© 2015 Archer Design by w3layouts

     

     

     

 

Sfinţenie şi iad

 

 

© Această carte beneficiază de copyright!

Sunteţi bineveniţi să citiţi şi să downloadaţi aceasă carte pentru beneficiul dumneavoastră spiritual. Această carte poate fi folosită, fără restricţii,  ca material de studiu în unităţile de învăţământ. Reproducerea, retipărirea sau uploadarea, în parte sau integral, nu se poate face fără acordul scris al autorului. Puteţi folosi referinţe sau citate din această carte în mod liber, cu singura obligaţie, de a face trimitere la datele sale de identificare (titlu, anul publicării, editura, autorul, etc...)

 

INFORMAŢII UTILE!

 Pentru a putea obţine o copie a tuturor publicaţiilor de pe acest website, şi de a le putea citi, webmaster-ul vă pune la dispoziţie două linkuri necesare downloadării a două programe: WinRar, program de arhivare şi dezarhivare, cu care veţi putea dezarhiva fiţierul bisericaspiritualaunica.rar pe pc-ul dvs. Prin dezarhivare, el va apărea sub forma unui fişier cu extensia .pdf, care poate fi vizualizat cu ajutorul programului Adobe Reader. Cele mai multe dintre sistemele licenţiate au în kitul lor de instalare acest program, dacă nu, accesaţi iconul "get Adobe Reader" şi instalaţi acest program. Dacă după instalare, în dreptul fişierului downloadat apare iconul asemănător celui de pe cel al butonului din dreapta, înseamnă că fişierul care conţine textul cărţii şi al publicaţiilor, poate fi citit. Sperăm ca acest addendum, oarecum tehnic, să vă fie de ajutor, în vederea unei lecturi confortabile şi dorite de noi!

 

        

 

Cuprins

Prefaţă

Despre modul în care sunt construite doctrinele Bisericilor instituţionale

Despre sfinţenie şi locul ei în Bisericile instituţionale

Despre înţelegerea a ceea ce înseamnă iadul şi expresia fricii induse de Bisericile instituţionale celor  credincioşi

 Prefaţă

 înapoi la cuprins!

     

     Vreau să subliniez că părerile exprimate în acest articol îmi aparţin şi le că le consider opinii personale bazate pe studiul propriu al Bibliei şi al teologiei. Aceste păreri nu reprezintă o nouă doctrină, ci doar o încercare de a prezenta punctele tari dar şi punctele slabe ale unor doctrine, care din nefericire sunt de multe ori absolutizate, în cadrul conflictului dintre diversele denominaţiuni creştine. Fiecare Biserică instituţională îşi prezintă cu maxim de insistenţă principiul după care doctrinele lor nu pot greşi şi cu toate acestea aceste opinii, ridicate la rangul de adevăruri absolute, ascund multe lacune. Cu toate că sunt prezentate ca opinii personale şi nu ca adevăruri imuabile ale credinţei creştine, abordările din această lucrare sunt fundamentate pe studiul atent al Bibliei, pe studierea teologiilor diferitelor confesiuni creştine, pe cunoaşterea istoriei Creştinismului şi desigur şi pe experienţa personală.

Unii susţin că botezul în apă trebuie efectuat asupra copiilor mici, iar alţii susţin că numai persoanele mature trebuie să fie botezate în apă. În ambele cazuri, susţinătorii acestor doctrine sunt intransigenţi şi nu acceptă nici un fel de deschidere, care să permită şi acceptarea, cu valoare egală, a celeilalte opinii. Cine are dreptate în mod absolut este imposibil de spus deoarece şi unii şi alţii au de partea lor argumente pro şi contra. Fiecare însă subliniază argumentele pro şi trec sub tăcere argumentele contra, în cazul că le observă.

Unii susţin că rugăciunile adresate sfinţilor decedaţi pot să îi ajute pe cei ce se roagă iar alţii spun că acest lucru este o aberaţie deoarece Biblia ne spune că singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu este Isus (Iisus) Cristos. Acest din urmă adevăr este incontestabil totuşi, din experienţa personală unii susţin că rugăciunile adresate sfinţilor le sunt folositoare. Care este adevărul? În acest caz, pe baza temeiurilor pe care ni le oferă Biblia răspunsul pare a fi mai uşor de dat întrucât în Scriptură doar Cristos este prezentat ca fiind Marele Preot şi Mijlocitor. Pe de altă parte, fiecare credincios trebuie să devină un sfânt sau o sfântă şi fiecare răspunde pentru mântuirea sa personală.

Unii susţin că femeile sunt situate în Creştinism într-o stare de ascultare faţă de bărbaţi şi că ele nu au voie să desfăşoare aceleaşi activităţi ca şi bărbaţii, în cadrul serviciilor de cult. Alţii susţin că N.T. ne arată că în Cristos nu mai există deosebire între femei şi bărbaţi şi că epistolele prin care femeile sunt împiedicate să se manifeste pe picior de egalitate cu bărbaţii sunt scrise de colaboratori ai apostolului Pavel şi numele acestuia este folosit doar pentru a semna aceste scrieri. Aceştia din urmă au ajuns la această concluzie, studiind cu atenţie stilul şi limbajul în care aceste texte au fost scrise şi de asemenea folosind tehnici moderne de analiză, inclusiv de datare prin comparaţie cu alte scrieri.

În toate cazurile, părerea mea personală este că absolutizarea adevărurilor conţinute în diverse doctrine şi dogme nu se justifică şi că o analiză obiectivă şi metode de interpretare oneste şi cât mai complete ne poate ajuta să ajungem la păreri proprii, dar în nici un caz nu poate fi vorba de adevăruri imuabile, care deci nu pot fi combătute. Este mai degrabă vorba despre convingeri subiective, în concurenţă cu alte convingeri subiective şi nu este cazul unor afirmaţii obiective, foarte bine demonstrate cu argumente indiscutabile.

N.T. este o culegere de texte care este, în multe privinţe şi pentru multe teme, foarte economicoasă cu dovezile şi conţine şi texte care prezentând aspecte diferite ale aceluiaşi domeniu de analiză ne lipseşte de cele mai multe ori de demonstraţia unei anumite doctrine sau a alteia. Unele aspecte par a fi în concurenţă cu alte aspecte şi categoric permit mai multe interpretări, nu doar una singură. Din acest motiv, numai o analiză care să nu fie dependentă de o interpretare obligatorie ne poate permite să ne apropiem mai mult de adevărurile conţinute de Biblie.

Ceea ce am scris în acestă broşură reprezintă rodul căutărilor mele personale şi al propriei mele interpretări, pe care o dau N.T. şi în nici un caz adevăruri absolute care să nu poată fi contrazise, deci doctrine. Atâta vreme însă cât eu nu pretind nimănui să creadă la fel ca şi mine, nimeni nu mă poate abliga să cred la fel ca şi el sau ca şi ea. Cred că analizele de acest fel sunt bine venite pentru a ne ajuta să ne formăm propria noastră credinţă şi că orice completare la ceea ce am scris eu nu poate fi decât folositoare. Eu sunt adeptul dezbaterilor nu al impunerii unor păreri care să nu mai permită dialogul, pentru că o dezbatere serioasă duce de regulă la o dezvoltare mai bună a subiectului. Părerile mele nu sunt infailibile şi pot fi puse oricând în discuţie. Pe de altă parte, m-am străduit să mă bazez pe o documentare serioasă şi pe un studiu temeinic al Bibliei privitor la subiectelor respective. La capitolul documentare şi studiu mai este încă de adăugat deoarece acestea pot fi totdeauna completate.

 

 Despre modul în care sunt construite doctrinele Bisericilor instituţionale

 

 înapoi la cuprins!

