Dacă pledez pentru ceva este pentru a diminua la maximum importanţa acestor deosebiri şi a îi reduce locul şi chiar a o elimina cu totul atunci când este vorba de a aprecia şansa pe care toţi Creştinii o au pentru salvarea lor, indiferent de Biserica instituţională de care aparţin. A prezenta doctrine, bazat pe mari descoperiri făcute în Biblie de către un cercetător sau altul, fără însă a prezenta în modul cel mai echilibrat lucrurile, s-a dovedit a fi contra-productiv în istoria Creştinismului. Evoluţia în cunoaştere este mai mult decât necesară, dar tocmai din acest motiv Creştinismul trebuie să rămănă deschis, din punct de vedere al evoluţiei în înţelegerea sa. În fapt, fiecare descoperire nouă s-a închis în ea însăşi, prezentîndu-se pe sine ca pe ‘ultima’ revelaţie posibilă şi în felul acesta transformându-se în ideologia unei instituţii bisericeşti. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Protestantismul, sau cu Neo-Protestantismul. Orice descoperire ‘nouă’ în Biblie a tins la eliminarea a ceea ce era deja stabilit, adică a ‘vechilor’ tradiţii. S-a dat la o parte şi ceea ce era bun şi ceea ce era mai puţin bun. De exemplu o dată cu principiul ‘Sola Scriptura’ s-a aruncat la coşul de gunoi ideea de tradiţie a Bisericii uitându-se că Scriptura însăşi, adică N.T. a fost scrisă după aproximativ 50 de ani, de la data când s-au întîmplat evenimentele, în principal, tot în baza unei tradiţii orale care circula, în legătură cu viaţa şi misiunea lui Isus (Iisus), pe pămănt.

Biblia nu conţine o singură interpretare şi încercarea de a aduce toate învăţăturile la un numitor comun, în scopul de a construi o doctrină funcţională, pentru o anumită instituţie bisericească, duce în mod automat, la forţare şi deformare. Biblia deţine o mare varietate de învăţături şi există doar o cale de a le pune pe toate împreună şi anume, interpretarea tuturor opţiunilor similare ca opţiuni echivalente şi raportarea tuturor variantelor posibile la spiritul unitar al textelor ei. Biblia are o expresie literală, dar are deasemenea şi un spirit. Toate regulile şi elementele Bibliei trebuiesc înţelese în spiritul Creştinismului şi din punctul acesta de vedere nu există indeterminare în conţinutul ei. Spiritul Bibliei este dragostea de Dumnezeu şi de oameni şi cine urmează această cale nu poate greşi. Doctrinele sunt oarecum înşelătoare, deoarece putem afirma cu acelaşi drept fie o interpretare a textelor, fie cealaltă şi lucrul acesta ne poate face să devenim pasionaţi şi chiar fanatici în legătură cu opţiunea pe care o preferăm. Ajungem să credem că ştim ceva şi putem deveni intoleranţi cu toţi ceilalţi, bazându-ne pe cunoştinţa noastră. Dovedim, în felul acesta, că încă nu cunoaştem, aşa cum trebuie să cunoaştem fenomenul creştin, adică într-un mod spiritual. Dragostea spirituală nu poate înşela, pentru că acesta este spiritul care se degajă din totalitatea textelor Bibliei. Din cauza părerilor şi doctrinelor diferite oamenii s-au certat, s-au luptat, s-au urât şi s-au ucis, pentru că au scăpat din vedere spiritul Creştinismului.

