Gabriel Baicu
Mulți critică Biserica Ortodoxă pentru interpretarea greșită a autorității bisericești și au dreptate să o facă. Preoții nu pot să fie persoane cu o autoritate spirituală specială, între ceilalți membrii ai comunităților creștine, deoarece preoția nu este rezervată doar pentru o anumită categorie de persoane, așa cum era în V.T. Toți credincioșii și toate credincioasele sunt preoți, după cum precizează anumite texte din N.T.
”5 Şi* voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă** duhovnicească, o preoţie† sfântă, şi să aduceţi jertfe†† duhovniceşti plăcute*† lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” (1 Petru 2; 5)
”9 Voi însă sunteţi o seminţie* aleasă, o preoţie** împărătească, un neam† sfânt, un popor†† pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric*† la lumina Sa minunată;” (1 Petru 2; 9)
”6 şi a făcut* din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui** să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1; 6)
Pronumele voi și noi, din textele citate, se referă la toți credincioșii și nu doar la funcționarii numiți preoți sau pastori. Toți credincioșii practicanți sunt preoți și își îndeplinesc slujirea în fiecare zi.
Orice activitate de slujire a lui Dumnezeu este considerată a fi o acțiune specifică preoților. Cu alte cuvinte, preoți sunt toți aceia și toate acelea, care îl slujesc pe Dumnezeu, prin viața lor și jertfele pe care le aduc, altele decât sacrificiile din V.T.
Împărțirea Creștinilor în preoți și laici este nebiblică, și nu se mai aplică în vremurile N.T. Aceasta este o critică justificată pe care cultele neo-protestante o fac Bisericii Ortodoxe, celei Romano-catolice, celei Greco-catolice și altor denominațiuni. Din nefericire însă, neo-protestanți cad în aceeași greșeală pe care o critică cu intransigență. Pastorii neo-protestanți, deși teoretic nu sunt considerați a fi preoți, în sensul din V.T. au totuși aceeași autoritate ca și aceștia, și câteodată chiar mai mare decât preoții. Primii, leagă și dezleagă după cum cred ei de cuviință, singuri sau împreună cu un comitet de credincioși. Pe baza unei interpretări particulare a Bibliei, date de diferitele doctrine și dogme ale diferitelor culte creștine, fiecare se simte îndreptățit să ”curețe” păcate, în numele lui Dumnezeu. Ar fi mai bine dacă fiecare s-ar limita în a își ”curăța” propriile păcate și i-ar lăsa pe ceilalți să se ocupe fiecare de păcatele sale.
Nu este rău să existe oameni pregătiți în domeniul teologiei, care să îi învețe pe cei și pe cele care au nevoie să fie învățați. Nu aceasta este problema, deoarece peste tot este nevoie de specialiști și aceștia trebuie respectați. Este rău însă ca acești oameni să își impună convingerile lor asupra celor credincioși și celor credincioase în baza unei autorități imaginare și să limiteze dreptul preoților din marea masă, adică celorlalți credincioși și celorlalte credincioase de a avea propriile lor convingeri creștine. Pentru o cunoaștere spirituală mai aprofundată, ar trebui să primim învățătura direct de la Dumnezeu, dacă avem o relație personală cu El.
Problema, însă, se pune în felul următor. Dacă fiecare cult creștin se bazează pe doctrinele și dogmele sale particulare, care este Biserica instituțională care are cu adevărat dreptul de a lega și dezlega păcatele credincioșilor? Cultele creștine, analizându-și doctrinele unele altora, sunt în dezacord cu privire la valabilitatea generală a tuturor doctrinelor creștine. Care dintre Bisericile instituționale are dreptul să judece interpretările altora, în baza autorității pe care, aparent, Hristos ar fi dat-o lui Petru, de a lega și dezlega nu doar păcatele dar și interpretările textelor biblice? De fapt, definirea anumitor păcate depinde strict de doctrina și de dogmele Bisericii instituționale care definește acel păcat. Însăși respingerea unei anumite doctrine sau dogme este considerată a fi, de către Biserica instituțională care o promovează, un mare păcat.