 

Încă de la începutul acestui capitol aş vrea să fac precizarea că, analizând principalele doctrine ale celor mai importante instituţii religioase creştine, am ajuns la concluzia că acestea nu pot fi plasate într-o ordine ierarhică, în care să le aşezăm după valoarea lor, ca o reflexie a unui adevăr unic sau pe baza unui criteriu de apropiere mai mare sau mai mică faţă de învăţăturile Bibliei. Nici una dintre învăţăturile creştine nu este mai adevărată sau mai corectă, atunci când le comparăm cu celelalte, toate trebuiesc analizate în funcţie de consistenţa sau consecvenţa lor, în relaţia cu ele însele şi cu Biblia. Nu am descoperit nicio doctrină creştină care să conţină puncte determinante, argumente hotărâtoare şi care în felul acesta să o scoată din rânduri şi să o transforme în „doctrina creştină adevărată.” Învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri se bazează tocmai pe această constatare şi reprezintă o expresie a ei. Toate învăţăturile creştine se bazează pe interpretările textelor Biblice, aşa cum acestea au fost înţelese de un grup de Creştini sau de altul, de un gânditor creştin sau de un altul.

Biblia este o carte eclectică, nu este uniformă şi nu este transmiţătoarea unei singure interpretări a textelor ei. În Biblie se găsesc, în germene, toate doctrinele instituţiilor bisericeşti dar şi principiile Bisericii celor născuţi din Spirit. Găsim de exemplu suficiente elemente, care să permită construirea doctrinei Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Luterane, a celei Calviniste, a celei Baptiste, a celei Penticostale şi a tuturor celorlalte învăţături creştine. Aceste învăţături nu sunt altceva decât posibile interpretări pe care Biblia le permite şi pentru care există “cărămizile de bază” în textele Biblice. Toate aceste doctrine s-au format însă printr-o anumită “forţare” a textelor, adică prin construirea artificială a unui edificiu doctrinar, prin folosirea, în mod original, a elementelor de bază şi câteodată, prin amestecul nejustificat al unor texte şi principii între N.T. şi V.T. Modul în care sunt construite doctrinele creştine s-a făcut pe baza mai multor principii: 1) concentrarea doctrinei respective asupra anumitor texte Biblice şi neglijarea celorlalte; 2) interpretarea tuturor celorlalte texte, care nu sunt definitorii pentru o anumită doctrină, în lumina şi prin prisma doctrinei deja formulate. 3) Unele texte au fost lăsate, în mod deliberat, cu totul la o parte.

Forţarea interpretării acestor texte, astfel încât acestea să fie folosite pentru a demonstra o anumită opinie sau teorie, este metoda de bază. Mai întâi, au fost formulate teoriile şi scopurile, în mod explicit sau implicit şi ulterior au fost alese textele Biblice, care să servească acestor opinii. Textele nu au fost “lăsate să vorbească” liber ci au fost “făcute să vorbească” aşa cum au urmărit cei care au construit respectivele doctrine. Voi încerca, folosindu-mă de exemple, să arăt că pentru oricare învăţătură aparţinând de oricare doctrină creştină există argumente pro şi contra, puncte tari şi puncte slabe, clarităţi şi aspecte ne clarificate. O singură învăţătură se desprinde din Biblie, luminoasă şi fără echivoc şi anume principiul dragostei creştine, care este fundamentul întregii învăţături a lui Isus (Iisus) Cristos. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele este singura învăţătură a Bibliei, în care doctrinele nu se contrazic între ele şi în care diversele interpretări nu au cum să devieze mesajul lui Isus (Iisus) Cristos. Singurul lucru pe care doctrinele creştine l-au putut face, de-a lungul timpului, este acele de a a acorda o importanţă mai mare sau mai mică acestui mesaj, de a neglija sau micşora importanţa sa şi în foarte rare ocazii, de a îl prezenta la adevărată sa dimensiune. Toate cunoştinţele noastre despre Dumnezeu sunt relative şi cu cât cunoaştem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaştem despre El. Un singur lucru putem cunoaşte cu adevărat deplin, aici pe pământ, unde avem toate condiţiile pentru aceasta, putem cunoaşte dragostea lui Cristos şi în felul acesta plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3: 14-19) Aici, pe pământ sunt cei care au nevoie de dragostea noastră şi aici îi găsim pe aceia prin care putem experimenta cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu (Filipeni 2:5)

Am să exemplific cele afirmate mai sus printr-o trecere în revistă a câtorva doctrine privitoare la botezul în apă, naşterea din nou, folosirea imaginilor în Creştinism, ţinuta femeii în adunări etc. Aş vrea să se înţeleagă că personal nu sunt împotriva nici unei doctrine, în mod deosebit şi că nu doresc să fac o critică a uneia în favoarea alteia şi nici să demonstrez care doctrină este ‘adevărată’ şi care nu este ‘adevărată.’ De altfel, eu consider că nici o doctrină nu poate fi caracterizată pe baza calificativelor adevărat sau fals, deoarece toate au ca bază anumite texte Biblice şi în calitate de posibile interpretări ele sunt direcţii de gândire pe care textele respective le permit. Ele nu sunt adevărate sau false ci sunt doar posibile sau nu, decurg mai mult sau mai puţin din conţinutul Bibliei.

 

Despre sfinţenie şi locul ei în Bisericile instituţionale

 

înapoi la cuprins!

 

Este dorinţa de sfinţenie naturală sau supranaturală? Dacă este supranaturală cum se explică faptul că atîţia practicanţi ai altor religii îşi propun să devină sfinţi? De exemplu, Budiştii sau Hinduiştii doresc să devină sfinţi. Dacă dorinţa de sfinţenie este supranaturală înseamnă că şi aceştia din urmă au primit această dorinţă în mod supranatural. De la cine? Dacă dorinţa de sfinţenie este naturală aceasta înseamnă că nu trebuie să ai un contact special cu Dumnezeu pentru a dori să fi sfânt, deoarece dorinţa de sfinţenie vine din natura noastră umană, dar se manifestă numai la anumite persoane. S-ar putea trage concluzia că unii Creştini simt în mod natural dorinţa de a deveni sfinţi şi aceasta vine şi în întâmpinarea cerinţelor lui Dumnezeu. Cu toate acestea, sfinţenia în Creştinism nu este o excepţie ci o regulă şi a o considera o excepţie este un mod greşit de a înţelege lucrurile, deoarece aceasta ar însemna că unii oameni au o înclinaţie naturală pentru sfinţenie, adică sfinţii canonizaţi în calendare, dar nu toţi oamenii au această înclinaţie. O altă variantă ar fi să înţelegem că Dumnezeu i-a ales pe unii, în mod special, să fie sfinţi iar ceilalţi credincioşi nu pot fi sfinţi în viaţa aceasta. Dacă Dumnezeu a făcut o astfel de alegere aceasta ar însemna că tot El a ales ca unii Creştini   să nu fie sfinţi, dar aceasta este deasemenea o concluzie eronată. Sfinţenia deci, înţeleasă ca o excepţie subminează dreptatea lui Dumnezeu dar şi lucrarea lui de sfinţire. Cum este deci sfinţenia? Sfinţenia este o aspiraţie naturală a omului, existentă într-o măsură mai mică sau mai mare la toţi oamenii, care însă nu se poate realiza niciodată deplin decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Ce se întâmplă însă cu Budiştii care urmăresc dreptatea, sunt cu adevărat miloşi şi nu folosesc intoxicante? Ei au o conduită morală superioară şi se concentrează asupra controlului de sine. Sunt ei consideraţi sfinţi în ochii lui Dumnezeu? Pentru Creştini sfinţenia este strânsă legată de jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) Cristos şi nu doar de viaţa noastră. Probabil că cineva ar putea fi sfânt prin eforturi proprii, într-o anumită accepţiune a acestui termen, dacă şi-ar propune cu tot dinadinsul acest lucru şi unii Hinduişti dovedesc această afirmaţie. Cu toate acestea, pentru a fi sfânt, în accepţiunea Creştinismului, trebuie mai întâi să înţelegem ce înseamnă sfinţenia. Sângele lui Cristos nu oboseşte să ne curăţească dar devine ineficient acolo unde nu există nici un fel de evoluţie spirituală. Cristos ne iartă ca să putem să ajungem să nu mai aibă de ce să ne ierte. Prin faptul că ne iartă înţelegem că ne eliberează de povara noastră morală, atunci când aceasta este prea grea. Ca să nu fim doborâţi de greutatea sarcinilor noastre Cristos ne ajută să scăpăm de ele, ne eliberează conştiinţele arătîndu-ne că ne înţelege, dar nu îi acceptă pe aceia care nu au dorinţa de a se elibera de vinovăţie şi de a se transforma în interiorul fiinţelor lor, adică de a se naşte din nou. Iertarea nu este o licenţă de a greşi la ne sfârşit ci este un ajutor care ni se dă pentru a putea ajunge să nu mai greşim. Dacă Dumnezeu ne iartă greşelile aceasta înseamnă că undeva, foarte adânc, Dumnezeu înţelege motivaţiile şi condiţionările lor şi ştie că avem în noi semănată dorinţa de a nu greşi. Dacă nu avem însă şi puterea Dumnezeu este gata să însoţească dorinţa noastră cu puterea Lui.

