce criterii i se face lui Dumnezeu milă de oameni? Oare nu îi este milă lui Dumnezeu de toți oamenii, de unii îi este milă și pe alții îi urăște? Poate Dumnezeu, despre care se spune că este dragoste să urască pe cineva? Dacă urăște înseamnă că nu este numai dragoste, este și dragoste, dar este și ură.

5 Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea

6 şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală. (Psalmul 5; 5-6)

5 Domnul încearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia. (Psalmul 11; 5)

32 Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană. (Proverbe 3; 32)

Este de înțeles că Dumnezeu urăște nelegiuirea, dar nu este limpede de ce urăște oamenii care o săvârșesc. Isus (Iisus) ne cere să îi iubim pe cei care ne fac rău, dar Dumnezeu îi urăște pe cei stricați. Nu este vorba despre două măsuri diferite? Bineînțeles că eu nu îl judec pe Dumnezeu, dar mă simt obligat să judec ce scrie Biblia despre El. Nu înseamnă că dacă așa scrie în Biblie sau dacă ea folosește un limbaj neadecvat, chiar așa și stau lucrurile. Eu, de exemplu, sunt sigur că Dumnezeu nu urăște pe nimeni și că înțelege toate circumstanțele, bune sau rele. Dacă nu ar fi așa nu ar mai fi Dumnezeu, ci doar un om, transformat în divinitate de către religia iudaică. Ce spun eu este că dacă ar fi să luăm literal multe texte biblice, ceea ce fac mai toate Bisericile instituționale, nu am avea nici un temei pentru a îl considera pe Dumnezeu nici drept și nici iubitor.

Există un abuz al textului biblic asupra cititorului, o manipulare pe care o conține și o folosire necorespunzătoare a metaforei și alegoriei. Toate acestea dau impresia că ele chiar vorbesc despre Dumnezeu, când în realitate vorbesc despre o alegorie în care El este văzut ca un fel de om mai mare și atotputernic. Textul din Romani 9; 14-23 nu ne vorbește despre un Dumnezeu drept, ci despre o Persoană nedreaptă, care nu ține cont de oameni, atunci când își duce la îndeplinire acțiunile Sale. Face ce vrea, fără respect pentru ființele umane și fără să îi pese de destinul lor veșnic. Așa ne spune textul, dar eu nu cred că este așa deoarece textul acesta nu are origne divină. Dacă umanitatea ar fi în mâna unei puteri exterioare ei, inumană, atunci soarta oamenilor este una extrem de tragică și fără speranță. Sunt unii care vor beneficia, pe niște criterii necunoscute, de ”mila” lui Dumnezeu, dar ce fel de milă este asta și ce o condiționează? Cine sunt oare cei aleși, cei care sunt cei mai obedienți și gata la orice compromis sau cei cinstiți, care sunt gata să moară pentru principiile lor.

Dacă Dumnezeu face o preselecție și îi ”pre-setează” pe unii ca să fie indiferenți la credință sau chiar răi, cum se face că tot El îi și urăște? Dacă anumite persoane fac fărădelegea, pentru că așa i-a programat Dumnezeu, de ce atunci mai sunt ei urâți de Dumnezeu, în loc să fie compătimiți? Unde mai este liberul arbitru, de care se vorbește atât de mult, dacă Dumnezeu prestabilește destinul oamenilor? Ce bază mai avem să susținem că Dumnezeu a creat ca și valoare supremă libertatea, dacă El controlează și decide orice mișcare umană prin aceea că îi ”construiește” pe oameni ca să acționeze într-un anumit fel? Mai mult, dacă omul are o anumită natură și acționează conform naturii lui, care este vina lui și de ce trebuie să răspundă, așa cum ne spun Bisericile instituționale, cu suferințe veșnice?

