Toată credința creștină se bazează pe ideea de sacrificiu de sine. Toată învățătura lui Isus (Iisus) presupune renunțarea la sine sau lepădarea de sine. În absolut toate învățăturile Sale, Isus (Iisus) pleacă de la premisa necesității de a renunța la propriul nostru egoism, la a ne nega pe noi înșine, în natura noastră umană. Isus (Iisus) ne-a învățat să murim înainte de a trăi, adică să ne ridicăm deasupra noastră, în noi, prin a contesta egoul nostru. După învățătura Bibliei, nu există drepturi legitime umane în fața lui Dumnezeu. Dacă omul se comportă conform naturii sale, câteodată, manifestându-se ca și un animal de pradă, în conformitate cu propria sa natură, aceasta nu oferă legitimitate acțiunilor sale. Cu alte cuvinte, conformitatea cu propria natură, normalul, nu reprezintă licența pentru a face orice și nu deschide ”ușa” Cerului. Nu există nici un cod de legi, care să ne protejeze în fața lui Dumnezeu, dar El este drept. Nu va pedepsi pe un nevinovat, pe cineva care nu a făcut nimic care să merite o pedeapsă, dar vinovăția noastră este intrinsecă, este înscrisă în însăși natura noastră umană. Care sunt criteriile lui Dumnezeu? Propriile Sale principii, propria Sa natură. Omul, pentru a fi în acord cu Dumnezeu, trebuie să dobândească și să se ghideze după natura Lui. În vederea mântuirii, noi suntem cu totul dependenți de mila lui Dumnezeu și de dreptatea Lui. Conștiința noastră este prima instanță de judecată, dar în final vom fi judecați de Dumnezeu. Dacă prima instanță de judecată ne găsește nevinovați, mă refer la cei care cunosc învățăturile lui Isus (Iisus), avem șansa ca și ultima instanță, adică Dumnezeu să ne găsească la fel. Totuși Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, adică este o instanță de grad superior, prin urmare avem recurs la El și El ne poate absolvi chiar și de apăsarea vinovățiilor noastre, ale căror efecte am dori să le reparăm, căci noi nu mai putem să dăm timpul înapoi, dar El operează deasupra timpului. (1 Ioan 1; 20-21)
Noi nu suntem în regulă așa cum suntem, așa cum ne-am născut, avem nevoie să fim schimbați în profunzime, în mod radical, din adâncurile ființei noastre, să fim născuți din nou, prima noastră naștere nu este suficientă, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Acest salt, această trecere de la o etapă psihologică la cealaltă este o negare a ceea ce suntem, o negare care merge până la desființarea unui fundament și înlocuirea lui cu un altul. Omul este egal cu nimic, în ochii lui Dumnezeu, spun unii, El este totul. Personal nu sunt de acord cu acest adagiu. Omul este un potențial dumnezeu, spre deosebire de orice altă realitate pământească. Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul și asemănarea Sa și a murit pentru el. În acest caz, înseamnă că omul nu este tot una cu nimic, fără valoare intrinsecă, este imaginea în devenire a lui Dumnezeu, este obiectul dragostei Sale. Omul nu se naște cu imaginea lui Dumnezeu în sine, conform cu o părere larg răspândită în învățătura creștină și pentru a dobândi această imagine omul are nevoie să mai fie născut o dată, de data aceasta născut din Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6) Într-un mod similar s-a întâmplat și cu Isus (Iisus), a fost născut din om, dar și din Dumnezeu. Acesta este un prim element esențial al Creștinismului, combinația lăuntrică dintre om și Dumnezeu, crearea unei ”specii” noi, jumătate om și jumătate Dumnezeu, în care însă partea divină o absoarbe pe cea umană, o transformă, fără să o desființeze. Dacă putem vorbi despre vre-o dominație, despre vre-o ierarhie sau despre vre-o autoritate, în învățătura creștină, aceasta este una singură, partea divină din om, domină, conduce și dirijează partea umană. Orice alt tip de dominație, de exemplu conducerea autoritară și ierarhică a Bisericilor instituționale este o invenție a instituțiilor bisericești. Atunci când omul se naște din Dumnezeu, El este ghidat de natura Lui, căci El locuiește în om și aceasta îi conferă omului autonomie și libertate, adică omul nu mai este condus ierarhic din afara sa, de vre-o organizație religioasă, organizată în mod cazon, ci este condus din interiorul său, prin conștiința sa diriguitoare. A fi purtat de propria conștiință, luminată de Dumnezeu, înseamnă a fi sub autoritatea Lui, orice altă autoritate este datorată aglomerărilor umane și regulilor stabilite în comunitățile creștine, doar pentru supraviețuirea împreună a maselor largi de oameni, care îndeobște au nevoie să fie ghidați din afara lor, deoarece conștiințele lor nu sunt încă născute din Dumnezeu. Regulile exterioare suplinesc legea care trebuie să fie scrisă în inimi, atunci când de fapt inimile nu au fost încă reînnoite cu dragostea lui Dumnezeu. Acest surogat însă este unul insuficient și de multe ori chiar otrăvitor, deoarece generează imagini false pervertind sensibilitățile individuale în ordine impusă.
