Ori ne spune Dumnezeu direct, în conștiință, ce trebuie să facem, ca să fim mântuiți, ori sunt Bisericile instituționale, prin funcționarii lor, care ne spun ce trebuie să realizăm pentru mântuire. Dumnezeu locuiește în oameni și nu în clădiri făcute de mâini omenești. Noi suntem templele Duhului Sfânt.

 Dacă învățătura despre mântuire vine din interior, de ce mai trebuie să vină din afară? Chiar dacă la începuturile experienței noastre spirituale am învățat de la alții abc-ul credinței, totuși ulterior am dobândit în noi înșine tot ceea ce trebuie să știm și puterea de a pune în practică aceste învățături. Dumnezeu ne spune să iubim, Bisericile instituționale ne spun să ne supunem unor reguli sau regulamente, stabilite chiar de ele și, prin aceasta, să ne supunem chiar lor. Suntem mântuiți prin îndeplnirea unor forme ritualice sau prin parcurgerea propriului nostru destin cu demnitate și cu viziunea unui scop universal al vieții? Este planul lui Dumnezeu pentru oameni o mașinărie cu reguli implacabile sau o modalitate de a forja caractere? Care este trăsătura fundamentală, cea mai prețuită de Dumnezeu, pentru un Creștin? Este supunerea oarbă, necondiționată și imediată sau capacitatea de a lua decizii corecte, în situații limită? Care este motivația ascultării, încrederea pe care o avem în Dumnezeu, conștiința că El ne vrea binele sau supunerea față de o Forță superioară nouă, la care orice am face oricum nu putem rezista, deci supunerea este singura opțiune? Ce înseamnă cu adevărat binele, așa cum îl vede Dumnezeu pentru noi? Oare depersonalizarea noastră înseamnă binele absolut pentru noi? Vrea Dumnezeu să ne depersonalizeze sau să ne ajute să ne construim propria noastră personalitate, dar pe o bază nouă?

 Dacă Dumnezeu ne vorbește direct în conștiință, atunci când El locuiește în noi, de ce mai avem nevoie să fim conduși ca niște copii, pe calea mântuirii, de către instituțiile bisericești? Există o mare contradicție între ceea ce ne învață Bisericile instituționale și ceea ce ne îndrumă propria conștiință. De care din ele trebuie să ascultăm? Omul nu este făcut pentru Lege sau pentru Bisericile instituționale, Legea și comunitățile creștine sunt făcute pentru oameni. Omul este făcut pentru a trăi în colectivitate, dar scopul final al fiecărei colectivități ar trebui să fie progresul și fericirea fiecărui individ, care o compune. Sacrificarea individului de dragul comunităților creștine, adică sacrificarea libertății sale, pentru a asigura ”liniștea” comunităților creștine nu mai este o variantă acceptabilă.

Dumnezeu nu l-a conceput pe om ca pe o rotiță într-un angrenaj numit Biserică, ci i-a pus împreună pe toți aceia care îl iubesc pe El. Omul nu a fost făcut pentru Biserică, ci Biserica pentru oameni și pentru Dumnezeu. Biserica nu este locul unde sunt înregimentați cei credincioși, cu scopul de a fi mai bine controlați și dirijați. Biserica nu este un angrenaj în care Dumnezeu îi conduce pe oameni unii prin alții, ca în acest fel să se domine și să se subjuge unii pe alții. Biserica nu este o instituție sau un organ de control al umanității, de către Dumnezeu, prin intermediul căruia El să își asigure supremația și să își facă respectată voia. Dumnezeu este cu totul Altul decât cred oamenii că este El. Eu cred sincer că este Altul, în bine. Oamenii îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o Persoană, de fapt ca pe trei Persoane, prin imaginea pe care au creat-o despre El, ca și cum El ar avea toate defectele umanității și în principal setea de putere. Cu toate acestea, Dumnezeu nu are cum să își dorească mai multă putere sau mai multă ascultare, căci El este tot ceea ce există. Dumnezeu nu face politică și nu a cerut nici instituțiilor bisericești să facă politică religioasă. Dumnezeu nu dorește să se impună nouă, așteaptă ca noi să îl descoperim, la fel ca pe frumusețea unei flori sau ca pe un parfum fin și extrem de delicat.