La ora actuală există o mare concurenţă între Creştini pentru a afla cine are dreptate. Fiecare se consideră îndreptăţit să îşi acorde singur dreptate şi să îi elimine pe ceilalţi. Mândria intelectuală îi conduce pe cei mai mulţi Creştini, o mândrie bazată pe opinii şi nu pe adevăruri absolute şi Creştinismul devine, din ce în ce mai mult, un teren de confruntare doctrinară şi din ce în ce mai puţin un loc unde se poate experimenta o autentică trăire spirituală. Cine are dreptate? Aceia care înţeleg relativitatea tuturor părerilor despre Dumnezeu şi care se iubesc unii pe alţii, cum i-a  iubit pe ei Cristos. Subiectul botezului în apă este foarte vast dar în ceea ce mă priveşte consider că acest subiect la fel ca orice altă tematică a credinţei creştine se limitează doar la opinii şi nicidecum nu ar trebui să fie în măsură să îi dezbine pe Creştini între ei. Un credincios creştin ar putea găsi sprijin intelectual în toate învăţăturile creştine, indiferent de orientarea lor, dar sprijinul spiritual autentic vine doar de la Dumnezeu. Personal aş putea fi de acord, împreună cu Anabaptiştii, că studiul Creştinismului trebuie pornit de la persoana lui Isus (Iisus), deoarece el este fondatorul Creştinismului. Mai sunt de acord cu ei şi în legătură cu faptul că un adevărat credincios trebuie să fie condus, în mod personal, de Duhul lui Dumnezeu. Sunt de acord, de asemenea, că în interiorul Bisericilor instituţionale există credincioşi şi ne credincioşi. Nu sunt însă de acord asupra rebotezării în apă a celor care au fost botezaţi în apă, când erau copii. Consider că acesta nu este o învăţătură Biblică şi contrazice principiul unui singur botez, pe care îl găsim cuprins în Efeseni 4; 5. De asemenea, mă bazez şi pe faptul că în N.T. nu avem nici un singur exemplu de persoană botezată de două ori, în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt şi chiar Isus (Iisus), care a fost botezat cu botezul lui Ioan Botezătorul nu a mai fost rebotezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, a doua oara. Cu alte cuvinte, El a considerat botezul lui Ioan valabil.

Am găsit puncte comune cu învăţăturile multor Biserici instituţionale, dar şi multe puncte cu care nu sunt de acord. Ceea ce afirm eu este că nici o doctrină nu este perfectă sau completă, că putem avea orice păreri, pe care ne conduce conştiinţa noastră să le avem, dar că nu suntem mântuiţi în baza părerilor noastre, sau a doctrinelor, sau a dogmelor, în care credem, ci suntem mântuiţi în baza a trei lucruri şi anume: 1) Am sperat în Cristos, înainte de întemeierea lumii şi în felul acesta numele noastre sunt scrise în ceruri. 2) Avem o legătură personală cu Cristos, bazată pe o dovadă, sau dovezi de putere. 3) Parcurgem procesul de naştere din nou. Numai cei născuţi din Dumnezeu pot intra în Împărăţia Cerurilor. Toate celelalte învăţături sunt secundare în raport cu aceste principii. Credinţa noastră ne mântuieşte, dar credinţa am avut-o încă înainte de întemeierea lumii şi o reînoim, reafirmăm şi o trăim din nou, o dată născuţi pe acest pământ. Credinţa fără fapte este moartă, dar faptele bune fără credinţă în Dumnezeu nu sunt, în mod necesar, mântuitoare. Nu suntem judecaţi după fapte, ci după credinţă, ceea ce înseamnă că faptele noastre sunt judecate în raport cu credinţa pe care o conţin. Credinţa noastră înseamnă aspiraţia către o Persoană şi nu doar recunoaşterea unui fapt.  Ateii pot săvârşii fapte bune dar în realitate ei au respins posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, dacă fac din aceasta o profesiune de credinţă. Pentru agnostici însă faptele bune pot fi un semn că agnosticismul lor nu este complet. Există şi grade de credinţă? Exesistă credinţa martirilor şi credinţa credincicioşilor ‚obişnuiţi?’ Personal, sunt convins că orice credinţă autentică duce până la urmă la credinţa martirilor. Nu trebuie însă să fim martiri ca să ne exprimăm credinţa, afară de cazul când suntem martirizaţi, ci trebuie să avem o dragoste ca a lui Cristos, pentru a fi ucenicii Lui. Puse în balanţă, faptele bune şi cele rele nu se compensează reciproc. De exemplu, putem fi nişte oameni foarte generoşi şi cumsecade dar dacă am comis un accident de circulaţie tot trebuie să plătim pentru el. Dumnezeu ne iertă de faptele noastre rele dacă le regretăm, în mod sincer.