Oamenii evlavioşi, sfinţii din care este constituită Biserica celor Aleşi, au continuat să facă minuni, chiar dacă, de multe ori, au fost priviţi cu suspiciune de ierarhie sau aceasta a încercat să îi oprească şi au făcut acest lucru, fiind înscrişi în registrele instituţiilor bisericeşti. Nu mă îndoiesc că sfinţii şi sfintele comemoraţi şi trecuţi în calendarele Bisericilor instituţionale au fost oameni foarte credincioşi şi renăscuţi spiritual şi acest lucru întăreşte opinia că Biserica Spirituală Unică a existat ţi există în mijlocul Bisericilor instituţionale. Numai că ei au fost persoane deosebite, ieşite din rânduri, prin care s-a manifestat puterea lui Dumnezeu. Ceea ce se poate reproşa instituţiilor bisericeşti, este atitudinea lor faţă de aceşti sfinţi şi neînţelegerea statutului lor. În loc să informeze pe credincioşi asupra faptului că toţi Creştinii trebuie să fie sfinţi, la fel ca cei trecuţi în calendare, Bisericile instituţionale îi consideră pe aceştia excepţii şi un fel de mediatori între oameni şi Dumnezeu. Ce alt mediator au avut primii sfinţi, în afara lui Isus (Iisus) Cristos, pentru ca să devină ceea ce au fost? Isus (Iisus) este mediatorul tuturor sfinţilor, luaţi fiecare în parte şi sfinţii nu au nevoie de alţi sfinţi ca să îi introducă la Dumnezeu. Sfinţii sunt un exemplu pentru credincioşi. Toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri trebuie să fie sfinţi, iar restul nu vor fi mântuiţi. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica sfinţilor nu a păcătoşilor şi, prin urmare, este greşit să credem că vom fi mântuiţi prin intermediul altor sfinţi. Fiecare este sfânt pentru el însuşi, nici măcar pentru rudele lui nu poate fi un mediator. La oameni este posibil traficul de influenţă, relaţiile cu persoane influente, care să ne ajute să ne rezolvăm problemele, dar la Dumnezeu nu. El a pus o singură Persoană care să ne sprijine în demersurile noastre şi aceasta este Isus (Iisus) Cristos. Dumnezeu însuşi a stabilit standardele morale pentru, a putea fi mântuiţi şi acestea au fost explicate de Isus (Iisus). Degeaba se încearcă a se intra pe uşa din spate, adică folosindu-ne de influenţa altor credincioşi, care au fost sfinţi, în viaţa lor, trebuie ca fiecare în parte să intrăm pe uşa care este Isus (Iisus) Cristos.

”Isus (Iisus) le-a mai zis:<<Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune>>.” [(Ioan 10: 7-9); ref. 248 în Biblia Ortodoxă]

De ce încercăm să intrăm pe “geam” şi nu pe uşă, adică îi rugăm pe sfinţi să ne împrumute din sfinţenia lor, ca să ne scutească pe noi ca să fim sfinţi. Încă o dată nu putem cumpăra sau manipula obţinerea mântuirii, pentru că Dumnezeu nu este corupt. Nu se lasă păcălit de noi. El a pus nişte standarde spirituale clare pe care fiecare credincios în parte trebuie să le îndeplinească. Ne mai mirăm de ce în România există atâta corupţie, atunci când noi încercăm să îl „cumpărăm” chiar pe Dumnezeu prin oferirea de daruri şi slujbe, în numele morţilor şi prin a încerca să folosim sfinţenia altora în locul sfinţeniei noastre. Numai sfinţii fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, sfinţi, nu prin puterile lor, ci deveniţi sfinţi prin naşterea din Dumnezeu. Bisericile instituţionale caută să limiteze şi să controleze sfinţenia, în loc să o încurajeze. Îi situează pe sfinţi într-un loc aparte, desprinşi de marea masă, tocmai pentru a sublinia caracterul ei excepţional şi, în felul acesta, dăunează mântuirii celor credincioşi. Sfinţenia nu este ceva excepţional, este norma pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Putem să îi iubim pe sfinţi şi să învăţăm din exemplul lor, dar dacă nu vom ajunge sfinţi ca şi ei, alergarea noastră este în zadar. Sfinţii au fost oameni devotaţi lui Dumnezeu şi aşa trebuie să fie oricare credincios, cu toate acestea, ei nu sunt înlocuitorii lui Isus (Iisus) Cristos în Ceruri, deci nu prin ei se dobândeşte mântuirea. Avem mulţi sfinţi în viaţă, alături de noi, de ce nu le acordăm atenţia cuvenită? Preferăm să îi adulăm pe sfinţii morţi, pentru că aceştia nu cer nimic de la noi şi nu ne fac nici o observaţie. Scrierile marilor învăţaţi ai Bisericilor instituţionale sunt pline de învăţături folositoare, dar fiecare dintre ei a fost un reformator, adică a adus ceva nou faţă de ce se cunoştea până în momentul când au apărut scrierile sale. Rostul scrierilor “sfinţilor părinţi” a fost acela de a clarifica aspecte ne elucidate ale Creştinismului. Mai sunt încă aspecte ne elucidate şi atunci, de ce Bisericile instituţionale nu acceptă clarificarea acestora. De ce au închis ele uşa harului cunoaşterii? Să nu uităm însă, că Tatăl nostru este Dumnezeu, adică într-un anumit sens numai El este adevăratul nostru Părinte, toţi ceilalţi sunt fraţii şi surorile noastre. “Părinţii spirituali” care sunt sfinţii şi învăţaţii din trecut, sau din prezent, nu trebuie să ia locul Duhului Sfânt, care ghidează pe orice Creştin regenerat spiritual. Bisericile instituţionale Romano-catolică şi Ortodoxă tind să înlocuiască lucrarea Duhului Sfânt, în conştiinţele oamenilor, cu tradiţia şi scrierile sfinţilor părinţi şi pe de altă parte, în principal, din acest motiv, confesiunile Neoprotestante au înlăturat cu totul, din preocupările lor, scrierile marilor învăţaţi ai Creştinismului. Ambele poziţii, după părerea mea, sunt greşite şi trebuiesc respinse. Da, dar atunci, dacă gândim în acest fel, de ce confesiune creştină mai aparţinem? De nici una şi nici nu este nevoie să aparţinem de vreo Biserică instituţională. Prezenţa Duhului Sfânt în noi ne învaţă toate lucrurile. În acelaşi timp, Duhul Sfânt nu este prezent numai în noi, de-a lungul multor sute de ani, ci şi în alţii. Din acest motiv putem învăţa multe din experienţa celor care, ca şi noi, au căutat viaţa veşnică, chiar din greşelile lor. Acesta este sensul profund al comunităţii Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Ei comunică unii altora experienţele lor spirituale în scris sau verbal. Biserica Spirituală Unică este formată din toţi sfinţii, inclusiv din cei care au murit. Ce comunitate ar putea exista între membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu am fi la curent cu scrierile, şi deci, cu experienţele lor? Cultele Neoprotestante, în mod deliberat, urmăresc să îi rupă pe Creştinii, care trăiesc în prezent, de cei care au trăit în trecut, adică de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca, în felul acesta, să deţină ele controlul asupra minţilor oamenilor. De fapt, ele încearcă să îi rupă pe Creştini de orice sursă de informaţii, televizor, literatură etc., tocmai pentru a putea manipula, în sensul dorit de ele, conştiinţele. Tot ce nu este legat direct de mediul evanghelic este considerat produsul unei lumi păcătoase. Cine a creat lumea, nu Dumnezeu? Nu este normal ca un credincios să fie informat despre ceea ce se întâmplă în lumea care ne înconjoară, pentru a putea descifra semnele vremurilor? (Matei 24: 1-14) Bisericile instituţionale Neoprotestante preferă să încerce a îi izola pe aderenţii lor de lumea care îi înconjoară, pentru ca, în felul acesta, să păstreze controlul informaţiilor şi mai ales al interpretării acestora. Toată ştiinţa şi tot ceea ce se întâmplă în lume trebuie să vină prin intermediul conducerii acestor instituţii bisericeşti. Omul este centrul mântuirii şi nu instituţiile bisericeşti şi de aceea, fiecare credincios trebuie să îşi păstreze independenţa spirituală faţă de orice instituţie şi dependenţa faţă de Dumnezeu. Pentru a putea să fie independent, însă, fiecare om trebuie să fie bine informat despre ceea ce se întâmplă în lumea în care trăieşte. Cunoscând semnele vremurilor, putem înţelege când urmează să revină Cristos pe pământ.