Unele Bisericii instituționale se opun utilizării icoanelor și este dreptul lor să o facă, dar ei au construit cu predicile lor o icoană și mai periculoasă a lui Dumnezeu Tatăl, o icoană ne pictată, o icoană ”vorbită,” adică o imagine falsă, pe care ei o prezintă lumii. Dumnezeu este Cel ce Există, nu avem noi cum să îi oferim nimic, nici măcar laude. Are nevoie elefantul de laude de la furnici? Dumnezeu vrea ca noi să fim ființe iubitoare, căci El nu este Stăpânul universul este Armonia a tot ceea ce există. Noi avem în noi înșine potențialul de a fi ca și Dumnezeu, căci sunt construiți având capacitatea de a iubi și de a ne da viața pentru aproapele nostru, ca și Isus (Iisus). De altfel, în lume există multe exemple de eroism. Între oameni firescul este considerat eroism, dar Dumnezeu ne cheamă să ne iubim până la moarte și astfel să readucem firescul la locul său. Dacă se opun icoanelor, oamenii ar trebui să îl lase pe Dumnezeu să vorbească din interiorul ființei umane și nu să îl ”zugrăvească” pe El din vorbe, în fel și chip.   

Biserica nu este o structură rigidă, constituită în urma jocurilor de influență și putere ale oamenilor, în care ne găsim sau nu locul, Biserica este o comunitate liberă a copiilor lui Dumnezeu, în care se poate manifesta deplin dragostea de natură divină și în care fiecare face pentru ceilalți ceea ce îi este dat să facă, de către Dumnezeu. Până când nu vom înțelege că Bisericile instituționale ar trebui să aibă ca scop mântuirea oamenilor și nu propriile lor interese, nu vom putea înțelege învățătura creștină. Bisericile instituționale există doar pentru ca să reprezinte un cadru favorizant pentru mântuirea celor credincioși. Sunt ele în realitate așa ceva sau au devenit niște mecanisme care produc bani, locuri de muncă pentru unii sau statut social? Ce produc cu adevărat instituțiile bisericești? Produc ele sfinți, în zilele noastre? Instituțiile bisericești astăzi sunt un cadru în care unora le merge bine, pe seama celor mai mulți. Pretextul îl reprezintă folosirea numelui lui Dumnezeu și a învățăturilor lui IIsus (Iisus). Instituțiile bisericești ar trebui să facă un singur lucru și anume să îndrepte atenția fiecărui om către mântuitorul personal al fiecărui individ, adică către Isus (Iisus). Ele au pretenții cu mult mai mari decât motivul pentru care există, ele au pretenția să stăpânească sufletelor oamenilor. Datorită faptului că așa ceva nu se poate, Bisericile instituționale își vădesc defectuozitatea metodelor lor.

Instituțiile bisericești produc o textură solidă de atitutudini pe care oamenii încearcă să le inducă unii altora. Fiecare încearcă să ”pocăiască” pe alții, deoarece când avem a face cu ”pocăiți,” aceștia se vor supune, cel puțin teoretic, mai ușor regulilor stabilite de noi. Orice reguli însă țin cont de interesele celor care le stabilesc mai mult decât de scopurile celor la cere se refereră. Regulile sunt un mijloc de manipulare puternic și de aceea IIsus (Iisus) a pus o singură regulă, care nici măcar nu este o regulă impusă, căci nimeni nu poate să iubească forțat. IIsus (Iisus) a înțeles foarte bine slăbiciunea regulilor, stabilite pe fond religios și a luptat cu aceste reguli și tradiții umane, făcute pentru a îi supune pe oameni unor interese de grup. De exemplu, din ținerea sabatul oamenii au făcut o regulă artificială și forțată, făcută să întărească puterea celor care vegheau la respectarea acestuia. IIsus (Iisus) a luptat cu felul în care oamenii înțelegeau regulile stabilite de Dumnezeu, în V.T. și El a ajuns să fie acuzat de nerespectarea acestor reguli, de exemplu de faptul că nu ținea sabatul. IIsus (Iisus) a fost obligat să schimbe sau să renunțe la forma anumitor reguli, de exemplu a dezlegat sabatul, căci oamenii păcătuiau nu prin neținerea regulilor, Evreii țineau de fapt sabatul cu mare gijă, în mod exagerat, ci păcătuiau prin ținerea ”inumană,” nemiloasă a regulilor, subordonând ființa umană unor reguli și tradiții religioase absurde și fiind gata să sacrifice omul de dragul sabatului. (Ioan 5; 16) IIsus (Iisus) a restabilit ordinea adevărată a lucrurilor explicând că nu omul a fost făcut pentru sabat, ci sabatul pentru om. (Marcu 2; 27-28) Cu alte cuvinte, omul este valoarea supremă, în ochii lui Dumnezeu și regulile au doar rolul de a îl proteja sau ajuta pe om. Regulile sunt făcute pentru om și nu omul pentru reguli.   