Învățătura lui Isus (Iisus) trebuie descifrată cu sufletul, pentru a fi înțeleasă. Ce ne spune Isus (Iisus)? Să ne lăsăm abuzați, nedreptățiți, să nu iubim viața de pe pământ, să fim deci pasivi în fața răului, căci astfel suntem desăvârșiți. (Matei 5; 48) Nu avem voie să răspundem la rău prin rău, adică la forță prin forță sau la amenințare prin amenințare, chiar dacă acestea ar fi eficiente, pentru îndepărtarea răului care ne stă în față, mai eficiente decât o atitudine pasivă. Când cineva ne lovește, noi ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să ne apere, în loc să ne apărăm singuri, noi nu avem dreptul să ne apărăm pe noi sau familiile noastre pentru a nu fi socotiți agresivi sau ”răi,” cel puțin așa reiese, la prima vedere, din învățăturile lui Isus (Iisus). Numai la prima vedere. Desigur că prea puțini oameni procedează în acest mod și prea puțini oameni sunt Creștini în acest sens. Dacă cineva ne cere bani cu împrumut noi ar trebui să îi dăm și să nu așteptăm să îi primim înapoi, ca să nu ne asemănăm cu păgânii. În realitate, oamenii nu dau bani cu împrumut fără să aștepte ca ei să fie restituiți, căci altfel s-ar încuraja lenea și abuzul. Unii ar trăi numai împrumutându-se de la alții, fără să miște un deget pentru a își câștiga existența. Banii care nu mai trebuie restituiți reprezintă un ajutor și nu un împrumut, sunt două situații diferite. De fapt, Isus (Iisus) ne spune altceva decât ne spune literal în învățăturile Sale. El ne spune că cine crede în El trebuie să ajungă desăvârșit, în sufletul lui sau al ei să fie gata să dea totul pentru ceilalți, dar nu ne spune să asistăm pasivi la abuzuri și nedreptăți. Trebuie să fim milostivi, dar, aș spune eu, nu trebuie să cooperăm cu răul. Ce are milostenia voită de noi cu tâlhăria la care putem să fim supuși de către hoți? Cred că Isus (Iisus) ne spune să fim doar milostivi și ne arată, prin metode parabolice, prin absurd, cât de departe ar trebui să mergem, în fondul lucrurilor, cu această milostenie. Dar milostenia care este impusă din afară nu mai este milostenie, ci este furt și astfel, când cineva abuzează de noi, fără reacția noastră, numai suntem milostivi dacă ne supunem abuzului, ci suntem complici la rău.
30 Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi.
31 Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.
32 Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.
33 Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa.
34 Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai.
35 Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
36 Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6; 30-36)
Prea puține persoane procedează practic în acest mod, dar acestea sunt spusele lui Isus (Iisus). În ceea ce mă privește, eu consider că nu este bine să îi lăsăm pe tâlhari, cei care iau cu sila bunuri de la noi, să își facă de cap și că ei trebuie deferiți justiție și bunurile tâlhărite trebuiesc restituite, conform legii, chiar prin folosirea forței, dacă lucrul acesta se impune. Dacă nu s-ar proceda așa, lumea noastră s-ar prăbuși, iar societatea umană ar fi o și mai mare junglă, una în care oamenii care iubesc dreptatea nu ar vrea să trăiască. Într-o asemenea lume nimeni nu ar mai munci și nu ar mai produce nimic știind că muncește pentru leneși și hoți.
