Cum trebuie să fie concepută Împărăția lui Dumnezeu? Este tot universul, eventual multiversul, un vast imperiu ”teritorial,” la conducerea căruia se află un Împărat pe care noi îl numim Dumnezeu? Este mai degrabă Împărăția lui Dumnezeu o Împărăție spirituală, transcendentală și nu una materială, dar care are și o latură spirituală? Dacă Împărăția lui Dumnezeu este un teritoriu vast și unificat, sub conducerea lui Dumnezeu înseamnă că noi, ca și supuși ai acestui Imperiu avem obligația să ne supunem nu doar legilor statelor în care trăim, ci și autorității mult mai înalte, care este Împăratul universului. Orice om de pe planetă ar trebui să se supună acestei înaltei autorități. Este ca și cum, de exemplu, noi suntem supuși legilor țării în care trăim, legilor europene, pentru Europeni și de asemenea legilor lui Dumnezeu, Autoritatea Supremă, asemănătoare cu autoritatea statelor, dar mult mai puternică. O primă obiecție, care s-ar putea aduce acestei perspective, ar fi aceea că de multe ori, legile societăților în care trăim, cu referire la cele juridice, sunt contrare legilor lui Dumnezeu, deci autoritățile care se află deasupra noastră nu sunt toate în concordanță cu autoritatea lui Dumnezeu. Lumea și Dumnezeu, natura biologică și natura spirituală se opun una celeilalte, deci El nu poate să fie un Împărat al lumii sau al Cosmosului, care este tot un fel de lume, desigur extrem de extinsă.
· 16 Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.
· 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. (Galateni 5; 16-17)
Cosmosul ,înțeles ca ”lume,” adică ca și structură fizico-materială nu poate fi Împărăția lui Dumnezeu, deoarece, dacă ar fi, nu ar putea să fie condus de un Împărat, a cărui voință nu este în acord cu natura lucrurilor. Dumnezeu este o realitate transfigurată, ”schimbată la față,” nu este ”lumea,” în sens mai restrâns sau în sens larg. Care este raportul dintre cele două autorități, cea cosmică și cea lumească? Trebuie să ne supunem exclusiv autorității lui Dumnezeu sau trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu? Isus (Iisus) ne-a dat răspuns la această întrebare. (Matei 22; 21) Apostolul Pavel a căutat să facă o legătură între aceste autorități, dar concepția sa, în această privință nu corespunde învățăturii lui Isus (Iisus), care ne spune că autoritățile lumești nu sunt sub controlul lui Dumnezeu, deoarece stăpânitorul acestei lumi este satana. (Ioan 12; 31; Ioan 14; 30) Dumnezeu nu își împarte cu satana autoritatea asupra lumii noastre.
Problema pe care o pun în discuție este aceea de a ști dacă revolta lui satana a influențat tot universul sau numai pe om și pământul pe care acesta locuiește. Este Dumnezeu, în prezent, Împăratul cosmosului, Conducătorul întregului univers sau El s-a retras într-o lume spirituală, transcendentală și Cosmosul este condus de ”stăpânitorul lumii acesteia,” care inevitabil este și ”stăpânitorul” întregii ordini materiale, de care pământul aparține? Cosmosul este format din corpuri cerești, care se nasc, trăiesc și mor, este o lume a marilor explozii și a consumului carburantului universal, care este hidrogenul. Și soarele nostru are o existență limitată, aproximativ 9 miliarde de ani, deci Împărăția Cerurilor nu este o lume a păcii și a armoniei universale, dacă prin Împărăția Cerurilor, ar fi să înțelegem universul și tot ce cuprinde acesta. Împărăția Cerurilor, în înțelesul Bibliei este cu totul altceva, este un loc în care domnește puritatea și nu moartea și distrugerea. Dar unde este locul acestei Împărății, în afară de ființele noastre? Cum se poate îmbina conceptul unei Împărății spirituale cu lumea în care trăim și cu universul în care se află lumea noastră? Această posibilă viziune asupra Împărăției lui Dumnezeu, ca fiind o autoritate quasi statală, asupra întregii realități, o domnie, o Împărăție, condusă de Dumnezeu, nu mi se pare a fi ceea corectă, deoarece ea impune ideea că El este mai degrabă un Conducător politico-administrativ decât o realitate spirituală. Desigur că dacă Dumnezeu ar fi un Monarh absolut, cu puteri depline, ar trebui să lupte pentru puterea Sa cu diverse forțe ostile, cum ar fi satana și îngerii lui, dar eu cred că aceasta este o înțelegere simplistă, antropomorfică a Lui. Toată Biblia vorbește, prin intermediul unor lucruri cunoscute, despre lucruri cu totul necunoscute omului. Biblia este în sine o metaforă. Chiar și istoria omenirii are un caracter metaforic, deși reală, adică este o transpunere prin intermediul vieții oamenilor, o poveste trăită, prin care ni se transmite, în mod simbolic și metaforic adevăruri ultime. Biblia este o modalitate de a exprima, prin singurele mijloace posibile, accesibile omului, inexprimabilul. Din acest motiv, literalismul biblic este extrem de periculos, deoarece este o formă de reducționism, adică, conform definiției de dicționar: Este o ”modalitate de explicare sau interpretare a unor fenomene, structuri sau valori complexe ale realității sau ale cunoașterii, prin reducerea lor la concepte, structuri, legi sau configurații mai simple. Cu alte cuvinte, este vorba despre o simplificare excesivă. Literalismul biblic are tendința de a reduce absolutul și inexprimabilul la relativul istoric și la expresii, în mod inevitabil, mereu depășite, de contextul prezent.