Părerile mele nu reprezintă desigur o nouă doctrină, sau dogmă creştină deoarece         ceea ce afirm eu este chiar respingerea fundamentelor prin care o doctrină sau dogmă să poată fi impusă asupra celorlalţi. Părerile oamenilor în probleme de credinţă sunt esenţiale şi esenţială este şi comunicarea lor. Transformarea acestor păreri în seturi de norme obligatorii, în instituţii religioase şi impunerea lor altor oameni este un lucru profund greşit la care ar trebui renunţat. Anabaptiştii, au crezut şi cred în continuare că învăţătura lor este ceea corectă şi tot astfel cred şi Baptiştii, Ortodocşi, Romano Catolicii, Greco Catolicii, etc. Ce este de făcut? Fiecare credincios are dreptul şi chiar datoria de a avea propriile sale păreri în problema credinţei sale şi orice combinaţie de păreri trebuie să fie acceptabilă. Nu există erezii şi nimic nu ar trebui să fie considerat erezie dacă este rodul unei minţi căutătoare de Dumnezeu. De ce ne este frică de erezii? Pentru că ele pun în pericol o instituţie bisericească sau alta. Şi dacă Arie a crezut sincer în părerea sa, sincer dar greşit, nu trebuia eliminat? Nimeni nu trebuie eliminat. Căutarea lui Dumnezeu trebuie să rămână liberă. Orice om are dreptul de a fi convins mai mult de anumite afirmaţii şi mai puţin de altele. Avem multe de învăţat de la Părinţii Bisericii, dar şi de la Luter, Calvin, Zwingli, dar şi de la Anabaptişti, Baptişti, Penticostali, Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici şi alţii. Renunţarea la intoleranţă şi iubirea celor care au alte convingeri decât noi sunt calea către o unitate mai vizibilă a Bisericii. Suntem chemaţi să ne iubim duşmanii, dar câte odată nu ne putem iubi fraţii, deoarece au alte păreri decât noi. Cei care sunt născuţi din nou  sunt deja în unitate, unul cu celălalt, dar diviziunile doctrinare între Bisericile instituţionale, fac totul să îi dezbine şi pe aceştia. Unitatea Creştinilor născuţi din nou este subminată de diviziunile Bisericilor instituţionale. Adevărata problemă a Creştinismului nu este problema momentului când ar trebui ca o persoană să fie botezată în apă, ci este problema mândriei celor care cred că ştiu mai bine decât alţii, cum trebuie să fie practicate, diferite acte de cult. Acest tip de mândrie este un fenomen interesant şi este responsabil de sufocarea spirituală a Creştinismului.

Înţeleg foarte bine că multe dintre poziţiile adoptate de Anabaptişti sau alţii au fost o reacţie prin care au încercat să se opună unor instituţii bisericeşti devenite din ce în ce mai autoritare şi din acest motiv toate aceste luări de poziţie trebuiesc analizate şi prin această prismă. Cu alte cuvinte, unele luări de poziţie pot fi o încercare de a contracara acest gigant, această fiară care câteodată şi-a scos colţii într-un mod deosebit de ameninţători. Cu cât suportul politic a fost mai mare cu atât fiara a devenit mai periculoasă. Ce este această fiară? Este o autoritate care sub masca religiei exercită puterea sa opresoare asupra indivizilor lipsiţi de apărare. Puterea comunistă era o glumă faţă de o putere care este legitimată prin religie. De ce? Cine se poate opune acelora care pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu? Au încercat Waldenzii şi au avut foarte mult de suferit pentru aceasta. Cu toate acestea opresiunea şi intoleranţa sunt o problemă de principiu. Nimeni nu este scutit de ea dacă încearcă să impună propriile păreri asupra celorlalţi. De exemplu, în ziua de astăzi Bisericile instituţionale Penticostale sau Baptiste au devenit la rândul lor instituţii bisericeşti puternice, comparabile cu cele Ortodoxe, Romano Catolice, Protestante etc. Nu puţine sunt manifestările de intoleranţă şi dogmatism religios şi chiar dacă persecuţiile nu mai sunt fizice ele îmbracă de multe ori forme mai subtile şi periculoase. Un exemplu ar fi excluderea, din rândurile lor, a acelora care au alte păreri decât cele oficiale.