De ce se opune Isus (Iisus) justiției omenești? De ce a lansat Isus (Iisus) o asemenea învățătură, care contrazice prescripțiile pe care tot El le-a dat în V.T? Este oare vorba despre reducerea omului la un element neutru, o ființă căreia nu mai îi pasă de sine și de ceea ce se întâmplă în jurul ei, care se privește pe sine cu indiferență sau cu totală degajare, fără speranțe, în lumea aceasta și fără regrete. Dispare de pe pământ justiția umană și este înlocuită cu o justiție transcendentă, care anulează justiția oamenilor? Cum se poate întâmpla acest lucru în condițiile în care tot Isus (Iisus) ne spune că satana este stăpânitorul lumii acesteia? În alte locuri Isus (Iisus) contrazice acest principiu, al anulării justiției imanente, atunci când se referă la împăcarea dintre pârâș și cel vinovat. (Matei 5; 25-26) O astfel de învățătură ar părea că ne sugerează că noi nu avem valoare de persoane, că suntem mai răi decât sclavii și că nu merităm să fim obiectul unei dreptății omenești. Vreau să fiu corect, nu accept, în mod literal, această învățătură a lui Isus (Iisus), o consider dăunătoare bunului mers al societății și în final al dinamicii spiritului uman, mișcare care presupune pace și ordine și nu acceptă înflorirea răului și a ”înnămolirii” în marasm. Pe de altă parte, consider că și această învățătură trebuie înțeleasă parabolic și că ea are scopul de a ne arăta, printr-o exagerare, cât de departe trebuie să mergem cu deschiderea față de aproapele nostru. Măsura acestei exagerări, scala acesteia sau raportul dintre parabolă și realitate trebuiesc judecate doar prin ceea ce încearcă să ne comunice în esență învățăturile lui Isus (Iisus) și nicidecum ca o repetare în fapt a unei obligații practice.
Trebuie să avem înțelegere pentru cei săraci și să împărțim cu ei tot ceea ce avem, dar noi rămânem stăpânii muncii noastre, nu sunt ei stăpânii noștri, administratorii noștri. O inversare a rolurilor, o dărâmare a valorilor duce la disoluția a ceea ce numim civilizație umană. Poate că noi nu ar trebui să ne privim pe noi înșine ca fiind stăpâni sau proprietari de bunuri materiale, în realitate poate că noi nu avem nimic al nostru cu adevărat și tot ceea ce avem, aparține de drept, în egală măsură și celorlalți. Numai că o astfel de înțelegere a lumii, dedusă din învățăturile lui Isus (Iisus), este atât de revoluționară încât provoacă și contrazice însăși idea de civilizație umană, de justiție umană, contestă principiul dreptului de proprietate și aruncă lumea într-un colectivism nematerialist, în care omul viețuiește pe pământ, dar de fapt trăiește într-o altă lume, Împărăția lui Dumnezeu, o lume în care toate valorile sunt inversate. Rămâne o ciudată alternativă, ori vine Împărăția Cerurilor pe pământ, ori dispare civilizația umană, anulându-se fundamentul ei. Împărăția lui Dumnezeu însă nu înlocuiește ordinea politică de pe pământ, ci ea se instalează în interiorul nostru, dar numai a unora dintre noi. În acest caz, învățăturile lui Isus (Iisus) nu sunt aplicabile ca și etalon moral, la nivel politic sau social, fiind anulate de imperativul supraviețuirii societății omenești. Dacă analizăm semnificația socială, nu doar morală, a învățăturilor lui Isus (Iisus) putem înțelege ce fel de lume are în vedere Isus (Iisus), ce fel de ordine socială. O lume condusă direct de Dumnezeu, în care satana nu mai prevalează și numai conduce ordinea socială, lume în care se face voia lui Dumnezeu, pe pământ la fel ca și în Cer. Judecând după un astfel de criteriu, lumea propusă de Isus (Iisus) nu s-a realizat sau nu s-a actualizat, chiar dimpotrivă, nu voia lui Dumnezeu se face pe pământ, ci voia oamenilor. Ca și ordine socială, învățăturile lui Isus (Iisus) nu s-au aplicat niciodată și probabil nici nu sunt aplicabile, atâta vreme cât oamenii trăiesc în natura lor și sunt ceea ce sunt, conform acestei naturi.