Sfinţii din trecut au fost oameni care merită tot respectul şi toată dragostea. Aceştia au respectat ierarhiile şi dogmele Bisericilor instituţionale de care aparţineau, dar în acelaşi timp, s-au îndepărtat de o înţelegere literară şi de excesul de regulamente şi birocraţie, trăind o viaţă spirituală intensă, în legătură directă cu Dumnezeu. Această relaţie personală cu El le-a permis acestora să realizeze progresele spirituale deosebite pe care le-au făcut. Aceştia trebuie urmaţi tocmai în ceea ce priveşte relaţia personală cu Dumnezeu, aceasta este prima lecţie pe care ei ne-o dau. Fără relaţia directă cu Isus (Iisus) Cristos nu putem face nimic şi El ne-a învăţat foarte clar acest lucru.

“Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă, care aduce roadă, o curăţeşte ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.” [(Ioan 15. 1-4); ref. 249 în Biblia Ortodoxă]

Nu doresc să contest în nici un fel că sfinţii sunt în prezent cu Dumnezeu, în Ceruri. Aşa cum am arătat Dumnezeu este deasupra timpului şi din acest motiv, El există şi în viitor, nu doar în trecut şi în prezent. Pentru cei mântuiţi, care au un viitor veşnic cu Dumnezeu în Ceruri, acest viitor există deja, din perspectiva lui Dumnezeu. Prin urmare, nu doar sfinţii care sunt canonizaţi de Bisericile instituţionale, sunt deja cu Dumnezeu în Ceruri, dar în acelaşi timp, pe lângă ei, sunt deja în Ceruri toţi membrii Bisericii Spirituale Unice. De ce să ne rugăm altor sfinţi, de vreme ce noi, cei care suntem cu Cristos în Ceruri, din perspectiva lui Dumnezeu desigur, avem toţi acelaşi statut. De ce să mă rog, de exemplu, unui sfânt oarecare să mă ajute, dacă eu însumi sunt în Ceruri, la fel ca acel sfânt şi mă pot ajuta singur de acolo? Credinţa în sfinţi şi în sfinţenie nu este rea, dar trebuie bine înţeleasă şi trebuie respins monopolul pe care îl au anumite Biserici corporatiste, în acest domeniu. În orice caz nu sfinţii ne mântuie şi ei nici nu pot pune o vorbă bună pentru noi, pentru că toată judecată îi aparţine Fiului. (Ioan 5; 22)

Sfinţii au avut calitatea că au înţeles corect acest adevăr prezentat în textul de mai sus. Aceasta este cerinţa relaţiei personale cu Isus (Iisus) Cristos. Aceşti oameni ai lui Dumnezeu s-au remarcat în toate confesiunile, iar unii au devenit mari reformatori. Din păcate, reformele începute de ei au intrat în rutina unei majorităţi lipsite de entuziasm, care au văzut continuarea muncii lor ca pe o tradiţie, nu ca pe o invitaţie continuă la reformă, adică la a reforma în mod continuu viaţa fiecărui credincios, din interior. Fiecare trebuie să se deschidă în a se reforma pe sine, prin schimbarea naturii sale, adică prin naşterea din Dumnezeu. Spiritul lui Cristos este un spirit reformator. În tot acest timp s-au construit şcoli, spitale, centre de refugiu pentru săraci, dar câteodată, în interiorul acestora, sau produs abuzuri datorate excesului de putere al instituţiilor respective. Copii au fost abuzaţi de clerici, oamenii lipsiţi de apărare au fost trataţi cu aroganţă, bunele intenţii iniţiale au luat, de multe ori, o turnură administrativă, încărcată de formalism. Personal, nu am făcut decât să prezint propriile mele căutări în legătură acestui subiect, şi aceasta în scopul ca ele să poată fi utilizate de cei ce investighează acest subiect. Aceste argumente nu sunt făcute în scopul de a fundamenta o nouă doctrină creştină sau de a le susţine pe cele deja existente, ci doar de a exemplifica o parte din multitudinea de aspecte, care fac  ca adopterea, cu valoare de adevăr absolut, a unei posibilităţi sau a alteia, să fie o imposibilitate.

 

Despre înţelegerea a ceea ce înseamnă iadul şi expresia fricii induse de Bisericile instituţionale celor credincioşi

 

înapoi la cuprins!

 

Dumnezeu a spus oamenilor că le pune în faţă viaţa şi moartea şi că îi sfătuieşte să aleagă viaţa. (Deuteronom 30; 19) Cu toate acestea Bisericile corporatiste le pun oamenilor în faţă o altă alternativă adică viaţa şi ... viaţa, numai că diferă locul unde ele vor fi petrecute, în mod veşnic, adică raiul sau iadul. Acesta din urmă a fost atât de caricatural prezentat de instituţiile bisericeşti încât nu mai sperie pe nimeni. Fiecare a înţeles că iadul este o ameninţare adresată oamenilor pentru a îi face să creadă în Dumnezeu, de frică. De altfel este puţin probabil că fericirea celor mântuiţi va fi umbrită de gemetele celor din iad. Cum ar putea fi cineva fericit în rai, dacă ar ştii că în iad un părinte, sau un frate sau un copil se perpelesc pentru eternitate? Se va bucura de suferinţele părinţilor, copiilor sau fraţilor săi, sau îi vor produce acestea satisfacţie? Chiar dacă unii oameni au greşit mult şi nu au nici un regret pentru atitudinile lor şi merită, pe drept, să fie pedepsiţi, chiar cu moartea veşnică, totuşi, ce păcat făcut în lumea aceasta poate justifica o formă de tortură veşnică, în care cel vinovat să nu poată spera că într-un final chinul său se va termina?