Natura umană este cadrul în care omul poate să fie înțeles. Schimbarea naturii umane prin nașterea din nou, prin iluminarea divină, este singura cale prin care omul poate să acționeze altfel decât este programat, din interiorul său. Câtă vreme este ghidat de natura sa umană, omul nu se poate ridica la înălțimea standardelor divine, deci păcatul pentru om este un lucru natural. Dacă doi oameni sunt egali prin natura lor, înseamnă că sunt egali și din punct de vedere al vinovăției și responsabilității în fața lui Dumnezeu. Cu toate acestea, textul din Romani 9 ne spune că Dumnezeu îi ”face” pe oameni diferiți și că de unii are milă și de alții nu are milă, totul după plăcerea Sa. Poate fi ”plăcerea” lui Dumnezeu un criteriu al dreptății Sale? Eu sunt convins că Dumnezeu are criterii și că dacă face o alegere nu este una bazată pe arbitrar, ci pe efectele libertății umane. Cu alte cuvinte, este de neconceput și inadmisibil, din punct de vedere al dreptății, că Dumnezeu prestabilește destinul oamenilor ”aranjându-i” genetic în așa fel încât să corespundă unor scopuri prestabilite. Dacă face acest lucru, atunci numai există nici o bază pentru judecată și cu adevărat Dumnezeu nu mai poate, după cum se exprimă apostolul Pavel, ”să bage vină” și nici să pedepsească pe nimeni. Dacă ar face acest lucru, atunci Dumnezeu ar fi nedrept și nu drept.

De unde pornește ideea lui Pavel? Din cartea Geneza, unde Faraonul nu a dorit să îngăduie poporului evreu să părăsească Egiptul, deoarece acesta avea nevoie de sclavi pentru economia țării. Oare Dumnezeu chiar a ”împietrit” inima lui Faraon, în realitate, sau el a fost motivat de considerente practice, economice? Oare dacă nu i-ar fi fost ”împietrită inima”, Faraon ar fi lăsat poporul evreu să plece mai repede din Egipt? Ce a avut de câștigat Dumnezeu din ”împietrirea inimii” lui Faraon? Un singur lucru ar fi avut Dumnezeu de câștigat din încăpățînarea indusă lui Faraon. Prin înverșunarea sa Faraon a permis să se desfîșoare nestingherită puterea lui Dumnezeu, ca El să poată să arate întregii lumii cine este El. Numai că această demonstrație a fost însoțită de suferințele multor locuitorii ai Egiptului, care nu se făceau direct vinovați de deciziile lui Faraon. Nu este o lecție de morală pentru Creștini.

Fără îndoială că Faraon avea toate motivele pentru a se opune plecării Evreilor din Egipt, nu era nevoie ca Dumnezeu să îi ”împietrească” inima pentru asta. Oare dacă Dumnezeu nu îi ”împietrea” inima lui Faraon, acesta se grăbea să lase poporul evreu să plece nestingherit din țara sa, doar pentru că așa îi cerea un Dumnezeu necunoscut lui? Fără îndoială că nu. Este adevărat că Faraonul a rezistat mult cererilor Evreilor, chiar în ciuda minunilor care s-au făcut în fața lui. Dar aceasta nu schimbă lucrurile. Faraon nu era un om fricos și a încercat să testeze limitele lui Dumnezeu, spre nefericirea lui. Era ambițios și nu dorea să se facă de rușine în fața poporului său, mai ales că el însuși se considera un fel de dumnezeu. Cum putea un astfel de dumnezeu să cedeze în fața unui alt Dumnezeu? Toată religia egipteană ar fi fost ”dată peste cap” și sistemul religios ar fi devenit ineficient.

Poate că Dumnezeu a încercat să îi facă pe Egipteni să treacă la religia iudaică, dar a folosit o cale nepotrivită pentru aceasta, în cazul că și-a propus acest obiectiv. Dacă dorea să le dea o șansă și Egiptenilor, ca și ei să fie mântuiți, atunci Dumnezeu nu ar fi ”împietrit” inima Faraonului, dimpotrivă l-ar fi făcut să devină sensibil la minunile care s-au făcut în țara sa și astfel el însuși ar fi devenit credincios și o dată cu el, tot poporul evreu. Interesant este că Dumnezeu a preferat să îi ”împietrească” pe Faraon și poporul său în loc să le dea șansa mântuirii. Oare un Dumnezeu iubitor și drept ar fi făcut așa ceva? Puțin probabil.