Mărturisesc că eu cred în continuare în dreptate, aici pe pământ și cred că învățătura cu cei care iau cu sila bunurile noastre este contrazisă de alte învățături biblice. Dacă a fura, ne spune V.T. că este un păcat, de ce ne spune Isus (Iisus), că nu mai este păcat, atunci când cineva ne ia cu sila bunurile? Dacă o astfel de atitudine este acceptabilă, atunci înseamnă că a lua bunurile altuia cu sila este permisibil, nu este un păcat. Dacă acțiunea de a jefui pe cineva ar fi păcat, în ochii lui Isus (Iisus), atunci ea nu ar mai fi încurajată prin cerința ca noi să fim pasivi în fața ei. Este în regulă, ne spune Isus (Iisus), dacă cineva ne execută silit, fără drept, nu trebuie să facem nimic ca să împiedicăm acest lucru. Ce altceva decât a fura sau a tâlhări, o formă agravantă de furt, înseamnă să iei cu sila bunurile cuiva? Dacă nu trebuie să cerem înapoi bunurile luate cu sila, înseamnă că a fura este permis, că noi nu suntem singurii proprietari asupra bunurilor noastre. Aceasta este o încurajare pentru hoți, care citind învățăturile lui Isus (Iisus) vor afla că pot fura nepedepsiți și aceasta în ciuda faptului că a nu fura este o cerință a V.T. Orice analiză am face, învățătura aceasta, în această lume, nu duce la nimic bun, nu ne face nici pe noi mai buni, ci doar mai frustrați și nu îi face mai buni nici pe aceia care au tendința de a fura. De ce a dat Isus (Iisus) o astfel de învățătură? Poate pentru a sublinia, în mod parabolic, că pe pământ proprietatea asupra bunurilor materiale este relativă, lucru pe care l-a făcut în mai multe din predicile Sale și că generozitatea este o valoare superioară proprietății. În nici un caz, eu nu cred că Isus (Iisus) a promovat o lume în care fiecare să își ia ceea ce are nevoie, fără muncă, abuzând de dreptul de proprietate al celor care depun eforturi pentru a își procura cele necesare traiului. Oare Isus (Iisus) a respins chiar și nevoia de a munci înlocuind-o doar cu misiunea de a propovădui evanghelia? Dacă ar fi să avem în vedere metafora cu crinii, care nu torc și nu țes, dar sunt bine împodobiți sau metafora cu păsările, care nu sădesc, am spune că Isus (Iisus) înlocuiește munca cu grija pe care ne-o poartă Dumnezeu direct, fără preocuparea noastră și fără munca noastră, dar noi știm că Isus (Iisus) nu putea să susțină o asemenea absurditate. (Matei 6; 25-26) Isus (Iisus) nu putea contrazice experiența de milenii a umanității, care demonstrează că omul trebuie să muncească pentru a trăi și nici primul capitol al Genezei, în care omul este condamnat chiar de către Dumnezeu la a își câștiga existența prin sudoarea frunții, adică prin muncă. (Geneza 3; 17-19)
Isus (Iisus) nu doar că a folosit parabole pentru a transmite învățăturile Sale, dar, mi se pare mie, El a vorbit aproape numai în parabole și metafore, unele dintre ele atât de șocante încât contraziceau flagrant tot ceea ce se știa despre Dumnezeu, până la venirea Sa. Isus (Iisus) reconfigurează radical morala V.T., în termeni drastici și vehemența Sa a șocat mai ales pe aceia care cunoșteau cerințele lui Dumnezeu, adică pe cărturari și pe Farisei. Nu este ciudată reacția cărturarilor și Fariseilor, căci învățătura Sa era profund revoluționară și, în multe privințe diferită de morala V.T. Învățătura privitoare la dușmani mi se pare mai rațională și are sens. Nu trebuie să dușmănim pe nimeni, nici chiar pe cei care ne dușmănesc, dar trebuie totuși să fim atenți la răul pe care aceștia sau acestea ni-l pot face și trebuie să luăm măsuri de precauție. Este bine să ne rugăm la Dumnezeu pentru ca ei sau ele să renunțe la dușmănia lor, dar aceasta nu înseamnă că ei vor și renunța. A ne ruga pentru dușmanii noștri nu ar trebui să însemne și a le procura mijloacele pentru ca ei să ne distrugă viața.
În învățătura creștină, trebuie să ne contestăm pe noi, eul nostru, chiar demnitatea noastră de oameni și dacă ne lovește cineva peste obrazul drept, în loc să îl împiedicăm să facă acest lucru și să îi cerem socoteală pentru gestul său, oprindu-l, în acest fel, sau descurajându-l de a mai lovi și pe altcineva, noi vom trebui să întoarcem și obrazul celălalt. Trebuie să ne lăsăm călcați în picioare și la discreția dușmanilor noștri, nu ni se recomandă să mergem la judecată și singura noastră mângâiere este aceea că Dumnezeu ne va face dreptate și ne va răzbuna, la judecata finală. În V.T. nu exista acest principiu, exista principiul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, dar Dumnezeu a schimbat strategia relațiilor dintre oameni de la V.T. la N.T. Eu, de exemplu, nu doresc ca cineva să ardă în iad, dar doresc să existe dreptate, atât în cer, cât și pe pământ. Pedeapsa cu iadul, pentru cei păcătoși sau cele păcătoase, nu este o consolare pentru mine, nu sunt atât de cinic încât să doresc dușmanilor mei o suferință veșnică, dar consider că trebuie ca pe pământul acesta să existe dreptate. Oare ce este mai rău, să dorești să fie cineva pedepsit cu pedeapsa unor chinuri veșnice, așa cum cred cei mai mulți că se va întâmpla sau să împiedici, în cursul produceri lor, actele de agresiune sau furt, aplicând o minimă forță fizică? Sincer, eu merg pe cea de-a doua variantă. Nu doresc să fie chinuiți pentru veșnicie nici cei mai mari ticăloși, pe care i-a avut civilizația umană, căci și aceștia au dreptul la speranța unui sfârșit, oricât de îndepărtat, al suferințelor lor. Condiția umană este complexă și depinde de mulți factori, cum ar fi educația, gradul de pregătire sau zestrea genetică a fiecărui individ în parte. Pe de altă parte, credința este un dar, este un fenomen care nu se poate obține pe cale naturală, ci care ne este dat doar pe cale supranaturală, prin revelație directă și personală. În aceste condiții cum ar putea să fie cineva condamnat la chinuri veșnice, dacă nu a primit darul credinței în mod personal, de la Dumnezeu? Plata păcatului, ne spune Biblia este moartea și nu chinul veșnic. Sfârșitul celor răi este moartea, dispariția definitivă, consumarea în focul pregătit pentru ei. Doctrina iadului, ca și suferințe veșnice este cea mai mare păcăleală inventată de Bisericile instituționale și nu are suport biblic. (A se vedea, în acest sens, articolele și broșura despre iad).