Dumnezeu este cu totul altceva decât imaginea comună despre El. Dumnezeu este atemporal, dacă este infinit, pe când istoria prin care El se manifestă se derulează în timp. Cum poate temporalitatea să reprezinte și să configureze atemporalul? Doar în mod simbolic, prin urmare, prin analogie, singura care se potrivește în acest scop, dar care este, în același timp, cu totul neadecvată. În primul rând, Dumnezeu este o realitate infinită și ca atare El nu este limitat de o formă, căci nici o formă nu poate cuprinde infinitul. În al doilea rând, nu există nimic care să îl poată limita pe Dumnezeu, din punct de vedere spațial, deci nu există nimic în afara Lui. Nu există o frontieră până la care să fie Dumnezeu și de la care mai departe să nu mai fie El. Dacă ar fi așa atunci Dumnezeu ar fi limitat în spațiu, nu ar fi infinit. Dumnezeu se poate retrage din om, dacă dorește să facă acest lucru și El chiar a spus, la un moment dat, că Duhul Lui nu va fi pururi în om, dar omul rămâne totdeauna sub atenția divină. (Geneza 6; 3)
În mod normal, Dumnezeu se manifestă în toate lucrurile, nu ca și o realitate opusă acestora, un Conducător străin acestor lucruri, care încearcă să le domine, de exemplu ca și un Spirit, care dorește să domine materia, ci ca o Forță, o Persoană care ține în echilibru tot ceea ce există. Împărăția lui Dumnezeu nu doar că nu este din lumea aceasta, dar probabil că nu este nici din universul acesta, căci universul are un început și o ordine temporală a fiecărei entități , care îi aparține și care vorbește despre schimbare și transformare continuă, nu despre o stabilitate infinită. Împărăția lui Dumnezeu este, probabil, dintr-o altă dimensiune a realității, inaccesibilă cu metodele obișnuite de cunoaștere. Dumnezeu este Duh, este partea invizibilă, a tot ceea ce generează și monitorizează partea vizibilă. Dumnezeu este în lucruri, dar și în afara lor, în lucrurile trecătoare, dar și în exteriorul lor, ca o permanență a tot ceea ce există, ca și un element care asigură continuitatea. Dumnezeu este o Realitate care alimentează, conectează și rememorează tot ceea ce există. Materia a fost creată din El nu din nimic, căci materia a fost creată prin puterea Lui, ne spune Biblia, deci ea nu a apărut spontan din nimic, ci din puterea lui Dumnezeu. Nu este nimicul, sursa universului, nici nu ar putea să fie, ci puterea lui Dumnezeu, puterile care îl reprezintă pe El, reprezintă această sursă. Creația nu a fost făcută din nimic, ci din Dumnezeu, El este sursa, originea a tot ceea ce există și nu nimicul. Dumnezeu a creat universul din Sine însuși.