Înainte de a încheia despre tema imaginilor şi a statuilor, în cadrul Creştinismului, aş dori să mai fac câteva observaţii. În trimul rând, trebuie precizat că faptele ritualice, oricare ar fi acestea nu sunt determinante pentru mântuire ci credinţa este singurul element hotărâtor. Îndreptăţirea nu vine prin fapte ca să nu se laude nimeni. (...) Prin urmare botezul în apă, folosirea obiectelor de cult, cina, etc., sunt aspecte ale unor tradiţii ritualice, care chiar dacă rolul lor, totuşi nu sunt determinante, deoarece credinţa din inimă este factorul hotărâtor. Tâlharul credincios, de pe cruce, a putut să fie mântuit fără să fie botezat, dar tâlharul ne credincios nu a putut să fie salvat, fără credinţă.

Nu prin săvărşirea botezului în apă, sau prin folosirea sau ne folosirea unor obiecte de cult se obţine salvarea ci prin credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Isus (Iisus) Cristos. Expresia credinţei noastre o apreciază Dumnezeu şi nu se judecă după săvârşirea sau nu a unor fapte ritualice, cultice. Evident că dacă o persoană refuză, în mod sistematic, fără să aibă pentru aceasta măcar o motivaţie subiectivă, să aibă contact cu orice simbolistică creştină, aceasta poate fi o problemă, dar este problema sa personală şi în acelaşi timp problema lui Dumnezeu. De altfel credinţa personală este ceea care ne dictează asupra conştiinţelor şi nicidecum părerile celorlalţi oameni. Nu suntem mântuiţi prin propriile puteri, prin faptele noastre, nici măcar prin îndeplinirea ritualurilor şi a ceremonialurilor cultice, ci prin puterea şi faptele lui Isus (Iisus). Prin urmare, închinarea în faţa icoanelor este tot una cu nimic.

În al doilea rând, trebuie făcută deosebirea între închinarea la un obiect, căruia i se atribuie o putere în sine şi închinarea în faţa unui obiect, dar nu la obiectul în sine, ci la o putere care este deasupra acelui obiect şi pentru care obiectul respectiv nu reprezintă decât o reprezentare, mai mult sau mai puţin expresivă. Prin urmare “închinarea la icoane,” şi “închinarea în faţa icoanelor” sunt două lucruri diferite şi nu este doar o problemă de nuanţă. Nu trebuie făcută confuzia între închinarea poporului evreu, în lipsa lui Moise care se afla pe munte, închinarea deci la viţelul-zeitate, care se reprezenta doar pe sine şi închinarea în faţa unei icoane, care reprezintă, chiar dacă în mod inexact, chipul lui Isus (Iisus). Simbolul crucii nu este Isus (Iisus), dar propune rememorarea jertfei lui şi în felul acesta dobândeşte un respect deosebit. Ne rugăm câteodată în faţa crucii sau a unui crucifix, nu cu speranţa că obiectul în sine ne poate auzi, ci pentru a fi în cadrul unei atmosfere mai potrivite care să ne dirijeze gândurile către Persoana lui Isus (Iisus). Este închinarea în faţa unui crucifix un păcat, dacă considerăm că pe un crucifix asemănător a fost răstignit Isus (Iisus)? Evident că un astfel de fapt nu poate fi calificat în acest fel. Este însă o problemă atunci când nu ne putem închina decât în faţa unui crucifix, al unei icoane, sau al unei statui, din motivele specificate mai sus. Crucifixul nu este necesar ca să ne amintească de Dumnezeu, lucrul acesta îl face Duhul Său cel Sfânt, dar nici nu există motive obiective pentru a îi caracteriza pe cei în cauză ca fiind idolatri. La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor şi cu toate acestea trebuie să afirm că, după părerea mea, nevoia acută şi dependenţa cronică de astfel de stimulente trădează o lipsă de imaginaţie spirituală, poate chiar de trăire spirituală. Această lipsă de interioritate nu înseamnă în nici un caz un păcat ci o formă de stagnare.