Cui folosește o învățătură în care se interzice dreptul de auto-apărare? De ce, în loc să mă apăr, mi se cere să îl încurajez pe agresor prin pasivitatea mea? Se va liniștii făptașul prin atitudinea mea pasivă, va oprii atacul său sau se va simți încurajat și va abuza și mai tare? În multe cazuri, se va verifica cea de-a doua variantă. Lupta cu răul este coloana vertebrală a societății umane. Nici o societate nu poate funcționa dacă depune armele în fața răului și de fapt societățile nici nu acționează în acest fel, în practica de fiecare zi. Mulți dintre noi se bucură atunci când se face dreptate în cazul unui ticălos care abuzează de un copil, care omoară sau făptuiește alte fapte reprobabile, dar în învățătura creștină ni se cere doar să ne rugăm pentru un astfel de om, nu să ne bucurăm de pedepsirea lui sau a ei. Isus (Iisus) ne cere să suferim răul și să învingem răul prin bine. Oare poate întotdeauna fi învins răul prin bine? Experiența umanității ne arată că acest lucru nu este posibil. Vorbele frumoase sau acțiunile generoase nu ajung întotdeauna, uneori este nevoie de o justiție fermă. Cum se face că Dumnezeu, atât de iubitor de dreptate, încearcă să împiedice să se facă dreptatea pe pământ, prin învățăturile lui Isus (Iisus), care ne cer să suferim răul? Dacă Dumnezeu nu intervine totdeauna la locul faptei, ci doar ulterior, de ce ne împiedică Isus (Iisus) să intervenim chiar noi? Răul trebuie oprit înainte de a își produce consecințele sale dezastruoase și regretele ulteriore nu mai pot îndepărta aceste consecințe. Poate că făptuitorul va regreta faptele sale, după săvârșirea lor și va fi iertat de Dumnezeu, dar suferința unor oameni, victime ale agresiunii se poate prelungi pe durata unei vieți întregi. Oare această suferință nu contează în ochii lui Dumnezeu? Nu, răul trebuie oprit și cel sau cea care lovește un om nevinovat trebuie să dea socoteală pentru acțiunile ei, mai degrabă decât să fie încurajată printr-o atitudine pasivă.
Isus (Iisus) dirijează întreaga sa învățătură către interior, către lumea psihologică, a fiecăruia dintre noi, către ceea ce simțim și gândim noi și pare că face abstracție de lumea exterioară, în care omul se manifestă. Lumea din afară nu mai contează, nu trebuie să ne îngrijorăm de ea. Contează doar Împărăția Cerurilor în care trebuie să intrăm încă de aici, din această viață. Conform învățăturilor lui Isus (Iisus),consecințele exterioare al răului nu contează acum, ci doar la judecata finală și viața omului pe pământ nu înseamnă nimic, nici suferința sa, ceea ce contează este supunerea noastră și liniștea noastră interioară, care nu trebuiesc lăsate să fie tulburate de nimic din afară și cărora trebuie să le subordonăm toate grijile noastre. Isus (Iisus) vorbea din interiorul unei alte realități decât cea socială. În realitate, de fiecare zi, răul care nu este oprit, prin mijloace legale, inclusiv auto-apărarea personală, se mărește, degenerează și devine de necontrolat. Istoria umanității a dovedit mereu și mereu acest lucru. Când Hitler a cotropit lumea, dacă Creștinii, care conduceau lumea, ar fi întors și obrazul celălalt, lumea ar fi fost cu totul alta și noi, care nu suntem o ”rasă superioară” probabil că nu am mai fi existat. De fapt, ei au reacționat prea târziu, dacă ar fi acționat mai repede poate că răul nu ar fi fost atât de mare. Ce făceam noi, Creștinii din zilele noastre, dacă am fi fost puși într-o asemenea situație, am fi întors și obrazul celălalt? Este ușor să ne pretindem Creștini și să ne ascundem în spatele celorlalți, care iau decizii pentru protecția noastră sau, de exemplu, a soldaților sau polițiștilor, care mor la datorie, pentru a ne asigura liniștea, iar noi să ne considerăm ”sfinți” sau ”sfinte,” pentru că ducem o viață neangajată. Este ușor și în același timp este ipocrit. Învățăturile lui Isus (Iisus) se referă la lucruri cu totul necunoscute făcând apel la lucruri cunoscute. Pacifismul este bun, dar lupta cu răul este necesară.