Eu consider că o mare parte din înțelegerea greșită a ceea ce este Creștinismul are ca origine o înțelegere eronată a ceea ce este Împărăția lui Dumnezeu. Nu este vorba despre un Imperiu universal, în sfera materială, ci despre o Împărăție spirituală. Din acest motiv, regulile de autoritate, care guvernează ordinea materială nu au nici o aplicabilitate asupra Împărăției lui Dumnezeu, aceasta este guvernată de alte reguli și principii, de alt tip de autoritate. Este vorba de autoritatea pe care o are frumosul în fața urâtului, bucuria în fața tristeții, fericirea în fața nenorocirii și viața în fața morții. Cu alte cuvinte, Dumnezeu guvernează spiritele celor care doresc să fie conduși de El, nu în sensul că le comandă, ci în sensul că le luminează. Isus (Iisus) a folosit cuvântul ”poruncă,” deoarece nici un alt cuvânt nu se potrivea, în acel context, dar moartea lui pe cruce este mai mult o rugăciune, care ni se adresează nouă, decât o poruncă. Dumnezeu ne roagă să îl înțelegem, căci se sacrifică pe Sine, în acest scop.
Lumea noastră, dimpotrivă este guvernată de alte forțe și de aceea Dumnezeu nu se face răspunzător de toate relele care ni se întâmplă nouă. Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție spirituală, care nu are un anumit teritoriu cosmic, în care să se includă și pământul. Împărăția Cerurilor este înăuntru nostru, adică al acelora care dorim să participăm la ea. Nu aș dori să fac un exces de spiritualizare și de aceea nu exclud anumite forme, de exemplu, corpurile de lumină, corpuri energetice, pentru anumite ființe cerești și de asemenea nu se poate exclude nici ca aceste ființe celeste să se poată întrupa în ființe materiale. Pentru aceasta avem ca și exemplu întruparea lui Hristos. În nici un caz însă consider că nu trebuie să facem o confuzie între o autoritate de tip omenesc, necesar a fi exercitată în condițiile în care natura umană rămâne una atașată de instinctele firii pământești și o autoritate divină care se nu se impune prin forță, ci prin convingere. Dumnezeu deține mijloacele de a ne convinge că are dreptate și că adevărurile Sale sunt de preferat oricăror valori lumești. Nu face altceva decât să ne arate ce propune El și toți aceia sau acelea care au afinități cu aceste valori se vor atașa de ele, nu pentru că altfel Împăratul îi va distruge, ci pentru că El se dă pe Sine, ne dă nouă tot ceea ce poate fi mai de preț, Ființa Lui. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este așa de mare încât o persoană iubitoare nu îi poate rezista.
Nimeni nu se poate converti cu adevărat de frica autorității. Convertirile de frică nu sunt unele autentice și frica nu este decât începutul înțelepciunii. Frica ne aparține, nu este indusă de Dumnezeu, este frica de necunoscut, frica de moarte. Dumnezeu nu este responsabil pentru frica noastră, întunericul din noi este răspunzător pentru ea. Dacă însă ni se pune la dispoziție și ni se dăruiește chiar Dragostea Supremă, adică Dumnezeu, acesta este un cadou, pe care o ființă iubitoare nu dorește să îl refuze. Toți ceilalți oameni mor nu pentru că îi pedepsește și îi omoară Dumnezeu, ci mor pentru că ei sau ele sunt ființe muritoare. Împărăția lui Dumnezeu nu este o Împărăție administrativ teritorială, este o Împărăție spirituală, transcendentală, care nu guvernează prin constrângere și nu își impune regulile, așa cum fac împărățiile lumești. Dacă ar face așa ceva, atunci Împărăția Cerurilor ar fi o altă formă de guvernare, condusă de alte ființe decât omul și noi nu am fi decât supușii unei autorități necunoscute nouă. Biserica lui Dumnezeu este și ea o parte din această realitate spirituală, mai amplă, care este Împărăția Lui și nici ea, pentru nici un motiv, nu trebuie să fie, așa cum a fost câteodată în trecut și cum încearcă câteodată să devină în prezent, un instrument de autoritate, chiar de guvernare politică. O imagine greșită, autoritară, despre Împărăția lui Dumnezeu duce la o înțelegere greșită, autoritară în ceea ce privește Biserica. Din acest motiv, Bisericile instituționale, din zilele noastre, nu reflectă imaginea Lui, ci reflectă imaginea lumii, în care trăim.