Dacă Biserica Romano-catolică, urmașa apostolului Petru, ar avea dreptul de a judeca păcatele altora, înseamnă că ea ar avea dreptul și de a judeca diferitele interpretări date Bibliei, ale diferitelor culte creștine, dar acesta ar fi o mare absurditate. În practică, așa zisa autoritate de a lega și dezlega păcatele, dată de Hristos Bisericii nu are nici o aplicabilitate. În condițiile diviziunii existente între cultele creștine și între doctrinele și dogmele lor dreptul de a lega și dezlega păcatele altora nu mai are nici o valabilitate deoarece este o ”armă” fundamentată întotdeauna pe o anumită doctrină particulară. Nu se pot lega sau dezlega păcatele altora bazat pe o doctrină parțială, rezultat al unei anumite interpretări a Bibliei, și a respingerii altor posibile interpretări. Legarea și dezlegarea păcatelor se face în urma judecării lor, dar judecata aceasta este afectată negativ de relativitatea doctrinelor și dogmelor în cadrul cărora se face orice judecată religioasă. În orice caz, aceste doctrine și dogme vor reprezenta întotdeauna o cunoaștere imperfectă a lui Dumnezeu și de aceea ele nu trebuie absolutizate și cu atât mai puțin impuse asupra celor credincioși și celor credincioase.
Creștinii trebuie să fie liberi să își construiască propria lor viziune asupra Creștinismului, fără să fie obligați să își însușească viziunea unei instituții bisericești sau a alteia. Credința oarbă și supunerea necondiționată nu reprezintă valori morale sau spirituale ci doar mijloace de manevră la dispoziția Bisericilor instituționale. Încrederea în Dumnezeu se construiește treaptă cu treaptă, ea nu este o obligație necondiționată pentru cei credincioși.
De altfel, eu sunt convins că Isus (Iisus), care se presupune că avea cunoștință despre ceea ce urma să se întâmple în viitor, nu ar fi dat niciodată vreunei Biserici instituționale puterea de a lega și dezlega păcatele, știind ce abuzuri se vor face în numele acestei autorități. Tocmai această autoritate se face responsabilă, printre alte motive, de fărâmițarea Creștinismului prin Reforma adusă de Martin Luther, deoarece Biserica Romano-catolică a abuzat foarte mult de dreptul de a lega și dezlega păcatele, prin practica așa ziselor indulgențe. Cum ar fi putut Isus (Iisus) să dea dreptul Bisericii Romano-catolice să lege și să dezlege păcatele cunoscând viitorul și știind ce abuzuri se vor face în numele acestui drept? Isus (Iisus) nu l-ar fi împuternicit niciodată pe Petru și nici pe urmașii săi cu o astfel de autoritate, dacă ar fi știut unde duce ea, și El ar fi trebuit să știe lucrul acesta dacă era Dumnezeu. Ce nevoie era ca Biserica să dețină o astfel de autoritate, dacă Dumnezeu este cel care ne judecă? Cine ne judecă cu adevărat Dumnezeu sau Bisericile instituționale? Numai Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor și adevăratele lor probleme și de aceea numai El are competența de a judeca.
Autoritatea Bisericilor instituționale ar trebui să se rezume la probleme administrative. Asupra spiritualității celor credincioși și celor credincioase nimeni altcineva decât Dumnezeu nu poate să aibă nici o autoritate. Chiar și Dumnezeu exercită această autoritate cu blândețe și dragoste căci dacă ar încerca să își impună autoritatea asupra celor credincioși și asupra celor credincioase ar încălca libertatea oamenilor de a lua propriile lor decizii în materie spirituală. Dumnezeu nu mântuiește oamenii fără acordul lor, fiecare individ își alege soarta și este bine să o facă în deplină cunoștință de cauză. Cine dă dreptul Bisericilor instituționale să își impună doctrinele și dogmele lor asupra celor credincioși și celor credincioase? Dacă Dumnezeu nu impune o anumită formă de religie sau alta, nici oamenii, organizați în Biserici instituționale, nu ar trebui să își impună unii altora ce să creadă.