IIsus (Iisus) a promovat un principiu, care nu poate fi impus ca o regulă, deci El a eliminat regulile stabilite de oameni și a pus în locul lor libertatea ca necesitate asumată. Suntem liberi nu pentru că putem să ucidem pe cei din jur, fără să fim pedepsiți, ci suntem liberi pentru că nu mai avem nevoia de a îi ucide pe cei din jur și astfel nu mai intrăm în conflict cu societatea. Acesta este mecanismul mântuirii, este vorba de o schimbare a viziunii despre viață, bazată pe o schimbare a inimii. Împotriva acestui lucru nu există lege. (Galateni 5; 22-23) Prin urmare, nu avem nevoie să ne spună nimeni ce trebuie să facem sau să nu facem, ca și Creștini, ci avem nevoie să iubim oamenii și să ne ascultăm inima. Bisericile instituționale ne-ar putea spune ce înțelege Dumnezeu prin dragoste, dacă ar ști, dar cum poate o structură religioasă să iubească sau să aibă milă, atâta vreme cât nu are ”inimă,” ci doar interese instituționale?

Cum poate un mecanism politico-religios să lupte împotriva propriilor interese, așa cum fac cei care iubesc, adică se jertfesc pe ei sau pe ele însele, când rostul acestor structuri religioase este tocmai acela de a își promova propriile interese? O dată devenită o instituție dragostea devine un tiran, un fals, o deznădejde și desigur un persecutor. Dragostea impusă este la fel de rea ca și ura și Bisericile instituționale sunt doar un complex de reguli care mimează adevărata dragoste, aceea care se află doar în     inima omului. O mimează și nu o realizează niciodată căci pentru a iubi trebuie să ai inimă și sensibilitate umană și să pui pe cel de lângă tine mai presus decât pe tine însuși. (Filipeni 2; 4-5)

Desigur că acest lucru nu are cum să se întâmple cu instituțiile bisericești care cred în jertfă, dar în jertfa celor mulți pentru cei puțini și în jertfirea omului pentru o idee sau pentru un principiu. Cu alte cuvinte, instituțiile bisericești sunt gata să îi jertfească pe alții pentru interesele lor și nu sunt gata să renunțe la regulile lor, pentru ca oamenii să se simtă cu adevărat iubiți și sprijiniți, în drumul lor către veșnicie. Dumnezeu este un creator, dar mai ales un distrugător de reguli. Lucrul acesta se poate vedea din faptul că El este gata să nesocotească chiar și legile naturii, atunci când dorește să salveze viața sau sănătatea unui om, pe care El atât de mult îl iubește. Atunci când săvârșește minuni Dumnezeu trece peste orice reguli și legi ale naturii și dă speranță celui aflat în suferință. Minunile, săvârșite de Dumnezeu, sunt o încălcare a regulilor firești ale naturii și moartea pe cruce a lui IIsus (Iisus) este o încălcare a regulii după care cel sau cea care greșește trebuie să plătească, în mod personal, pentru greșeala sa. Eu nu cred într-un Dumnezeu al regulilor implacabile, ci într-un Dumnezeu al iubirii, care dă ”peste cap” orice reguli pre-stabilite, atunci când iubește. Dumnezeu s-a întrupat în om și dintr-o Ființă veșnică a venit să moară pe o cruce, pe pământ. Dumnezeu a venit să spele picioarele unor oameni, El care controlează tot ceea ce există. Dumnezeu a făcut lucruri incredibile, de dragul iubirii și singura regulă pe care o respectă este dragostea. Dumnezeu a ”călcat în picioare și a nesocotit” toate regulile, atunci când s-a ”îndrăgostit” de oameni și imaginea despre El, ca fiind un făuritor de reguli implacabile, imagine realizată de Bisericile instituționale, este una falsă așa cum sunt și multe din pretențiile lor și din regulile, tradițiile, dogmele sau doctrinele lor.