Există toate motivele, bazate pe argumente biblice, pentru a emite opinia că Isus (Iisus) nu a intenționat niciodată să instituie o organizație religioasă numită Biserică. Aceasta din urmă este o realitate spirituală, unde sunt reuniți tot cei mântuiți. Creștinii nu devin membrii ai Bisericii unice a lui Dumnezeu pentru a fi mântuiți, ci devin membrii ai Bisericii lui Dumnezeu, pentru că sunt mântuiți. Nu suntem mântuiți de Biserică, ci Biserica este comunitatea spirituală a tuturor celor mântuiți de Dumnezeu. Mai întâi suntem mântuiți și apoi devenim membrii ai Bisericii Spirituale Unice. Putem să fim membrii ai unor instituții bisericești și totuși să nu fim parte din Trupul lui Hristos, Biserica unică a lui Dumnezeu. Bisericile instituționale ne pot ajuta sau ne pot împiedica să fim mântuiți, depinde cât de bine își înțeleg misiunea. Misiunea lor ar trebui să fie una singură și anume să ne pună în legătură directă cu Hristos, pe fiecare din noi. Bisericile instituționale își au rolul lor, unul limitat și anume de a ne aduce aminte de Dumnezeu, dar mântuirea o face direct El, care se manifestă în viețile noastre și care ne convinge de principiile Lui. Această entitate spirituală, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, una singură și nu o multitudine, este o realitate de fapt, este Trupul spiritual al lui Hristos, dar nu este un scop în sine.
Cu alte cuvinte, Isus (Iisus) nu a venit pe pământ pentru a institui o Biserică, ci pentru a aduce Împărăția lui Dumnezeu. Biserica este o comunitate a tuturor acelora care au primit ca Împărăția lui Dumnezeu să locuiască în ei sau în ele, este un răspuns la misiunea lui Isus (Iisus), aceea de a institui regulile Împărăției Lui Dumnezeu în sufletele noastre. Mai întâi se instalează Împărăția lui Dumnezeu în interiorul nostru și apoi intrăm și noi în adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție invizibilă, spirituală și nicidecum nu este o Împărăție lumească, sau asemănătoare cu aceasta, din punct de vedere al autorității, așa cum credeau Evreii că va instaura Hristos. Aici este confuzia principală din cadrul Creștinismului. La fel ca și Evreii, unii Creștini așteaptă instaurarea unei Împărății ierarhizate și autoritare, Împărăția lui Dumnezeu pe pământ și proiectează această perspectivă asupra organizațiilor religioase numite Biserică. Ei văd în aceste instituții bisericești forma vizibilă și garanția instaurării pe pământ a ordinii autoritare a lui Dumnezeu, o ordine imperială în care ne vom supune cu toții, de bună voie sau forțat, unui Împărat puternic, care va decide cum dorește soarta noastră. Apostolul Pavel ne spune altceva, despre Împărăția lui Dumnezeu:
· 17 Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14; 17)
Împărăția lui Dumnezeu va fi instaurată deplin pe pământ, dar nu pe acest pământ, ci pe un nou pământ, căci va fi un cer nou și un pământ nou, pentru cei credincioși.
· 10 Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.
· 11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
· 12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?
· 13 Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (2 Petru 3; 10-13)
Împărăția lui Dumnezeu nu va fi instaurată pe acest pământ, așa cum credeau Evreii, ea este deja instaurată în conștiințele celor care sunt ai lui Hristos și va fi de asemenea așezată pe un pământ nou, cu un cer nou. Împărăția lui Dumnezeu nu este o nouă ordine politică, un regim care să fie condus de către El, aceasta este prezența Lui în conștiințele noastre și reordonarea modului nostru de a percepe lumea și viețile noastre. Împărăția lui Dumnezeu începe acolo unde omul se conduce pe sine după conștiința sa, luminată de El. Primul conducător în Împărăția lui Dumnezeu este conștiința noastră. În momentul de față, Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție spirituală, nu este una fizică, care să fie dominată de instituțiile bisericești, autodeclarate reprezentanți ai Lui pe pământ. Bisericile instituționale orânduiesc viața noastră pe pământul sau cel puțin încearcă să facă acest lucru, de cele mai multe ori cu efecte contrare celor așteptate. Dumnezeu reprezintă cu adevărat instaurarea unei noi ordini, dar în noi înșine și nu în lumea în care trăim. Această lume nu poate fi reformată și transformată la nivelul standardelor morale ale lui Dumnezeu, doar sufletele unor oameni pot să sufere această transformare, nu a tuturor oamenilor care trăiesc pe pământ. Dumnezeu nu schimbă lumea și Cosmosul nu este un Rai. Dumnezeu îi transformă doar pe copii Lui, îi naște din El. Împărăția lui Dumnezeu nu are Cosmosul ca și teritoriu, în care El să domnească ca și un Împărat. Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție spirituală.