Iadul există, dar trebuie înţeles corect. Iadul este un foc “veşnic” dar trebuie analizat atent felul în care Biblia foloseşte expresia „foc veşnic.” Voi face lucrul acesta în continuare, nu înainte însă de a specifica un anume aspect. Iadul înseamnă distrugere şi moarte nu chin şi suferinţă veşnică. Dispariţie, eutanasiere prin foc, sunt elemente pe care le regăsim în mod ne îndoielnic în Biblie, dar un loc în care fiinţele vii vor fi conştiente, în mod veşnic, de suferinţele lor şi nu vor înceta niciodată să fie chinuite este o construcţie artificială care a fost realizată de instiutuţia bisericească cu scopul precis de a îi determina pe oameni să i se supună, de frică. Pentru a fi chinuit în iad este nevoie mai întâi să fi înviat din morţi şi apoi să ţi se confere un trup, material sau spiritual, care să te facă apt de a rezista la ne sfârşit unor astfel de chinuri. Pentru ce toate acestea? Pentru că ai văzut ne numărate abuzuri, obscurantismul, ipocrizia şi falsul practicat de preoţi sau alţi oficiali ai Bisericilor instituţionale, pentru că ai fost scârbit de ele şi ai luat decizia de a nu mai crede în Dumnezeu? Decizia este una greşită deoarece Dumnezeu nu trebuie primit sau respins în funcţie de imaginiea pe care o crează despre El funcţionarii religioşi. Dumnezeu trăieşte în noi şi dacă nu este în interiorul nostru nici noi nu suntem în El. Cu toate acestea, acceptarea sau respingerea lui Dumnezeu, pentru sine, este o opţiune liberă şi nimeni nu este pedepsit doar pentru ea, în caz contrar, acestă alegere nu ar mai fi liberă ci impusă. Biblia ne informează că alegerea ne aparţine, dar că cei Aleşi au ales deja, încă înainte de întemeierea lumii. Cei care vor arde, o dată cu pămăntul, după profeţiile desfăşurate de Biblie, vor dispare, pur şi simplu, pedeapsa lor fiind consecinţa faptelor lor, fapte care la rândul lor vor fi urmarea firească a ne credinţei lor. Cine nu crede a şi fost judecat deoarece numai prin credinţă putem scăpa de destinul inevitabil al unei lumi care tinde să se auto distrugă. Credinţa duce la mântuire dar ne credinţa nu duce automat la pedeapsă ci îi determină pe cei ne credincioşi să trăiască în felul lumi, adică să nu fie practicanţi ai legii lui Cristos. Câţi Creştini nu trăiesc în felul lumii? Câţi reprezentanţi ai altor religii nu trăiesc cu ne socotirea legii fundamentale a lui Dumnezeu, adică dragostea de natură divină? Există o deosebire între cei care nu l-au cunoscut niciodată pe Cristos şi nici nu au avut ocazia să o facă, între cei care au avut ocazia să îl cunoască pe Cristos, dar nu au fost interesaţi să îl cunoască şi între cei care l-au cunoscut pe Cristos, dar până la urmă l-au respins. Cu toate acestea, toate aceste categorii, ne spune Biblia vor avea exact aceeaşi soartă, despărţirea definitivă de Dumnezeu, vor fi judecaţi şi aruncaţi în focul, care arde „veşnic,” nu pentru a fi chinuiţi veşnic, ci pentru a dispare veşnic, adică pentru totdeauna. Biblia nu ne vorbeşte despre trei locuri diferite pentru aceste trei categorii, dar ar fi cum nu se poate mai ne drept şi nu mă feresc să afirm, cu toată tăria acest lucru, ca o persoană care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, fiind scârbit de abuzurile funcţionarilor bisericeşti, să împărtăşească aceaşi soartă cu un om care l-a cunoscut pe Dumnezeu, dar l-a respins la un moment dat din motive personale să fie ambii supuşi unor chinuri şi torturi veşnice, în egală măsură. De fapt, cei care l-au respins pe Dumnezeu au avut şi ei motivele lor personale care lor li s-au părut întemeiate şi de aceea Dumnezeu le poate înţelege, totuşi nimic nu îl poate obliga pe Dumnezeu să împărtăşească veşnicia cu persoane care nu îl doresc şi nu îl acceptă.

„Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvărşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 13; 40-41)

Vorbea aici Isus (Iisus) de chinuri veşnice? În nici un caz nu se vorbeşte de veşnicia suferinţelor şi a chinurilor, dar Bisericile instituţionale, fără să le pese de imaginea deformată, sumbră şi periculoasă pe care au creat-o despre Dumnezeu au promovat şi continuă să susţină frica ca instrument de manipulare. În orice caz, trebuie spus, nu va fi prea confortabil pentru cineva să ardă în foc, ca un rezultat al vieţii pe pământ, dar Dumnezeu nu se va bucura şi nici nu există indicii că va tortura pe cineva la nesfârşit. Totuşi, Biblia ne spune clar că există această pedeapsă a distrugerii prin foc şi asupra acestui lucru nu doresc să arunc, în mod neintenţionat, nici o umbră de îndoială.

„Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.” (Evrei 10; 26-27)

A mistui însemnă: a distruge, a nimici, a înceta să mai existe, a dispărea, a pieri. Înseamnă, de asemenea, a distruge prin ardere, a preface în cenuşă. Unde mai este iadul dacă cei păcătoşi vor fi mistuiţi prin foc? Iadul este tocmai această mistuire şi nicidecum nu înseamnă chinuri veşnice. Da, dar sufletul omului este nemuritor, ar putea spune cineva. Numai că această afirmaţie nu este o învăţătură biblică, ci este una moştenită din mitologia greacă. În religia orfică se spune că: „sufletul este divin, nemuritor și aspiră la libertate, în timp ce corpul îl claustrează, ținându-l prizonier. Moartea dizolvă legătura, dar numai pentru a reincarcera sufletul proaspăt eliberat după o scurtă perioadă de timp, pentru că roata nașterii se învârte inexorabil. Așadar, sufletul își continuă călătoria, alternând între o existentă separată, neîngrădită și reîncarnarea proaspătă, completând cercul larg al necesității, ca și companionul multor corpuri de oameni și animale. Acestor prizonieri lipsiți de noroc li se adresează Orfeu cu un mesaj de eliberare și îi roagă să se întoarcă în sânul lui Dumnezeu printr-o pietate ascetică a vieții și autopurificare: cu cât viețile lor vor fi mai pure, cu atât va fi mai înaltă reîncarnarea ulterioară, până când sufletul își va fi terminat ascensiunea voalată a destinului determinat de zeitate. Aceasta era teoria orfismului care a apărut în Grecia în jurul anului 6 î.Hr., organizată în mistere publice și private la Eleusis și peste tot, și care a dat naștere la o literatură amplă.[1]

Nu există îndoială nici asupra faptului că Dumnezeu nu îi urăşte pe cei care greşesc şi că regretă alegerile lor. Dumnezeu este desăvârşit tocmai pentru că îşi iubeşte duşmanii.

         „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”(Matei 5; 44-48)

Cum ar mai fi Dumnezeu desăvârşit dacă şi-ar urâ duşmanii, adică dacă i-ar tortura veşnic? După spusele lui Isus (Iisus) un Tată care ar chinui veşnic pe oamenii pe care i-a creat nu ar putea fi considerat desăvârşit. Nu este vorba despre standarde omeneşti, este vorba despre faptul că Isus (Iisus) a legat desăvârşirea Tatălui de iubirea vrăşmaşilor. Cu toate acestea, cele mai multe instituţii bisericeşti continuă să insiste că iadul şi chinul veşnic sunt o realitate fizică, care sigur se va întâmpla.