Trebuie de asemenea observat că închinarea la icoane este considerată de către instituţiile bisericeşti Neo-protestante o formă de idolatrie dar că în N.T., apostolul Pavel enumeră alte forme de idolatrie cum ar fi de exemplu goana după bani, la care se poate adăuga goana după putere şi autoritate, care sunt situaţii mai aproape de realitatea zilelor noastre şi de altfel foarte răspândite. Ce este mai idolatru, să te închini la icoane sau statui sau să faci politică religioasă şi să transformi adunările creştine în mini parlamente, unde se fac alegeri pentru poziţiile de autoritate aproape la fel ca şi pentru Parlament? Idolii sunt obiecte, care după părerea lui Pavel sunt tot una cu nimic, dar cine se închină lor se închină dracilor. (...) Pe de altă parte, cine se închină în faţa unei icoane care reprezintă chipul lui Isus (Iisus), se închină fără îndoială lui Dumnezeu, deoarece simbolul chipului lui Cristos nu poate fi interpretat, în nici un alt fel, decât ca fiind o reprezentare a Sa. Dacă simbolul pâini şi al vinului, care sunt folosite ca şi o reprezentare a trupului şi sângelui lui Isus (Iisus) Cristos, este acceptabil, de ce nu este acceptat simbolul crucii sau al chipului Său? Este vorba, încă o dată, de o politică instituţională bisericească, a unora care manipulează persoanele mai puţin informate şi le atrage către Bisericile lor instituţionale, convingându-le de adevărurile lor parţiale. În toate cazurile, fiecare persoană are dreptul să creadă conform convingerilor sale personale, care ar fi foarte bine să se bazeze şi pe o serioasă documentare. În felul acesta revin la principiul nevoi de a avea o credinţă personală. În mai toate cazurile aşa zişii cunoscători ai Bibliei, reuşesc să îi convingă pe alţii că au ‘dreptate,’ dar Biblia este o carte complexă, care trebuie studiată personal şi nu primită doar din spusele altora şi numai după aceea cel interesat este gata să ia o decizie.

Din punctul de vedere al mântuirii, este total irelevant, dacă o anumită persoană se roagă lui Dumnezeu în faţa unei imagini, sau a unei statui, sau se roagă fără implicarea nici unei imagini, sau statui, atîta vreme cât aceea persoană nu se roagă imagini sau statui în sine ci lui Dumnezeu. Atunci însă când o persoană se roagă unui obiect, pe care îl consideră că are puteri supranaturale, în sine, independente de puterea lui Dumnezeu, atunci apare o problemă, deoarece aceea persoană nu se mai roagă lui Dumnezeu, ci respectivului obiect. În optica V.T. dacă se închină cineva, în faţa unui obiect şi nu se închină lui Dumnezeu săvârşeşte o idolatrie. Se ne gândim la o persoană care şi-ar construi o statuie a unei zeiţe, în casa sa şi s-ar închina acesteia, să zicem în fiecare dimineaţă. Din puctul de vedere al Creştinismului aceasta se numeşte idolatrie. Dacă însă o persoană se roagă unei statui a Fecioarei Maria, în baza credinţei sale în Dumnezeu, de exemplu în cazul statuiei Fecioarei de la Lourdes, în Franţa, crezînd că în felul acesta va fi vindecată de diverse maladi, face faptul acesta din aceea persoană un idolatru, sau o idolatră? În principiu persoana respectivă îşi pune speranţa în Dumnezeu, dar crede că locul acela este special, nu se închină unui idol ci unui simbol creştin, se închină lui Dumnezeu, prin intermediul unei statui a Fecioarei Maria, crezînd că în felul acesta va fi vindecată. O mulţime de credincioşi, estimată la 200 de milioane de oameni a vizitat locaţia respectivă începând din anul 1860. Biserica Romano Catolică a recunoscut în mod oficial 67 de vindecări, considerate miraculoase. Vindecările sunt examinate pentru autenticitate şi sunt luate în considerare numai acelea care nu pot fi atribuite altui considerent decât puterilor vindecătoare manifestate prin apa din Grotă. Sunt organizate deplasări din întreaga lume pentru vizitarea Sanctuarului. Din ‘Grotto’ curg ape care fie sunt băute fie sunt folosite pentru îmbăiere şi despre care se crede că au proprietăţi tămăduitoare. Astăzi Lourdes are o populaţie de 15.000 de locuitori dar este în măsură să primească un număr de 5000000 de pelerini în fiecare sezon. Mă întreb de ce se menţine numărul de turişti la Lourdes, în fiecare an, dacă acolo nu se întâmplă nimic? Chiar dacă personal consider că nu am nevoie să mă deplasez în nici un loc de pe pământ, în mod special, pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu, consider de asemenea o mare aroganţă faptul de a judeca credinţa celor care procedează în felul acesta şi îşi pun speranţele în deplasarea la Lourdes. Credinţa personală a oamenilor şi politica instituţiilor sunt două lucruri diferite şi ar fi bine să  se facă deosebirea între ele, cu toată claritatea. Chiar dacă o persoană îşi pune nădejdea într-un lucru, pe care alţii îl consideră inutil, totuşi nu săvârşeşte prin aceasta nici o greşeală capitală care să îl excludă de la salvare. Acest lucru îl afirm eu, dar nu şi instituţiile bisericeşti, care îi îngrădesc pe oameni, pentru a îi putea conduce pe drumul dorit de ele. Unele Biserici instituţionale, chiar dacă nu o afirmă deschis, dau de înţeles, fără echivoc, că dacă o persoană nu urmează prescripţiile lor, pilule lor amare, nu poate să trăiască veşnic. Creştinismul este frumos atunci când este liber şi când oricine doreşte poate beneficia fără restricţii de toate bogăţiile sale, aduse la suprafaţă de toţi oamenii cu adevărat spirituali, indiferent la care Biserica instituţională plătesc cotizaţiile şi chiar dacă, sau mai ales dacă nu sunt înscrişi pe „listele de alegători” ale nici unei Biserici instituţionale.