Trebuie să repet mereu că eu nu îl judec pe Dumnezeu și că nu fac decât să verific consistența textelor biblice, care la acest capitol lasă mult de dorit. V.T. îl prezintă pe Dumnezeu total opus ca și caracter, față de N.T. și avem dreptul să ne întrebăm de ce? Pur și simplu parcă nu ar fi Același Dumnezeu, ci o Persoană diferită, pusă în slujba unui singur popor, adică a poporului evreu? Oare ce aport au scribii evrei care au întocmit textele respective în a prezenta o astfel de imagine despre Dumnezeu? Fără îndoială că multe din scrierile V.T. nu prezintă adevăruri istorice, ci doar parabole sau metafore, care fac mai mult rău decât bine credinciosului și credincioasei din zilele noastre. Grav este că pe baza acestor parabole mulți oameni își formulează credința lor religioasă și sunt gata să riște totul pentru ea. 

Ideea cu ”împietrirea” inimii lui Faraon este foarte puțin probabil că s-a întâmplat în realitate, este mai degrabă o încercare inabilă a scriitorului respectiv de a justifica atitudinea lui Faraon, în contextul povestirii respective. Eu sincer cred că Dumnezeu nu a ”împietrit” inima lui Faraon și că toată parabola cu olarul, folosită de apostolul Pavel, este construcția sa și nu inspirația lui Dumnezeu. Faraon a cedat greu, din motive ușor de înțeles, deoarece nici nu avea cum să își compromită situația sa de lider absolut al poporului egiptean și de dumnezeu, cedând cu ușurință în fața presiunilor unor persoane, care pentru el erau doar niște sclavi. Eu cred că Dumnezeu nu a ”împietrit” inima lui Faraon și că probabil a privit cu multă compasiune atitudinea sa de neînțelegere a ofertei pe care El o aducea lumii. Dacă nu ar fi așa, atunci Dumnezeu, de care vorbesc anumite texte din V.T. nu este același cu Dumnezeu, așa cum îl prezintă Isus (Iisus) pe Tatăl ceresc. Trebuie să învățăm să discernem între adevăr și metaforă dar lucrul acesta vine de sus, de la Tatăl luminilor și este la îndemâna celor născuți din Dumnezeu.

De unde începe și unde se termină acest mecanism al ”împietririi” inimilor, pe care îl folosește Dumnezeu? Ce ne spune Biblia despre aceasta? În ceea ce îl privește pe faraon și ”împietrirea” inimii, Biblia este cât se poate de confuză. În mai multe texte este scris că faraon și-a ”împietrit” singur inima și în alte texte scrie că Domnul a împietrit inima lui faraon.

Exodul 7:13  Inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.

Ex 4.21; Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.

Exodul 7:14 Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece.

Exodul 7:22 Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.

Exodul 8:15 Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima și n-a ascultat de Moise i de Aaron, după cum spusese Domnul.

Exodul 8:19 Şi vrăjitorii au zis lui faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.

Exodul 8:32 Dar faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.

Exodul 9:7 Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: şi iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a lăsat pe popor să plece.

Exodul 9:12 Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise.

Exodul 9:34 Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui.

Exodul 9:35 Lui faraon i s-a împietrit inima ºi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise.

Exodul 10:1 Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui ca să fac semnele Mele în mijlocul lor

Exodul 10:20 Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece.

Exodul 10:27 Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a vrut să-i lase să plece.

Exodul 11:10 Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui faraon; Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.

Exodul 14:8 Domnul a împietrit inima lui faraon, împăratul Egiptului, şi faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă.

Textele sunt confuze și nu se știe exact dacă faraon și-a ”împietrit” singur inima sau inima i-a fost împietrită de Dumnezeu. Din aceste texte nu se poate trage nici o concluzie clară și indiscutabilă despre ”împietrirea” inimii lui faraon. Pe de altă parte V.T. dar și N.T. ne vorbesc și de alte cazuri de ”împietrire” a inimii.

