Toate doctrinele Bisericilor instituționale sunt imperfecte și mărginite în capacitatea lor de a îl cuprinde în înțelegerea lor pe Dumnezeu. Nici o organizație religioasă nu are capacitatea de a îl reflecta pe Dumnezeu în frumusețea caracterului Său. Numai omul credincios ca ființă individuală este oglinda lui Dumnezeu și numai sufletul omului angajat în propriul său parcurs spiritual poate percepe dimensiunea dragostei Lui. Afirmațiile pot să pară șocante și de aceea încerc să le explic și să le nuanțez. Dumnezeu este o Ființă care stă la fundamentul oricărei ființe, o Ființă dătătoare de ființă, o Realitate care depășește orice imaginație umană. Dacă nu ar fi așa El nu ar fi Acel Dumnezeu la care ne așteptăm noi, ci ar fi doar o altă ființă în desfășurarea caleidoscopului  de imagini vii sau moarte care trec de la obiect la subiect. Nici o doctrină din univers nu îl poate exprima complet pe Dumnezeu, deoarece prin chiar definiția lor doctrinele sunt teze care țin loc de adevăr. Doctrinele nu sunt Adevărul ci încercarea de a îl surprinde pe acesta la fel cum ar face-o niște instantanee fotografice. Fotografia este și ea un fel de doctrină vizuală care redă imperfect obiectul în nerepetabilitatea stărilor și mișcărilor acestuia.

Infinitul nu poate să fie cuprins de finit dar ele se întâlnesc și ceea ce se întâmplă este o relativizare a timpului care nu se mai reflectă doar pe sine în iremediabila sa aplecare către clipa viitoare. Dumnezeu nu poate să fie exprimat în câteva teze sau definiții și nici în vreo încercare umană de a îl cuprinde și de a îl delimita. Dumnezeu este la fel de prezent ca și aerul pe care îl respirăm și la fel de discret ca și acesta căci cu toate că este vital pentru noi nici măcar nu îl vedem. Aerul trebuie respirat, nu ajunge să știm că el există. Aerul poate să fie explicat științific dar Dumnezeu este mult mai complex decât respirația noastră fizică. Dumnezeu ne oferă respirația spirituală pe care oamenii vor să o închidă în niște idei prestabilite sau preconcepute, în doctrine și dogme care nu pot să țină în ele expansiunea lumii spirituale. Așa cum o încăpere formată din ziduri de beton nu poate opri cu totul circulația aerului tot așa nici doctrinele și dogmele religioase nu pot să stăvilească libertatea de conștiință spirituală a individului credincios. Limitele nu fac decât să ceară dărâmarea lor căci omul aspiră către infinit și nu către încarnarea unei doctrine sau a unei dogme religioase.

Poate că ceea ce nu știm despre Dumnezeu este mai important decât ceea ce știm. Dacă cineva folosește un recipient pe care îl adâncește în apa mării și apoi îl scoate la suprafață ar fi tentat să spună că așa este marea cum îi arată apa din recipient. Tot așa se întâmplă și cu imaginea lui Dumnezeu care în cele din urmă este servit pe felii de către doctrinele și dogmele creștine. Cine dorește poate să ia ce felie îi place mai mult și de restul se poate alege orice. Dumnezeu nu este împărțit sau feliat în dogme și doctrine, El este Cel care ține lucrurile împreună fără să le forțeze să stea împreună. Există o latură în care toate lucrurile se potrivesc între ele, se așează împreună pentru a face loc și altor lucruri. Trăim în interiorul aceleași Realități și nimeni nu cunoaște în întregime această Realitate. Nu putem să fim exteriori acestei singure Realități dar o putem privi ca pe ceva exterior sau străin nouă. 