Un alt element, care ține de esența Creștinismului este individualismul său, învățăturile lui Isus (Iisus) nu se adresează maselor, societății în ansamblu său, ci indivizilor, care trebuie să aibă în vedere o perspectivă socială foarte îngustă. Binele din învățătura lui Isus (Iisus) constă în a ne face pe noi să ne dorim binele celorlalți, dar cu o floare nu se face primăvară. Dacă unii oameni, o minoritate, sunt pașnici și non-agresivi, aceasta nu face lumea mai bună, dacă majoritatea oamenilor nu sunt așa. Majoritatea va zdrobi minoritatea, chiar mai mult lipsa de rezistență la rău va grăbi răspândirea acestuia. Orice om este chemat să se protejeze și să se apere, în caz de nevoie, pe el sau pe ea sau familia sa. Lipsa de rezistență la rău, mai ales din partea societății este o învățătură inacceptabilă și nu poate duce la nimic bun. Chiar și adunările creștine, pentru a putea funcționa în liniște, au nevoie de protecție. Dacă statul ar întoarce și obrazul celălalt, atunci lumea ar fi sub controlul celor agresivi și periculoși și nu ar putea progresa. Unele din învățăturile lui Isus (Iisus) nu s-au aplicat niciodată în practica socială și nici nu se puteau aplica. . Învățăturile morale ale lui Isus (Iisus) trebuie bine înțelese altfel devin aberante. Ele trebuiesc reținute în contextul lor istoric și parabolic și câteodată exclud în totalitate o acceptare literală.
În V.T. Dumnezeu însuși nu a dat dovadă de iubirea vrășmașilor, ci i-a nimicit atunci când aceștia au fost un obstacol pentru aleșii săi, adică a poporului evreu. Și totuși Isus (Iisus) i-a învățat pe oameni să nu opună rezistență la rău. Ce învățătură profundă ascunde acest îndemn? De ce nu trebuie să reacționăm la rău? De ce trebuie să mergem două mile de loc, dacă ni se cere să mergem doar o milă? Ce semnificație are acest lucru și ce rezultă din el? În primul rând, Isus (Iisus) a înțeles puterea romană și i-a învățat pe adepții săi să fie pașnici și să nu încerce să se manifeste prin forță. Dacă ar fi făcut acest lucru, primii Creștini ar fi fost nimiciți cu desăvârșire de Romani, nu ar mai fi rămas nici urmă din ei. Dacă primii Creștini nu ar fi fost pașnici, ci ar fi fost războinici, Creștinismul nu ar fi avut nici un viitor. Romanii l-ar fi anihilat complet, din fașă. În al doilea rând, învățătura lui Isus (Iisus) nu se referă la lumea aceasta. Noi vom trăi într-o lume pașnică, raiul lui Dumnezeu, în care violența nu își va mai avea locul. Trebuie să ne pregătim, de pe acum, pentru această realitate. Isus (Iisus) nu a fost din lumea aceasta și nici învățăturile Lui nu sunt din lumea aceasta și pentru lumea aceasta. În al treilea rând, multe din învățăturile lui Isus (Iisus) au un înțeles simbolic și faptul de a le prelua literal este cât se poate de greșit. Ce înseamnă să întoarcem și obrazul celălalt? Înseamnă că trebuie să fim cât se poate de pașnici și că pacea trebuie să fie preocuparea noastră. Ferice de făcătorii de pace. (Matei 5; 9) Cu toate acestea, trebuie să luptăm cu răul, prin orice mijloace și, după spusele lui Isus (Iisus) cine nu are o sabie să își cumpere una. Ce poate să facă un credincios cu o sabie? De ce și-ar cumpăra cineva o sabie, dacă trebuie să întoarcă și obrazul celălalt, atunci când este agresat? Era vorba despre două etape diferite din viața ucenicilor. După moartea Sa, ucenicii aveau nevoie de săbii, dar aceasta înseamnă o turnură foarte importantă în morala creștină, care se dovedește a fi adaptabilă la situații.
36 Şi El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie.
37 Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: „El a fost pus în numărul celor fărădelege.” Şi lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.”