Dumnezeu este cel care face minuni şi le poate face şi în momentul în care o persoană se roagă în faţa unei icoane, sau statui, dar icoanele sau statuile nu sunt investite cu puterea autonomă de a face minuni, când ‘doresc’ ele. Dacă cineva crede contrariul ar trebui să încerce să înţeleagă mecanismul instituţiilor bisericeşti, care au monopolizat proprietatea asupra acestor icoane şi statui, făcătoare de minuni şi pe care le utilizează după cum le dictează interesele lor instituţionale. Care este problema? Unele persoane cred, cu bună credinţă că, numai în prezenţa acelor icoane şi statui  ‘speciale,’ sau a moaştelor unor sfinţi, pot să fie vindecaţi, sau dificultăţile prin care trec pot să fie soluţionate, lucru care este o eroare gravă. Dumnezeu nu face minunile în baza icoanelor şi statuilor respective ci în baza credinţei celui în cauză. Acest lucru se poate vedea cu claritate şi din perspectiva minunilor săvârşite la Lourdes. Din aproximativ 200 de milioane de oameni, care au fost în pelerinaj la Lourdes au fost certificaţi ca vindecaţi 67 de persoane. Dacă minunile s-ar face pe bandă, în virtutea prezenţei statui sau a apelor tămăduitoare, probabil că ar fi vorba de incomparabil mai multe persoane vindecate. Este vorba însă de o foarte redusă minoritate, care este probabil separată, de imensa majoritate a vizitatorilor, printr-o altfel de credinţă, adică adevărata credinţă. Nu mă îndoiesc că pe lângă cei certificaţi de Biserica corporatistă Romano Catolică s-ar putea să mai fie şi alte persoane, ne certificate, dar chiar şi în acest caz vorbim de o minoritate restrânsă. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar credinţa este ceea care prevalează.        

  Pentru vindecarea oricăror suferinţe şi pentru rezolvarea oricăror probleme rugăciunile făcute cu credinţă, în spaţiul personal, al locuinţei fiecăruia, sunt suficiente. De unde ştiu acest lucru? De la Isus (Iisus) Cristos şi tot de acolo, adică din învăţăturile Lui, poate oricine să ştie. “Ci tu, când te rogi, intră în odaiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Matei 6; 6) Ce se întâmplă dacă nu ai o icoană “făcătoare de minuni” cu tine? Nu se este nici o problemă şi poate chiar este mai bine, deoarece în felul acesta, cel în cauză, îşi concentrează atenţia asupra lui Dumnezeu, nu asupra icoanei. ‘Inundaţia’ de icoane nu este de loc o garanţie a unei înalte spiritualităţi ci mai degrabă poate fi o compensare a lipsei unei spiritualităţi interioare autentice. De multe ori ceea ce nu există în interiorul persoanei umane este desfăşurat în afara acesteia, ca o perdea de fum artificială, în spatele căreia nu se află nici un foc.