Mai întâi trebuie să recunoaștem reperele și orizonturile de referință. Îl privim pe Dumnezeu dinafara Lui sau de undeva din interior? Suntem bătaia inimii lui Dumnezeu adică pulsul regenerării a tot ceea ce există sau globulele albe care elimină ceea ce li se pare că este străin organismului? Este Dumnezeu familiar pentru noi sau un străin neînțeles și abandonat la periferia universului? Dacă suntem în interiorul lui Dumnezeu și El este în interiorul nostru relația care se realizează este una prin care atingem cu sufletele noastre zone pe care ochiul uman nu le poate vedea. Nu mai poate fi stabilită o ierarhie de tip autoritar căci mișcarea spirituală este una cuprinzătoare care cunoaște totul ca pe ceva personal. Duhul lui Dumnezeu cunoaște lucrurile Lui și lucrurile omului dar și duhul omului poate cunoaște lucrurile lui Dumnezeu atunci când există împrietenirea sau contopirea dintre divin și uman.

Dumnezeu nu are limite dar doctrinele Bisericilor instituționale sunt limitate. Cum pot să fie exprimate formal undele de neoprit ale necuprinsului printr-o definiție umană a cărei singură legitimitate este forța sau multitudinea celor care o promovează? Suntem asemănarea lui Dumnezeu doar pentru că suntem capabili să îl reflectăm pe El. Nu există nici o oglindă materială care să îl poată cuprinde și prin urmare să îl reflecte pe Dumnezeu. El nu poate fi cuprins și reflectat nici măcar de întreaga creație. Dacă Dumnezeu dorește să se oglindească în ceva anume, adică să se recunoască pe Sine în creația Sa, nu poate decât să privească la inimile sfâșiate ale oamenilor și la conștiințele lor tulburate de nenumărate dileme. Dumnezeu este doar schițat de către doctrinele și dogmele Bisericilor instituționale dar schițele acestea pot să devină caricaturi dacă nu înțelegem că ele sunt doar tentative de cele mai multe ori eșuate te a măsura ceva pentru care nu există unitate de măsură.

Dumnezeu are trăsături personale dar nu este o Persoană în sensul în care omul este o persoană. Dumnezeu nu are nevoie de slujirea sau de închinarea noastră ci de înțelegerea noastră. Dumnezeu este universul în care oricine este transformat prin dragoste căci puterea Lui este forța iubirii. Bogăția credinței creștine nu stă în avantaje materiale ci în capacitatea de a transforma oamenii prin experiențe spirituale. Experiențele spirituale reprezintă curajul de a călca singuri pe drumul pe care îl găsește inima atunci când este contrazisă de rațiune. Experiențele spirituale reprezintă întâlnirea dintre cotidian și inefabil. Ele sunt de asemenea temelia pentru orice construcție care dorește să se înalțe către veșnicie. Experiențele spirituale nu pot fi reduse la părerile altora despre Dumnezeu. Nu suntem obligați să adoptăm nici un sistem de reguli exterioare căci atunci când îl găsim pe Dumnezeu regulile se așează singure în conștiințele noastre și ne păzesc de greșeli.

Singura ființă în care se regăsește Dumnezeu este omul. Nu din cauza măreției sau micimii umane ci pentru că doar omul, la fel ca și Dumnezeu este obligat să aleagă și să își asume răspunderea pentru alegerile sale. Omul este dumnezeul clipei și doar el sau ea poate să perceapă imensitatea și valoarea unei clipe. Clipele lui Dumnezeu sunt date de incandescențele umane care se pot transforma în fum sau în lumină. Dumnezeu este stăpânul infinitului dar omul este maestru al clipelor. Pentru a se cuprinde pe Sine în necuprins Dumnezeu are nevoie să parcurgă fiecare moment în care se înșiruie toate posibilitățile pe care le cuprind momentele realității. Experiențele spirituale sunt locul unde se întâlnește infinitul și clipa care se contopește cu eternitatea. Nici o doctrină sau dogmă nu poate să cuprindă vuietul nemuririi care destramă clipa și o așează în câmpiile veșniciei.