38 „Doamne”, I-au zis ei, „iată aici două săbii.” Şi El le-a zis: „Destul!” (Luca 22; 36-38)
Acum, dimpotrivă, înseamnă: de data aceasta, spre deosebire de ce v-am spus în trecut. Isus (Iisus) le spuse ucenicilor în trecut să nu își ia cu ei bani sau merinde, pentru lucrarea lor de propovăduire a evangheliei, dar acum le cerea să își ia cu ei și o sabie.
3 „Să nu luaţi nimic cu voi pe drum”, le-a zis El, „nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani, nici două haine. (Luca 9; 3)
Biblia este plină de învățături conflictuale. Trebuie să întindem și obrazul celălalt, atunci când suntem loviți sau trebuie să ne cumpărăm o sabie? Cele două învățături, pur și simplu, nu merg împreună. În același timp, trebuie să fim atenți ca luptând cu răul să nu ne facem agenți ai răului și să rămânem agenți ai binelui. Există legitimă apărare dar și depășirea legitimei apărări, un Creștin nu trebuie să uite de asta. Un al patrulea element legat de esența Creștinismului este caracterul său metaforic, alegoric. Isus (Iisus) nu spune lucrurile direct, ci se folosește de parabole, pe care, multe dintre instituțiile bisericești, cel puțin unele dintre aceste instituții, le interpretează literal, atunci când le convine și cum le convine.
Isus (Iisus) ne învață să fim pașnici, dar învățătura Lui are un sens mult mai complex. Este vorba despre o contestare radicală a naturii umane, despre trecerea la o altă treaptă de existență, una spirituală și despre o nouă ierarhie de valori. Viața pe pământul acesta nu mei este cea mai importantă valoare pentru om, ne spune Isus (Iisus), ci Persoana Lui este tot ceea ce este mai important. Dacă murim pentru Isus (Iisus), pentru credința în El, câștigăm viața veșnică. De ce să ne îngrijorăm de ziua de mâine, dacă crinii de pe câmp nu fac acest lucru? Cu toate acestea apostolul Pavel, ne cere să fim realiști și să muncim, evident să ne îngrijorăm de problemele pe care le aduce orice muncă și chiar mai mult el spune că cine nu muncește nu ar trebui nici să mănânce. (2 Tesaloniceni 3; 10) Învățătura lui Isus (Iisus) este desprinsă de lumea aceasta, pe care o contestă și toată greutatea ei este pusă pe Împărăția Cerului, pe care trebuie să o căutăm mai întâi. (Matei 6; 33) Lumea și Împărăția Cerurilor sunt în antiteză, în învățătura lui Isus (Iisus) și după cum ne spune El, nu ar trebui să ne îngrijorăm de nimic lumesc, ci să trăim ca și cum am fi, încă de aici, de pe pământ în Împărăția cerească. Negarea eului este dublată de negarea lumii. Cine suntem noi, în viziunea lui Isus (Iisus)? Suntem copiii lui Dumnezeu, nu suntem copiii lumii. Chiar mai mult, noi suntem niște dumnezei muritori, care avem nevoie de o scânteie divină pentru a ne da seama de ceea ce suntem cu adevărat. Isus (Iisus) ne aduce aminte că suntem dumnezei și ne învață cum să descoperim acest lucru, în interiorul nostru. Când a fost acuzat că se prezintă cu titulatura Fiul lui Dumnezeu, Isus (Iisus) a spus că acesta nu este de loc un lucru extraordinar, deoarece toți oamenii sunt dumnezei și au deci potențialul de a fi ca și Dumnezeu. (Ioan 1o; 34) Isus (Iisus) a arătat tot timpul către Tatăl Ceresc, nu a făcut referire și nu a acordat importanță instituției religioase evreiești. Un alt element legat de esența creștinismului este acela că învățătura lui Isus (Iisus) este anti-sistemică.