Va veni o vreme când Dumnezeu îi va lua pe ai Săi la Sine și ei vor forma, alături de El, o Împărăție, în care Dumnezeu va fi Tatăl celor credincioși și nu un Conducător politic, un Împărat, în sens omenesc. Iată câteva texte biblice care mă determină să fac afirmațiile menționate:
· 18 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
· 19 Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” (Matei 16; 18-19)
Am dezbătut în alte articole anterioare problemele legate de acest text. Mulți comentatori apreciază că nu persoana lui Petru era aceea care era avută în vedere ci mărturisirea sa de credință, recunoașterea calității de Fiu al lui Dumnezeu pe care o avea Isus (Iisus). Biserica nu este clădită pe Petru, ci pe Isus (Iisus), deoarece El este piatra din capul unghiului și nu Petru. Mai mult, Isus (Iisus) a trimis Duhul Său cel Sfânt asupra multora și nu doar asupra lui Petru și în fapt Biserica lui Dumnezeu are ca temelie lucrarea Duhului Sfânt și nu lucrările lui Petru. Petru stă la temelia Bisericii, ca și apostol, numai în măsura în care Duhul Sfânt a lucrat prin el. Fără Petru, Creștinismul ar fi putut să existe, dar fără Duhul Sfânt, fără lucrarea Lui, niciodată Creștinismul nu ar fi putut prospera. Numai că Duhul Sfânt nu s-a manifestat doar prin Petru, a se vedea ziua Cincizecimii și ulterior, ci s-a manifestat prin toți apostolii și prin mulți ucenici și se manifestă și în ziua de astăzi. Textul menționat este singurul din N.T. în care se spune că Isus (Iisus) va zidi o Biserică, dar El nu a venit pe pământ să zidească o instituție numită Biserică, ci a venit să aducă Împărăția lui Dumnezeu în noi. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Biserica este comunitatea tuturor acelora care au primit Împărăția lui Dumnezeu înăuntrul lor. Nu este o comunitate în esența ei vizibilă, deși are desigur și elemente vizibile, Biserica este relația spirituală dintre aceia sau acelea, care se află într-o legătură directă cu Dumnezeu.
· 20 Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.
· 21 Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17; 20-21)
Isus (Iisus) nu a venit să construiască o Biserică vizibilă, o organizație religioasă, numită Biserică, El a nu a venit să închidă mesajul Său într-o instituție bisericească sau mai multe. El a cerut ucenicilor Săi să ducă peste tot pe pământ mesajul Său și nicidecum să controleze lumea printr-o Biserică. Biserica unică este consecința firească a faptului că mulți primesc credința în El și toți cei care primesc această credință și sunt născuți din nou, de către Dumnezeu, intră într-o comunitate spirituală unică, care este adevărata Biserică. Desigur, apariția instituțiilor bisericești numite Biserică era inevitabilă, căci oamenii se organizează întotdeauna în jurul unor idei. Cu toate acestea, nu acesta a fost scopul pe care l-a propus Isus (Iisus), El nu a vrut să organizeze pe ucenicii Săi în multe Biserici instituționale, El a vrut ca toți ucenicii Săi să fie uniți între ei printr-o legătură spirituală.
Aș putea fi acuzat că eu sunt împotriva autorității bisericești și că prin ceea ce scriu eu desființez necesitatea existenței unor organizații religioase numite Biserică. Nicidecum, sunt conștient de nevoia ca oamenii să se organizeze în comunități religioase și să se sprijine reciproc. Numai că această nevoie omenească firească, subliniez firească, nu trebuie confundată cu apartenența la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Cei sau cele care gândesc asemănător au nevoie să se întrunească și să comunice între ei, să își unească eforturile pentru atingerea unor obiective comune. Nu am nimic de obiectat în această direcție. Oamenii au tot dreptul să se organizeze și să formeze comunității dar eu vreau să subliniez ideea că nu există nici o bază pentru autoritarismul religios, căci organizațiile omenești, numite Biserică, au funcții foarte limitate și că fiecare din noi, în final, stăm doar noi și Isus (Iisus) în fața judecății lui Dumnezeu. Este bine ca oamenii să se sprijine reciproc și să se cunoască unii pe alții, folosindu-se de comunitățile creștine, în acest scop, dar este total greșit ca unii să impună credința lor personală asupra altora, pe motivul că au moștenit o anumită autoritate de la Dumnezeu, care le dă dreptul să impună doctrine și dogme religioase. Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu a fost născut sau născută de El, în mod spiritual și nimeni nu îl poate judeca sau nu o poate judeca, pentru credința primită direct de la Dumnezeu și pentru nașterea spirituală, pe care a făcut-o El. Pentru a practica Creștinismul nu avem absolută nevoie de comunitățile creștine, putem să practicăm Creștinismul cu orice om de pe pământ. Comunitățile creștine sunt folositoare numai în măsura în care ele sunt privite ca fiind secundare mântuirii fiecărui credincios și fiecărei credincioase în parte.