Deuteronomul 2:30 Dar Sihon, împăratul Hesbonului, n-a vrut să ne lase să trecem pe la el; căci Domnul Dumnezeul tău i-a făcut duhul neînduplecat și i-a împietrit inima, ca să-l dea în mâinile tale, cum vezi azi.

1 Samuel 6:6 Pentru ce să vă împietriți inima, cum și-au împietrit inima egiptenii și faraon? Nu i-a pedepsit El, și n-au lăsat ei atunci pe copiii lui Israel să plece?

Psalmii 95:8 „Nu vă împietriți inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustiu,

Isaia 46:12 Ascultați-Mă, oameni cu inima împietrită, vrăjmași ai neprihănirii!

Isaia 48:4 Știind că ești împietrit, că grumazul îți este un drug de fier și că ai o frunte de aramă,

Ezechiel 2:4 Da, copiii aceștia la care te trimit sunt nerușinați și cu inima împietrită. Tu să le spui: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu!”

Ezechiel 3:7 Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată și inima împietrită.

Daniel 5:20 Dar când i s-a îngâmfat inima și i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc și a fost despuiat de slava lui;

Matei 13:15 Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.”

Marcu 6:52 căci nu înțeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.

Marcu 8:17 Isus a înțeles lucrul acesta și le-a zis: „Pentru ce vă gândiți că n-aveți pâini? Tot nu pricepeți și tot nu înțelegeți? Aveți inima împietrită?

Ioan 12:40 „Le-a orbit ochii și le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înțeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.”

Faptele apostolilor 19:9 Dar, fiindcă unii rămâneau împietriți și necredincioși și vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărțit pe ucenici de ei și a învățat în fiecare zi pe norod în școala unuia numit Tiran.

Faptele apostolilor 28:27 Căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.”

Romani 11:7 Deci ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămășița aleasă a căpătat; pe când ceilalți au fost împietriți,

Evrei 3:8 nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustiu,

Evrei 3:15 câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii.”

Evrei 4:7 El hotărăște din nou o zi: „astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!”

Putem vedea că în anumite cazuri oamenii și-au ”împietrit” singuri inima, iar în alte cazuri este Dumnezeu despre care se afirmă că a ”împietrit” inima oamenilor. În acest context, al ”împietririi” inimilor trebuie înțeleasă și parabola cu olarul, pe care o regăsim și în V.T.

1 Cuvântul vorbit lui Ieremia din partea Domnului și care sună astfel:

2 „Scoală-te și coboară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!”

3 Când m-am coborât în casa olarului, iată că el lucra pe roată.

4 Vasul pe care-l făcea n-a izbutit – cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă.

5 și cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

6 „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? – zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului așa sunteți voi în mâna Mea, casă a lui Israel!

7 Deodată zic despre un neam, despre o împărăție, că-l voi smulge, că-l voi surpa și că-l voi nimici;

8 dar dacă neamul acesta despre care am vorbit astfel se întoarce de la răutatea lui, atunci și Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. (Ieremia 18; 1-8)

9 Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! – Un ciob dintre cioburile pământului! – Oare lutul zice el celui ce-l fățuiește: „Ce faci?”, și lucrarea ta zice ea despre tine: „El n-are mâini”? (Isaia 45; 9)

16 Stricați ce sunteți! Oare olarul trebuie privit ca lutul sau poate lucrarea să zică despre lucrător: „Nu m-a făcut el”? Sau poate vasul să zică despre olar: „El nu se pricepe”? (Isaia 29; 16)

8 Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, și Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale. (Isaia 64; 8)

În Ieremia 18; 8 nu îl mai regăsim pe Dumnezeu, care știe totul dinainte de a se întâmpla. El planifică o acțiune împotriva unui neam, ”văzând și făcând,” deci fără să știe dinainte dacă neamul respectiv se va întoarce sau nu de la răutatea lui. Dacă ar ști dinainte că se va întoarce de la răutatea lui, atunci Dumnezeu nu și-ar mai fi pus nici măcar în gând să îi facă vre-un rău. Cum a apărut deci Romani 9; 14-23 în care Pavel procedează prin alăturarea a două teme, ”împietrirea” inimii și tema olarului? În tema olarului în V.T. nu ni se spune că Dumnezeu este acela care a cauzat ca cineva să păcătuiască, prin ”împietrirea” inimii, ci ni se arată că Dumnezeu este gata să pedepsească pe aceia care au făcut greșeli și care persistă în ele.