Iadul este atunci cînd suntem despărţiţi de Dumnezeu dar veşnicia iadului trebuie înţeleasă în sensul că nu mai există cale de întoarcere de pe acel drum, că moartea este veşnică la fel cum şi viaţa celor mântuiţi este ne sfârşită şi nu prin aceea că cineva va fi “fript la foc încet,” de către Dumnezeu, pentru unele greşeli făcute pe pămănt, pentru veşnicie. Dacă nu de Dumnezeu, de cine atunci vor fi torturaţi aceia care nu au crezut în Dumnezeu? Vor fi chinuiţi de Satana? Dar de ce şi-ar chinui Satana proprii săi aliaţi sau adepţi, pe aceia care i-au urmat principiile, pe acest pământ? Ce interes ar avea Satana să îşi distrugă propria sa armată, sau să o submineze în vre-un fel, torturând-o în iad? Dacă Dumnezeu se va despărţii definitiv de cei care nu l-au urmat, ce autoritate va mai avea asupra lor, în aşa fel încât să îl oblige pe Satana să îi chinuie pe aceia care nu au crezut în El? Cu toate acestea, învăţăturile despre iad, forţate asupra conştiinţelor individuale în principal în evul mediu, sunt atât de bine înrădăcinate în minţile multora încât unele persoane, care au citit un prim tiraj al acestui articol au făcut un atac de panică la gândul că s-ar putea să nu existe iadul, aşa cum şi-l imaginează ei. Ei şi-l imaginează aşa cum acesta a fost prezentat de instituţiile bisericeşti, adică un loc veşnic de tortură şi chinuri, adică o Inchiziţie veşnică. Biserica Romano-Catolică, în perioada medievală, a adus iadul pe pământ, adică a înfiinţat Inchiziţia care era un adevărat iad. A se ajunge ca cineva să creadă că Dumnezeu se va comporta cu cei care nu l-au înţeles şi nu l-au urmat, în acelaşi fel, cum se purta Inchiziţia cu aşa zişii păcătoşi, dintre care unii erau nişte oamenii de ştiinţă geniali, înseamnă o degradare fără precedent a imaginii lui Dumnezeu, atitudine la care personal nu doresc deloc să fiu parte. Pentru alţii, şocul citirii acestor rânduri s-a manifesta în aceea că, au căutat imediat să mă catalogheze că sunt un Romano-Catolic care crede în purgatoriu cu toate că din cartea aceasta, nu le-am dat nici un fel de motiv să creadă aşa ceva. Vreau totuşi să precizez, cu toată claritatea, că nu sunt Romano-Catolic şi de fapt, nu sunt membru al nici unei Biserici instituţionale, ci mă consider membru al Bisericii Spirituale Unice, un Creştin care îşi păstrează independenţa de gândire, faţă de toate instituţiile bisericeşti şi faţă de doctrinele şi dogmele lor.

Încercarea de a căuta rădăcini, în doctrinele confesiunilor creştine, pentru viziunea pe care o expun în această carte este o naivitate deoarece toate elementele acestei concepţii se găsesc în Biblie. Aceste elemente se regăsesc, în mod disparat, în multe din doctrinele Bisericilor instituţionale, în mod inevitabil, dar viziunea în sine, din păcate nu se regăseşte în nici una dintre ele. Dacă vrea cineva să ştie de unde să mă ia ar face foarte bine să citească Biblia cu atenţie şi va găsii răspunsul. În proplema iadului, aceaşi “meteahnă” a Bisericilor instituţionale, în interpretarea Bibliei apare din nou. Este vorba despre confuzia care se face între sensul alegoric al unor texte şi sensul literar. Creştinismul totalizează numai circa 28%  din populaţia lumii. Cea mai mare parte din celelalte 72%, din cauza locului unde trăiesc, nu au avut niciodată ocazia de a accepta cu adevărat pe Isus (Iisus). De ce îl prezentăm tot timpul pe Dumnezeu în posturi ne drepte cu toate că, pe de altă parte, afimăm că El este un Dumnezeu drept?

Să luăm ca exemplu pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Pasajul biblic din Luca 16, 19-31 a dat nastere la numeroase discutii. In general, exista doua conceptii legate de interpretarea acestui pasaj: 1) Unii cred ca IIsus (Iisus) <<da cortina la o parte>> oferindu-ne un crampei despre viata de dupa moarte si despre soarta oamenilor buni şi răi dincolo de mormânt. 2) Altii, dimpotriva, sunt convinsi ca Domnul s-a folosit de o alegorie pentru a ne oferi câteva invăţături deosebit de importante. O greşeală facută frecvent in legatură cu interpretarea acestui pasaj este scoaterea lui din context şi folosirea sa pe post de ‚sperietoare,’ ameninţăndu-i pe oamenii care nu se convertesc cu chinurile unui iad vesnic. Fară să poată fi negată posibilitatea ca unii oameni sa se fi convertit datorită acestui pasaj biblic, se pune întrebarea totuşi ce valoare are o astfel de convertire din moment ce motivul care a produs-o nu este dragostea faţa de Dumnezeu, ci frica de pedeapsă. E important să ştim dacă avem de-a face cu o relatare adevarată sau cu o parabola ? Desigur !... Parabolele sunt date pentru o anumită învatatură, nu pentru a lua fiecare detaliu in parte  şi a incerca să scoatem din el un adevar doctrinal. S-ar ajunge astfel la aberaţii care ar contrazice adevarurile clare ale Bibliei. Privind cu atenţie la lucrarea pământească a Mantuitorului, observăm că Domnul S-a folosit adesea de parabole in predicarea Evangheliei. IIsus (Iisus) a cunoscut valoarea pildelor in procesul de învăţare, ştiind că acestea stimulează gândirea profundă, rămănând multa vreme in memoria ascultatorilor. Mântuitorul se folosea de parabole si pentru un alt motiv: pentru a-şi proteja lucrarea. Vorbirea directă i-ar fi iritat atat de mult pe vrajmaşii Săi incăt l-ar fi adus repede la tăcere prin violenţă, înainte ca El să-şi fi incheiat lucrarea. In privinţa aceasta, IIsus (Iisus) a fost “întelept ca şerpii si fară rautate ca porumbeii”, dupa cum El Insusi îi invatase pe ucenicii Săi cum sa se poarte in lume ( Matei 10, 16 ).”[2] Am citat dintru-un articol în care se analizează dacă parabola privitoare la săracul Lazăr şi la iad trebuiesc înţelese în

mod simbolic sau literal. Voi mai folosii, în continuare câteva citate din acelaşi articol.

„Dacă nu am avea de-a face cu o alegorie, înseamnă ca raiul si iadul sunt atât de aproape unul de celalalt încât locuitorii lor ar putea conversa intre ei. Totusi, Avraam îi spune bogatului ca între rai si iad este o “prapastie mare“ ( vers. 26 ). Dacă aşa stau lucrurile, cum poate sufletul bogatului, aflat in iad, să poarte o conversatie cu Avraam , aflat in rai ?”[3]