Isus (Iisus) nu a venit pe pământ pentru ca să zidească o Biserică, căci aceia sau acelea care cred în Dumnezeu și care sunt într-o legătură personală cu El formează o comunitate spirituală, prin El și nu în afara Lui. Această comunitate nu este reprezentată de nici o organizație religioasă, or care ar fi aceasta, ci este o comunitate spirituală, formată din sfinți, cei sfințiți de Dumnezeu, din toți Creștinii născuți din nou, adică născuți din Dumnezeu. Comunitățile omenești, numite Biserică, sunt formate din sfinți și din păcătoși, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată din toți aceia care sunt pe drumul sfințeniei și din acest motiv sunt sfințiți, adică curățiți de El. Ei sunt curățiți prin sângele lui Hristos de păcatele lor. Există însă o categorie de membrii ai organizațiilor religioase numite Biserică, care nu au nimic a face cu acest proces. Comunitățile bisericești numite Biserică au rolul lor limitat în ceea ce privește mântuirea oamenilor, dar Isus (Iisus) a venit pe pământ să instaureze Împărăția Sa în spiritele acelora care au sperat în El, încă de la întemeierea lumii. (Efeseni 1; 12)
Comunitățile creștine nu sunt inutile, ele sunt o introducere folositoare în cunoașterea lui Dumnezeu, dar nivelul lor spiritual este unul dat de majoritatea membrilor și nu de cei aleși. Drumul către Hristos poate începe în oricare confesiune creștină, dar dacă se limitează doar la manifestările publice și colective ale credinței, la ritualuri sau la sărbătorile din adunările creștine, atunci nu se ajunge prea departe. Scopul nu este să devenim membrii ai unei organizații religioase numite Biserică, ci scopul este să permitem ca Împărăția lui Dumnezeu să pătrundă în interiorul nostru. Mulți Creștini nu se mai uită către Hristos, ci se uită doar unii la alții și se iau unii după alții. Comunitățile creștine sunt un ajutor și o piedică pentru viața de credință și cu toate că pare paradoxal, la un moment dat orice persoană care aspiră să devină ca și Hristos, trebuie să se detașeze, să ia o anumită distanță față de tot ceea ce însemnă instituție bisericească. Înainte de a fi răstignit, Isus (Iisus) s-a retras în grădina Ghetsimani, numai El și Dumnezeu. Nu trebuie să ieșim deocamdată din mijlocul unor astfel de comunități, dar trebuie să le privim cu alți ochi, cu ochii acelora care discern bine între ceea ce este manifestare omenească și ceea ce este manifestare divină. Câteodată cele două elemente se află în contradicție. Comunitățile creștine nu sunt modelul nostru de credință, Hristos este modelul pe care trebuie să îl urmăm. Comunitățile creștine nu sunt locul principal unde îl putem găsi pe Dumnezeu, El poate fi găsit în conștiințele și inimile noastre, ale fiecăruia sau fiecăreia dintre noi. Comunitățile creștine pot să fie un factor pozitiv, care să ne dirijeze atenția către Dumnezeu, dar dacă El nu locuiește în noi, atunci ni se vor repeta mereu lucruri care nu ajung să pătrundă în conștiințele noastre. Hristos este esența omului născut din nou, nu este doar o Realitate exterioară acestuia. Câteodată comunitățile creștine ne împiedică să îl vedem pe Dumnezeu, din cauza imaginii false pe care o creează despre El.