În N.T. însă, Pavel adaugă tema ”împietririi” inimii la tema olarului și de aici rezultă că Dumnezeu este Acela care mai întâi poate să ”împietrească” inimile și apoi, după ce a ”împietrit” inimile unora urmează să îi pedepsească pe aceia sau acelea, la care le-a ”împietrit” inimile. ”Astfel, El are milă de cine vrea, ºi împietreºte pe cine vrea” (Romani 9; 18) Apostolul Pavel a creat în acest fel o doctrină extrem de periculoasă și cu totul inacceptabilă din care rezultă că Dumnezeu poate, dacă vrea, să împietrească pe cineva și apoi să îl și tragă la răspundere pentru împietrirea sa, adică să îl pedepsească pentru neascultare. Aceasta este imaginea unui Dumnezeu nedrept, dar nu este susținută te tema olarului, așa cum este prezentată ea în V.T. În acest fel, apostolul Pavel merge atât de departe încât avansează ideea că Dumnezeu a ”împietrit” inimile poporului evreu, pentru ca Evreii să nu îl primească pe Isus (Iisus) și să nu îl recunoască ca pe Fiul lui Dumnezeu și aceasta tocmai pentru ca neamurile să aibă și ele șansa mântuirii.

22 Și ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-și arate mânia și să-și descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru piere;

23 și să-și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)? (Romani 9; 22-23)

Cu alte cuvinte, Evreii care au contribuit la răstignirea lui Isus (Iisus) au fost niște ”vase ale mâniei, făcute pentru pieire” la fel ca și întreg poporul evreu, pe care Dumnezeu l-a suferit cu multă răbdare. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a ”împietrit” inimile Evreilor, pentru ca și neamurile să fie mântuite, nu doar cu prețul jertfei lui Isus (Iisus) pe cruce, dar chiar cu prețul suferințelor unui întreg popor. Eu sunt convins că nu este acesta mecanismul mântuirii și că Dumnezeu nu avea nevoie de a atâtea sacrificii pentru ca să se descopere întregii lumi. A sacrificat atât pe Fiul Său, cât și pe poporul Său, pentru ca anumiți oameni dintre neamuri să poată să fie mântuiți. Este o doctrină a măsurilor extreme, care ne prezintă pe Dumnezeu gata să arunce în luptă orice element numai pentru a câștiga bătălia.  

V.T. este plin de contradicții, care se răsfrâng și asupra doctrinelor și dogmelor Bisericilor instituționale creștine, care sunt deficitare și datorită unor scrieri ale apostolului Pavel sau care sunt doar atribuite acestuia. Să luăm de exemplu textele care se referă la răspunderea copiilor pentru faptele părinților.

20 Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, și răutatea celui rău va fi peste el. (Ezechiel 18; 20)

Tot în V.T. de data aceasta în Isaia 14; 21-22, ni se vorbește despre alt principiu:

21 Pregătiți măcelărirea fiilor, din pricina nelegiuirii părinților lor! Ca să nu se mai scoale să cucerească pământul și să umple lumea cu cetăți!

22 Eu Mă voi ridica împotriva lor! – zice Domnul oștirilor – și voi șterge numele și urma Babilonului, pe fiu și nepot – zice Domnul. (Isaia 14; 21-22)

V.T. este o carte cu multe contradicții și nu putem să discernem decât atunci când suntem luminați de Tatăl ceresc. Învățătura despre un iad veșnic, pusă alături de posibilitatea ca Dumnezeu să ”împietrească inima” unei persoane și apoi să o condamne la suferințe veșnice este o monstruozitate. Eu sunt convins că Tatăl ceresc nu face așa ceva, dar sunt conștient că multă lume poate să fie derutată atunci când citește textele repective.