„Dacă relatarea Mantuitorului ar oglindi realitatea ( subl. noastră, fizică), înseamnă că sufletele celor decedaţi continuă sa traiască, să simtă, să comunice, să aibă dorinţe, să sufere, să se bucure…Dacă un suflet nu are “nici carne, nici oase”, conform spuselor Mântuitorului, cum se explica faptul ca “sufletul” bogatului are ochi si limbă, iar cel al săracului are degete pe care poate să le înmoaie în apă? Pasajul biblic in discuţie ne-ar putea indica faptul că cei doi si-au luat cu ei trupurile, fie in rai ( saracul), fie in iad ( bogatul ). Dar aceasta presupune că mormintele , atât ale celor buni, căt şi ale celor răi, ar trebui sa fie goale. Or, realitatea este cu totul alta: mormintele sunt pline cu ramăşitele pamânteşti ale oamenilor decedaţi ( cu doar căteva exceptii mentionate in Biblie: mormântul lui Moise, ale celor înviaţi cu ocazia învierii lui IIsus (Iisus) şi, mai ales, mormântul Mântuitorului)... Asemenea oricărei parabole, “Pilda bogatului si săracului Lazar” lucrează cu simboluri. Asadar, rostind această parabolă, IIsus (Iisus) îi intâlnea pe oameni pe propriul lor teren. El le vorbea “pe limba lor”, încercand sa-i conştientizeze de un adevar fundamental: destinul vesnic al omului se hotarăşte în această viată. După moarte, nimeni nu mai poate face nimic pentru măntuirea sa. În pilda bogatului si săracului Lazar IIsus (Iisus) nu discută nici despre starea omului în moarte, nici despre timpul cănd sunt date răsplătirile. Aceste lucruri le-a expus clar în alte ocazii, cănd a afirmat ca răsplata nu se dă imediat dupa moarte, ci la revenirea Sa ( vezi Matei 16, 27; 25, 31-41; Apocalipsa 22, 12 etc. ). Scopul pentru care a rostit această pildă este altul: să ne învete că destinul viitor al omului depinde de modul în care el foloseste ocaziile acestei vieţi. Unii atrag atenţia asupra faptului ca IIsus (Iisus) nu a specificat faptul că pasajul din Luca 16, 19-31 este o parabolă, aşa cum o făcea de obicei. Trebuie însă observat ca El nu specifica intotdeauna ca era vorba de o pilda. Nici la inceputul pildei fiului risipitor (Luca 15, 11-32 ), nici la inceputul pildei ispravnicului necredincios ( Luca 16, 1-13 ), IIsus (Iisus) nu specifica faptul că ceea ce rostea era o pilda. Unele din pildele VT au fost rostite fară a se specifica faptul că erau pilde şi, cu toate acestea, nimeni nu crede ca ele ar trebui sa fie interpretate literal, altfel decăt o pildă (vezi Judecatori 9, 8-15; 2 Regi 14, 9 ). Ni se spune ca bogatul “a strigat” catre Avraam. Din nou se pune intrebarea: Cât de apropiat este raiul de iad încăt cei ce se afla acolo se pot auzi unii pe altii ? Cât de fericiţi şi senini ar putea fi locuitorii raiului dacă zilnic, oră de oră şi clipă de clipă, ar trebui sa audă gemetele, strigătele şi blestemele ieşite de pe “buzele” celor chinuiţi veşnic ? Este cât se poate de evident că vorbirea Mantuitorului în pasajul din Luca 16, 19-31 este figurată….<<Părinte Avraame>>: Bogatul i se adresează lui Avraam ca şi cum el ar fi Dumnezeul care prezidează peste “hades”. Avem aici o alta dovadă că vorbirea este figurată, căci Scriptura ne arata clar că singurul care ţine “cheile mortii şi ale locuinţei morţilor” este IIsus (Iisus) ( Apocalipsa 1, 18 )”[4]

Este limpede că în situaţia de faţă avem de-a face cu o parabolă, dar sunt destui naivi care cred în literalitatea acesteia, însă nu este o naivitate ne vinovată, dacă atitudinea aceasta vine de la Bisericile instituţionale, deoarece este vorba despre o politică premeditată de a ţine oamenii într-o situaţie de frică şi obsucurantism. Isus (Iisus) a folosit multe parobole şi eu am întâlnit, în experienţa mea, o persoană care îmi spunea că el nu mai doreşte să fie Creştin întrucât Creştinismul te învaţă să îţi tai mâna dacă păcătuieşti. (Matei 18; 8-9) Cum ar putea Isus (Iisus), care l-a vindecat pe omul cu mâna uscată şi care nu a judecat-o pe femeia prinsă în preacurvie să ceară de la cineva să îşi taie, la propriu, mâna, atunci când greşeşte? Aş mai avea o întrebare: de ce ‚fariseii’ care propovăduiesc interpretarea literală a pildei bogatului ne milostiv şi a săracului Lazăr nu îşi taie mâna, atunci când greşesc? Creştinismul a devenit de multe ori, din ne fericire, un teritoriu preferat al ignoranţei şi al ipocriziei.  

Cum ar putea Dumnezeu, care este dragoste, să pedepsească cu o pedeapsă care nu se termină niciodată un muritor care a trăit pe pământul acesta să zicem 70 sau 80, sau chiar peste 100 de ani şi care a făcut multe din greşelile sale din ignoranţă sau influenţat de mediul în care a trăit? Ce se întâmplă cu bolnavii psihici, atunci când, unii dintre ei, care devin criminali în serie, ucid oameni nevinovaţi? Vor fi pedepsiţi pentru boala lor prin supunerea la chinuri care nu se vor termina niciodată? Ce se întâmplă cu copiii care nu au fost botezaţi în apă şi nu au ajuns să fie născuţi din nou? Ce se întâmplă cu membrii altor religii; de exemplu, ce se întîmplă cu un călugăr Budist care nu a făcut în viaţa lui nici un rău, ci a căutat să facă numai bine, dar nu s-a preocupat prea mult de Persoana lui Isus (Iisus) Cristos? Ce se întâmplă cu un Jainist care nu a omorât nici măcar o muscă în viaţa sa şi care a săvărşit numai fapte bune? Vor fi pedepsiţi toţi prin chinuri veşnice, pentru că nu au fost Creştini? Răspunsul “Dumnezeu ştie,” nu este satisfăcător atâta vreme cât considerăm şi ne prezentăm că suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Din cauza la tot mai multe întrebări, rămase fără răspuns, mulţi oameni se dezic de angajamentul faţă de Creştinism şi chiar trec la alte religii şi acesta este un fenomen foarte răspândit, în momentul de faţă. Pe de altă parte, mulţi din marii lideri Creştini se prezintă ca adevărate lumini pentru orbi, dar nu au răspunsuri la nimic şi se agaţă cu disperare de litera Bibliei fără însă să îi înţeleagă spiritul. Cuvântul Bibliei se poate înţelege numai atunci când spiritul Creştinismului este în noi, adică atunci când locuieşte în noi Dumnezeu. Personal, consider că doctrina purgatoriului este o construcţie, care încearcă, fără succes, să dea răspuns la unele probleme, dar nu există elemente în Biblie care să constituie un temei solid pentru aceasta. Mântuirea celor salvaţi s-a înfăptuit pe crucea Golgotei, nu mai este nevoie de nici un alt adaus. În Biblie nu apare nicăieri nici o discuţie despre un alt treilea loc, ceva între rai şi iad şi nu are nici un rost să inventăm aşa ceva căci aceasta ar însemna o încercare de a evita învăţătura Bibliei, despre măntuirea prin credinţă şi această, din urmă, învăţătură este în deplin acord cu ceea ce a propovăduit Isus (Iisus). “Credinţa ta te-a mântuit” este principiul fundamental al Creştinismului. (Luca 8; 40-56)

Plata păcatului este moartea şi nu chinul veşnic. (Romani 6: 23) Dumnezeu nu este un torţionar. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsii atât de aspru pe oameni unde mai rămâne libertatea de conştiinţă şi liberul arbitru al acestora? Unde este libertatea de a îl alege pe Dumnezeu, dacă atunci când hotărăşti să alegi un drum independent, eşti pedepsit cu o pedeapsă disproporţionat de mare? Libertatea aceasta nu este libertate dacă alegerea se face sub ameninţare şi presiune. Totuşi eu cred în libertate, pentru că acesta este spiritul Creştinismului.

Iadul este moartea a doua unde toate lucrurile se vor consuma prin foc şi chiar trupurile cereşti, adică îngerii întunericului, se vor topii de căldura focului. (2 Petru 3: 12) Dacă se vor topii, înseamnă că nu se vor chinui, în mod etern, fiindcă pentru a putea să fie chinuiţi nu ar trebui să se topească. Multe din învăţăturile Bibliei sunt exprimate în parabole şi a le lua literar este mai mult decât o greşeală, este o pervertire a spiritului Creştinismului. Litera a omorât, omoară şi va omorî spiritul Creştinismului, dar Duhul dă viaţă. Dragostea lui Dumnezeu ne este turnată în inimi prin Duhul Său. Cine doreşte să creadă în Dumnezeu de frica iadului este dreptul lui dar să nu uităm că Ioan Botezătorul i-a mustrat pe toţi aceia care veneau la el să se boteze de frică.