Inițial Isus (Iisus) îi trimetea pe cei pe care îi vindeca la preoți. Era aceasta o legitimare a instituției religioase? În fapt, El i-a învățat pe oameni cu totul alte lucruri decât îi învăța preoții. ”Ați auzit că vi s-a spus, dar Eu vă spun…” era o formulă prin care Isus (Iisus) își începea predicarea. (Matei 5; 44) Isus (Iisus) a nesocotit pe preoți căci nu le-a cerut aprobarea pentru învățătura Sa, care devia foarte mult de la învățătura iudaică. Isus (Iisus) obișnuia să îi învețe pe oameni în afara cadrului instituției religioase evreiești și nu numai în sinagogi. El a încercat să își ducă mesajul și în sinagogi dar a fost nevoit să aleagă alte locuri, unde să poată vorbi liber oamenilor, ca în predica de pe munte. În sinagogă Isus (Iisus) nu a avut libertatea de a face pe deplin auzit glasul lui Dumnezeu. Dovada este faptul că fruntașii sinagogilor, cărturarii și Fariseii au devenit adversarii Lui. El nu s-a limitat a predica în sinagogi, ci a utilizat ca și loc de predicare spațiile libere. Probabil că acest lucru este pe deplin valabil și astăzi, dacă ne raportăm la Bisericile instituționale, unde glasul lui Dumnezeu este cenzurat de funcționari religioși. Învățătura lui Isus (Iisus) nu este din lumea aceasta și nu se aplică la lumea aceasta. Pasivitatea în fața răului nu are nici un fel de aplicabilitate în lumea noastră și nici nu a fost aplicată în istoria Creștinismului. Martirii se duceau la moarte fără să opună rezistență, dar cum ar fi putut să se opună celor care îi omorau? Instituția bisericească a renunțat la principiul non-violenței și a luptat prin mijloace armate pentru obiectivele pe care le considera potrivite. De multe ori, neavând propria armată, instituțiile bisericești au căutat să subjuge politic statele unde ele funcționau și armatele acestora. Când a ajuns puternică instituția bisericească a uitat să întoarcă și obrazul celălalt, chiar mai mult a măcelărit mulți nevinovați. Învățătura lui Isus (Iisus) ne se prea aplică în sfera de răspândire a Creștinismului, unde oamenii, au fost omorâți pentru opiniile lor, care erau altele decât cele ale instituției bisericești. O personalitate de anvergura lui Lev Tolstoi, care a predicat principiul non-violenței a fost îndepărtat de către instituția bisericească.
Isus (Iisus) ne cere sacrificiul de sine și toată învățătura Lui se bazează pe lepădarea, deci pe renunțarea la sine. El s-a sacrificat pe Sine, pentru noi și aici stă esența învățăturilor Lui, El nu a acționat niciodată pentru Sine, în interesul Său. Isus (Iisus) a personificat principiu nevinovăției. Nu s-a supărat pe aceia care l-au răstignit și nici nu a cerut să se facă dreptate. Isus (Iisus) nu a propovăduit dreptatea, care este esența V.T., El a promovat sacrificiul de Sine, în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor. Chiar atunci când cineva este nedreptățită , persoana respectivă trebuie să ierte. Aceasta este reacția, în fața răului, pe care o cere Isus (Iisus) și anume iertarea. ”Iartă-i Doamne că nu știu ce fac.” (Luca 23; 34) Oare chiar nu știau ce fac sau nu își dădeau seama de gravitatea faptelor lor? Deoarece nu credeau că Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu, ei de fapt nu își dădeau seama de gravitatea a ceea ce fac. Totuși Dumnezeu Tatăl nu i-a iertat și sângele lor a căzut asupra capului lor, după cum au cerut chiar ei. Isus (Iisus) însă i-a iertat, căci ei nu știau ceea ce știa El. Isus (Iisus) a considerat că neștiința lor este o scuză. De la principiul non-violenței și până la principiul credinței, totul, absolut totul se bazează pe sacrificiul de sine. Cine vrea să îl urmeze pe Isus (Iisus) trebuie să se sacrifice pe sine. Lepădarea de sine sau uitarea de sine este adevărata esență a Creștinismului. Iată textele, care dovedesc acest lucru.
37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.
39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. (Matei 10; 37-39)
29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.
30 Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11; 29-30)
Credința creștină nu este un cod moral, pe care dacă îl urmăm în litera lui vom fi mântuiți. Credința creștină este o fereastră prin care putem să vedem infinitul și unde ni se cere să ne transformăm, să devenim făpturi noi, copii ai lui Dumnezeu. Învățăturile lui Isus (Iisus) nu ne învață ce să facem și ce să nu facem și dacă rămânem oameni naturali, neregenerați spiritual, ele nu ne trec puntea dintre pământ și Cer. Credința creștină îl prezintă pe Tatăl Ceresc care vorbește cu noi și care ne prezintă Împărăția Cerurilor și ordinea ei. Regulile prezentate de Isus (Iisus), în învățătura Sa sunt regulile Împărăției lui Dumnezeu, spre care trebuie să tindem, nu sunt un set de reguli pe care să le putem respecta pe pământ, ca pe un set de legi juridice și prin care să trăim. Prin învățăturile Sale, Isus (Iisus) ne prezintă modul în care arată psihologia unui om născut din nou, este o secvență parabolică în metabolismul unui suflet renăscut spiritual, este o descriere a trăsăturilor sufletești ale unui Creștin, născut din nou și nicidecum o soluție practică pentru a ajunge nemuritori. Cheia care ”descuie” ușa nemuririi este nașterea de sus, adică nașterea din Dumnezeu, a fiecărui credincios și credincioasă în parte și mai departe soluțiile le avem în noi înșine, în Dumnezeu care locuiește în om.