Cele spuse mai sus înseamnă că închinarea care se face în faţa unei icoane, statui, sau crucifix nu este un păcat în sine sau o idolatrie, înseamnă de asemenea faptul că a considera că numai închinarea în faţa acestor obiecte este în măsură să producă efectul scontat, este o condiţionare care leagă puterea lui Dumnezeu de obiecte şi în felul acesta este o contradicţie cu spiritul creştinismului. Prezenţa icoanelor, statuilor, sau moaştelor nu poate fi o condiţiei a manifestării puterii lui Dumnezeu, aşa cum nu a fost nici în vremea când Isus (Iisus) săvârşea minuni printre oameni şi nu existau nici un fel de astfel de icoane sau statui. Dumnezeu îndeplineşte minunile sale cu sau fără prezenţa unor icoane sau statui şi independent de ele, ceea ce contează, în mod primordial este credinţa celui în cauză. A confunda însă idolatria cu închinarea în faţa icoanelor sau statuilor este la fel de nociv şi păgubos, atâta vreme cât cel în cauză se simte confortabil în prezenţa lor. A te închina însă unui obiect în sine, fără legătură cu puterea lui Dumnezeu este, în perspectiva V.T., o idolatrie, dar în zona Creştinismului acesta este un fenomen care probabil este unul excepţional, dacă întradevăr se întâmplă. Cu alte cuvinte, personal nu am auzit niciodată de o persoană care să se închine statui unui idol păgân, sau unei zeităţi păgâne, sau statui vreunui animal şi totuşi să se declare, în acelaşi timp, Creştin. Dacă există o astfel de persoană, ar fi probabil vorba de ceva cu totul atipic şi fără nici o legătură cu ritualurile şi tradiţiile Bisericilor instituţionale Ortodoxă, Romano Catolică, sau Greco Catolică.

Cu toate acestea se ridică întrebarea de a şti cum trebuie să calificăm o persoană care se închină direct unei persoane, de exemplu unui sfânt sau unei sfinte care a decedat. Persoana, care se roagă în acest caz, nu se mai roagă lui Dumnezeu direct, ci se roagă unei alte persoane decât lui Dumnezeu, adică sfântului sau sfintei respective. Consider că acest tip de rugăciune calcă principiile Creştinismului deoarece Isus (Iisus) a învăţat omenirea că trebuie să se roage numai lui Dumnezeu şi nimănui altcuiva. “<<Pleacă Satano,>> i-a răspuns Isus (Iisus). Căci este scris: <<Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să îi slujeşti.” (Matei 4; 10) Când mă închin în faţa icoanei lui Isus (Iisus) Cristos şi prin El mă închin lui Dumnezeu nu este nici o problemă deoarece Cristos este mijlocitorul meu şi al tuturor oamenilor, în faţa lui Dumnezeu. Când mă închin în faţa icoanei unui sfânt sau a unei sfinte şi mă rog direct acelui sfânt sau acelei sfinte şi nu mă rog direct Persoanei lui Dumnezeu Tatăl sau a Persoanei lui Cristos este o mare problemă deoarece Biblia ne spune că trebuie să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi nu oamenilor, fie aceaştia vii sau morţi. “Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: <<Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.>>.” (Apocalipsa lui Ioan 22; 8-9) Dacă îngerii nu doresc să ne închinăm lor, de ce să ne închinăm oamenilor, chiar sfinţi care au murit? Chiar şi apostolul Pavel a avut în Listra o experienţă în care, la un moment dat, a fost adulat ca un zeu, în urma faptului că Dumnezeu a săvârşi o minune de vindecare prin prin el. (Faptele Apostolilor 14; 8-14)  Care a fost reacţia lui Pavel şi a lui Barnaba? “Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşerte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul pământul şi marea şi tot ce este în ele…” (Faptele Apostolilor 14; 15) Dacă Pavel, în timpul vieţii sale, nu a permis să fie adulat ca un zeu, de ce îi facem noi icoană şi ne rugăm lui, nu este aceasta împotriva a ceea ce el ne-a transmis? Personal cred că este împotriva învăţăturilor sale.