 Numai că Dumnezeu nu impune nimănui valorile Sale, El doar le propune. Cine primeşte această ofertă este ajutat să înveţe principiile dragostei spirituale şi să o practice, cine nu, va muri, nu ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci doar pentru că oamenii sunt muritori. Nu cred că specia umană va dispare, atunci când va dispare, din cauza că Dumnezeu vrea să o pedepsească, pentru că mulţi, dintre membri ei, nu au crezut în El. Dacă va dispare acest lucru se poate întâmpla din cauza lipsei de înţelepciune şi a egoismului celor care îi hotăresc destinul. Exploatarea ne raţională a resurselor, poluarea excesivă, problema demografică sau altele sunt problemele cu care se confruntă specia umană şi de care Dumnezeu vrea să îi ferească pe cei care l-au ales pe El. Egoismul şi indiferenţa poate duce specia umană la dispariţie. Oamenii vor suporta consecinţele alegerilor  lor, sau ale acelora care îi conduc. Cum ar fi să pretinzi de la cineva să te iubească şi dacă nu poate, pentru că nu te înţelege, să te răzbuni perpelindu-l în chinuri interminabile? Aceasta, după mine, nu seamănă cu atitudinea unui Dumnezeu care este dragoste dar, în mod paradoxal, este viziunea multor Creştini, care se consideră foarte evlavioşi şi cărora le-a fost indusă, această perspectivă, de către Bisericile instituţionale.

De fapt în înţelegerea celor care cred în eternitatea unor chinuri care vor avea loc într-o zonă numită iad toată lumea va dobîndii viaţă veşnică, în final, diferenţa va consta numai din locul unde îşi vor petrece această viaţă, adică “bucurându-se,” în rai de suferinţele celor mulţi, care nu au ajuns în locul acela, sau fiind deranjaţi de răutatea lui Satana, în iad, unde stăpânul iadului îi va tortura la nesfârşit, pentru-că toţi cei în cauză au fost de partea lui şi nu de partea lui Dumnezeu. A susţine că şi cei buni şi cei răi vor dobândi viaţa veşnică, desigur petrecută într-un loc sau în celălalt, este o absurditate dacă admitem că plata păcatului este moartea. Care moarte? Unii consideră că cei pedepsiţi vor trăi veşnic, pentru că vor fi chinuiţi veşnic în iad, dar atunci unde este moartea? Poate că nu ar fi o viaţă confortabilă, dar oricum este viaţă nu este moarte. Înseamnă deci că plata păcatului nu este moartea, ci viaţa veşnică în iad. Doctrina despre iad contrazice Biblia şi orice interpretare literală a unor texte care prezintă alegorii sau parobole este un real pericol pentru Creştinism. Am insistat destul de mult asupra subiectului iadului tocmai pentru a sublinia că Bisericile instituţionale se joacă de multe ori cu minţile oamenilor, încearcă să înlocuiască speranţa mântuirii cu frica de suferinţă şi dragostea de natură divină cu laşitatea. Ei spun că suntem liberi să îl alegem pe Dumnezeu, sau nu, dar dacă nu îl alegem pe El vom fi pedepsiţi în cel mai groaznic mod. În final, în urma judecăţii toţi cei care l-au respins pe Dumnezeu, vor fi la rândul lor respinşi de El, dar trupurile lor se vor topi şi vor arde, de căldura focului, împreună cu trupurile cereşti. (2Petru 3; 12k)

Iadul a fost de asemenea văzut ca un loc de pedeapsă veşnică pentru cei care au făcut fapte abominabile pe acest pământ şi au scăpat de orice pedeapsă pentru ele, câtă veme au fost în viaţă. Ei vor fi pedepsiţi de justiţia divină, chiar dacă pe pământ au reuşit să evite consecinţele faptelor lor. Sunt de acord că aceste persoane vor fi pedepsite, dacă nu au fost iertate de Dumnezeu, dar pedeapsa lor este moartea veşnică şi nu chinul veşnic. Iadul este veşnic în sensul că acesta reprezintă moartea veşnică, de care vor avea parte toţi aceia care nu au stabilit o relaţie personală cu Dumnezeu, care nu au fost născuţi din Dumnezeu şi care nu au fost cunoscuţi de El înainte de întemeierea lumii şi trecuţi în cartea vieţii. Aceştia s-au condamnat singuri la moarte veşnică prin simplu fapt că nu au crezut în viaţa veşnică şi nu au urmat principiile acesteia. Moartea veşnică nu înseamnă chin şi suferinţă ci dispariţie definitivă. Pentru cine îşi doreşte să se bucure de potenţialele suferinţe ale altora, cu titlu veşnic şi să găsească comparaţie între valoarea lor morală şi eşecurile altora, iadul, aşa cum a fost zugrăvit de Bisericile instituţionale, este o ocazie unică. Să nu uităm însă că dragostea nu se gândeşte la rău. (1 Corinteni 13; 5)  În ceea ce mă priveşte, mi-aş da bucuros viaţa veşnică, în cazul că o voi primi, ca să scutesc de la chinuri veşnice, de la suferinţe inimaginabile şi insuportabile, marea majoritate a omenirii. Cred însă că nu va fi cazul, pentru că Dumnezeu este înţelept şi nu este liderul unor organizaţii clericale şi de fapt Isus (Iisus) a murit pe cruce din dragoste pentru oameni şi nu pentru a îi transforma pe unii, de fapt pe majoritatea dintre ei, într-un cor de vaiete şi ţipete veşnice, în torţe vii, care nu se vor stinge niciodată. Nicăieri, în toate învăţăturile Sale Isus (Iisus) nu a vorbit despre chinuri veşnice. El a vorbit despre un foc veşnic, care nu se va stinge niciodată, acesta fiind un simbol pentru cea ce înseamnă veşnicia morţii şi nu a chinului. Fără îndoială că acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, adică nimeni nu se va bucura ştiind că urmează să ardă şi în felul acesta să dispară pentru eternitate.

Doctrina unei vieţi veşnice în iad, chiar dacă petrecută în chinuri şi suferinţe, este o mare şi foarte periculoasă iluzie. Aceasta îi determină pe unii oameni să creadă că orice ar face vor trăi veşnic, fie în rai, fie în iad, dar în orice caz vor trăi, după moarte în eternitate. Unii chiar cred că în iad nici măcar nu poate să fie chiar aşa de rău de vreme ce acolo va fi prezentă marea majoritate a umanităţii. Acolo, cred ei, vor fi nume celebre, regi, împăraţi, vedete de cinema, şi multe alte persoane, care în viaţă au fost cotate foarte bine şi foarte apreciate. Cu alte cuvinte în iad se va regăsii, alături de criminali în serie, ne iertaţi pentru păcatele lor şi multă „lume bună,” care va face „farmecul” acelui loc. Este vorba despre o construcţie artificială, care nu are nimic a sface cu realitatea Creştinismului şi care este o continuare a unor tradiţii mitologice mai vechi, legate de „hades.” „Hades, zeul împărăției subpământene, fiul lui Cronos și al Rheei... Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona. El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei... Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume.”[5] Am făcut referire la mitologia greco-romană, care este altceva decât Creştinismul.

Bisericile instituţionale trebuiesc dezarmate de “armele” lor doctrinale, adică acelea care au fost construite în scopul întăririi puterii lor şi protejării intereselor lor instituţionale. Trebuie înţeles spiritul Creştinismului, care înseamnă unitate şi respect faţă de valorile morale şi trebuie să înţelegem de asemenea că omul este obiectivul lui Dumnezeu pe pământ şi în nici un caz instituţiile bisericeşti.


 

[1] ro.wikipedia.org/wiki/Metempsihoză

[2] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

 

[3] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[4] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

 

[5] De la Wikipedia, enciclopedia liberă