Hristos nu este un individ uman, ridicat deasupra altor indivizi umani, El este o prezență spirituală în viețile anumitor indivizi, care prezență îi face pe aceștia să fie transformați într-un anumit mod particular. Hristos este o prezență spirituală, care locuiește în mulți oameni, în același timp, El este ceea ce devine orice om, care este născut din nou. Nu trebuie să luptăm între noi, așa cum făceau unii ucenici, pentru un loc privilegiat lângă Hristos, adică la stânga și la dreapta Lui. El este cu fiecare din noi, în egală măsură, căci el este în noi, în fiecare din noi. Tatăl nostru este Duh și numai aceia și acelea care sunt născuți din Duh sunt ei înșiși duhuri. Duhul omului este supus omului, spunea apostolul Pavel, dar Isus (Iisus) spunea că numai ceea ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3; 6) Ce să înțelegem din aceasta? Oare oamenii care nu sunt născuți din Duh, nu sunt și ei, la rândul lor și duhuri, sunt ei numai carne? Oare lumea se împarte în oameni care au duhuri și oameni care nu au duhuri? Cred că Isus (Iisus) a vrut să spună că numai oamenii care sunt născuți din Duh își dezvoltă cu adevărat partea duhovnicească și că aceasta devine preponderentă la ei. Oamenii care sunt născuți din Duh numai sunt conduși de carne, ci sunt conduși de Duhul Sfânt și de aceea ei sunt duh, devin cu adevărat duh. Acest potențial există în fiecare om, dar nu oricine ajunge să îl dezvolte. Împărăția lui Dumnezeu este o Împărăție duhovnicească, nu una carnală și de aceea nu trebuie să confundăm partea carnală cu cea spirituală. Împărățiile omenești sunt în principal organizații bazate pe principii carnale, exprimate în manifestări politice, și nu se poate accepta o Împărăție universală care să guverneze universul altfel decât pe baza unor principii spirituale. Nu ne putem lăsa guvernați de forțe exterioare nouă, pe care nu le cunoaștem și nu ne putem supune lor înainte de a le cunoaște deplin. Dumnezeu nu este un astfel de Împărat al universului, El este Tatăl nostru, este conștiința noastră spirituală, care are nevoie de noi, nu pentru ca noi să îl slujim pe El, ci pentru ca El să ne slujească pe noi. Dumnezeu este Împăratul Slujitor, Acela care are atât de mult de dăruit, încât a adoptat mulți copii, cărora să le dăruiască tot ce are. Unii îl disprețuiesc pe Dumnezeu căci dorește să ne slujească, așa cum a făcut prin Isus (Iisus) și că nu ne ține sub apăsarea puterii Lui. Unii Creștini proiectează propria lor imagine, despre autoritate, asupra Împărăției lui Dumnezeu și în acest fel creează distorsiuni grave ale imaginii lui Dumnezeu și uneori cu sau fără intenție îl prezintă pe El ca pe un Împărat al Cosmosului, foarte asemănător, din punctul de vedere al manifestărilor autorității, cu un împărat lumesc.
De fapt, intenția lui Isus (Iisus) a fost aceea de a avea ucenicii, oameni în care să locuiască El și care să îl reprezinte. Aceștia, în mod individual sau în grup, dar fiecare dotat cu putere de la El, urma să își facă ucenici la rândul lor, nu să creeze instituții bisericești și astfel vestea despre Împărăția lui Dumnezeu ar fi ajuns până la marginile pământului. Din considerente pur omenești, unii ucenici sau așa ziși ucenici s-au ocupat mai mult de consolidarea pozițiilor lor proprii, în cadrul comunităților, de cât de avansarea rapidă a vestirii Împărăției lui Dumnezeu. Ei s-au ocupat de organizarea comunităților mai mult decât de misiunea lor de mesageri ai lui Isus (Iisus) și în acest fel comunitățile creștine s-au închis treptat în ele însele. În orice caz, comunitățile creștine devin un obstacol, în calea mântuirii oamenilor, numai atunci când în cadrul lor se sacrifică interesul pentru mântuirea fiecărei persoane în parte de dragul colectivității. Atunci când interesele comunității sunt considerate ca fiind mai importante decât interesele indivizilor, atunci se instaurează autoritatea, în numele intereselor comune, dar acest lucru este profund greșit, în cadrul Creștinismului, deoarece sunt mântuite numai persoane individuale și niciodată colectivități. Întreaga atenție a oricărei activități creștine trebuie dirijată asupra indivizilor și nu asupra Bisericilor instituționale, ca organizații religioase.